Critici cu privire la greşita reţinere de către prima instanţă a normei aplicabile raportului de drept substanţial dedus judecăţii. Încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile

3 oct. 2022
Vizualizari: 1596
  • Legea nr. 213/2015: art. 15 alin. (2)
  • Legea nr. 213/2015: art. 18 alin. (1)
  • Legea nr. 213/2015: art. 4 alin. (1) lit. b)
  • Legea nr. 554/2004: art. 453 alin. (1)
  • Legea nr. 554/2004: art. 488 alin. (1) pct. 8
  • Legea nr. 554/2004: art. 496 alin. (1)

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 3270 din 27.12.2016, întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportate la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, solicitând anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor în cuantum de 9712,00 RON, precum și a cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1308 din 4 martie 2020)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a formulat critici cu privire la greșita reținere de către prima instanță a normei aplicabile raportului de drept substanțial dedus judecății, susținând că a fost încălcat principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare.

A mai arătat că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Criticile sunt nefondate, având în vedere că – la momentul încheierii polițelor de asigurare în discuție – nu era reglementat legal vreun raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat, Fondul intimat garantând plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Nu se poate vorbi nici despre existența unei condiții suspensive care nu a fost prevăzută expres de lege, întrucât raportul legal de garantare are o existență de-sine-stătătoare, nu este accesoriul raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului, iar nu anterior.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului – 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la intimata-pârâtă în data de 10.03.2016, sub imperiul Legii nr. 213/2015, care a intrat în vigoare la data de 27.07.2015.

Așadar, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut doar ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor de drept comun cuprinse în art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv de Legea nr. 213/2015.

Cât privește critica adusă de recurentă considerentelor sentinței referitoare la înțelesul noțiunii de „creditor de asigurare”/„creditor unic de asigurare”, în contextul existenței unui plafon maxim de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015, aceasta este fondată.

Astfel, Înalta Curte reamintește că prin încheierea de ședință din data de 09.01.2020, s-a dispus suspendarea soluționării recursului până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a unei decizii prin care se va da o rezolvare de principiu problemelor de drept ce sunt incidente și în cauza de față, respectiv:

– dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

– dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

– dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în M.Of. nr. 509 din 15 iunie 2020, s-a stabilit că: prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material (cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e), art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și prin raportare la art. 3, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2004) sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Astfel, decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma totală de 4.429.112,20 RON, pe motiv că s-a plătit deja suma de 450.000 RON către societate, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare este nelegală, critica recurentei pe acest aspect fiind întemeiată.

Înalta Curte constată că nu este fondată critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât existența în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un „bun”, deoarece astfel cum a arătat și prima instanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut posibilitatea plafonării despăgubirilor (hotărârea din Cauza Koprinarovi c. Bulgariei).

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reamintește că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ, iar potrivit art. 18 alin. (1) aceasta poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la obligarea directă la plata sumei pretinse.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea reclamantei, va anula Decizia nr. 3270/27.12.2016 și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată, respingând în rest acțiunea.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimatul căzut în pretenții la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, potrivit chitanței depuse la dosar.

Sursa informației: www.scj.ro.

Critici cu privire la greșita reținere de către prima instanță a normei aplicabile raportului de drept substanțial dedus judecății. Încălcarea principiului neretroactivității legii civile was last modified: octombrie 3rd, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.