Critici aduse manierei în care prima instanţă a tranşat chestiunea lipsei de incidenţă a motivului de desfiinţare a hotărârii arbitrale. Recurs respins ca nefondat

3 mai 2023
Vizualizari: 291
  • C. comerical: art. 43
  • C. comerical: art. 56
  • Legea nr. 24/2000: art. 67 alin. (3)
  • Legea nr. 469/2002: alin. (1) al art. 1
  • Legea nr. 554/2004: art. 2 alin. (1) lit. c)
  • Legea nr. 71/2011: art. 102
  • Legea nr. 71/2011: ori art. 3
  • NCC: art. 6 alin. (2)
  • NCPC: art. 425
  • NCPC: art. 431
  • NCPC: art. 483 alin. (3)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
  • NCPC: art. 496 alin. (1)
  • NCPC: art. 608 alin. (1) lit. a)
  • NCPC: art. 613
  • O.U.G. nr. 34/2006: art. 286 alin. (1)
  • VCC: art. 969
  • VCPC: art. 340

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanta Comuna Mogoșoaia, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. a contestat hotărârea arbitrală nr. 35 din 10.04.2018, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2017, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) și h) și art. 611 alin. (1) C. proc. civ., admiterea acțiunii în anulare și desființarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția a II a contencios administrativ și fiscal.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 838 din 14 februarie 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind, în accepțiunea titularului căii de atac, pretinsa contradictorialitate a considerentelor hotărârii atacate ce vizează soluția de respingere a motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept și expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Totodată, teza a II-a a pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., privită din perspectiva contrarietății între considerente (ipoteza evocată de recurentă), vizează situația în care dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată/fondată, iar din alta că este neîntemeiată/nefondată, astfel încât motivarea este confuză și nu se poate știi ce anume a statuat, în fapt, instanța.

Or, în cauza de față nu poate fi reținută o contrarietate între considerente, câtă vreme toate acestea converg către ideea comună a lipsei incidenței cazurilor de desființare a hotărârii arbitrale reglementate de art. 608 alin. (1) lit. a) și h) C. proc. civ.. Modul în care judecătorul fondului a apreciat că operează corelarea între diversele texte normative sau ipoteze de fapt și de drept incidente cauzei, nu reprezintă o motivare contradictorie, ci doar elemente ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluție pronunțate. Astfel, rațiunile pentru care a fost adoptată soluția dispusă prin sentința recurată sunt clare, iar nu confuze.

Prevederile Legii nr. 101/2016 au fost evocate de prima instanță, nu în mod contradictoriu chestiunii efectului pozitiv al lucrului judecat, ci în completarea acesteia, în raport de mecanismul de determinare a arbitrabilității explicat prin considerentele Deciziei nr. 502/06.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. De asemenea, faptul că instanța de fond a reținut natura contractului de act administrativ, nu contrazice concluzia arbitrabilității litigiului, ce s-a întemeiat pe reținerea puterii lucrului judecat, coroborată cu prevederile procedurale ale Legii nr. 101/2016.

Faptul că recurenta nu împărtășește opinia judecătorului fondului, nu poate reprezenta un argument în susținerea incidenței tezei a II-a a pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și cele ale art. 425 C. proc. civ. și a arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate. Cât privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii la stabilirea situației juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În cauză, cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare ocrotite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește argumentele recurentei- reclamante, prin care aceasta susține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în parametrii dublei limitări pe care o generează, pe de o parte, verificările ce pot fi realizate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., de către instanța de recurs, iar, pe de altă parte de cele, pe care jurisdicția statală le poate realiza, în limitele art. 608 C. proc. civ., asupra unei hotărâri arbitrale, apreciază nefondate criticile aduse de recurentă sentinței atacate.

În ceea ce privește argumentele recurentei, prin care aceasta contestă legalitatea considerentelor sentinței atacate ce vizează cazul de desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, dintr-o primă perspectivă că, instanța de fond a reținut corect incidența efectului pozitiv al lucrului judecat al Deciziei nr. 502/06.02.2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, în prezenta cauză.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că dispozițiile art. 431 C. proc. civ., dând expresie modalității în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia respectiv, efectul negativ sau extinctiv, ce presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eademre ne silactio) și cel pozitiv, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (fes indicata pro veritate habetur). Spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat, ce impune întrunirea triplei identități de obiect, cauză și părți, efectul pozitiv nu implică aceeași identitate, ci doar pe cea a legăturii unei chestiuni litigioase deja tranșate jurisdicțional cu un proces ulterior al acelorași părți.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 502/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, purtat între aceleași părți, s-a statuat astfel:

Dezlegarea problemei de drept a arbitrabilității litigiului trebuie să pornească de la forma articolului 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral – 19.11.2012, în aplicarea principiului potrivit căruia caracterul operant și eficace al clauzei compromisorii stabilite prin contractul părților și, pe cale de consecință, arbitrabilitatea litigiului, se analizează în funcție de norma de procedură în vigoare la data înregistrării cererii de arbitrare.

Or, potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 76/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2010, (p)rocesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Prin urmare, pe de o parte, recurenta se referă greșit la forma art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în vigoare la data încheierii contractului părților (în cuprinsul căreia este stipulată clauza compromisorie)- 29.01.2008, iar pe de altă parte, fără temei, susține că forma art. 286 rezultată în urma modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 76/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2010 ar conduce la concluzia că legiuitorul a înțeles să acorde competență de soluționare pentru litigiile ce izvorăsc din contractele de achiziții publice numai instanțelor statale.

Înalta Curte constată că arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contracte de achiziții publice sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006 în forma anterior menționată este indiscutabilă, în lipsa unei dispoziții exprese în sensul nearbitrabilității acestei categorii de litigii patrimoniale. În atare condiții, sunt aplicabile prevederile art. 340 din vechiul C. proc. civ. și principiul libertății contractuale, potrivit cărora litigiile patrimoniale au vocația de a fi soluționate pe calea arbitrajului.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

De altfel, potrivit art. 55 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006 adoptate la data de 24.01.2007 (text normativ rămas neschimbat de la data intrării în vigoare a Normelor), părțile pot insera în contractul de achiziție publică clauza arbitrală sau compromisorie care atribuie competența de soluționare a litigiilor izvorâte din executarea contractului instanțelor arbitrale.

Prin hotărârea arbitrală a cărei anulare este solicitată, a fost admisă, în parte, acțiunea A. și a fost obligată Comuna Mogoșoaia să-i plătească acesteia suma de 6.098.368,71 RON, cu titlu de penalități de întârziere pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a prețului lucrărilor care au făcut obiectul contractului nr. x/29.01.2008, precum și la plata cheltuielilor arbitrale în cuantum de 127.679,96 RON. Or, mecanismele de stabilire a întinderii prejudiciului generat de neexecutarea obligațiilor de plată, sunt cele reglementate prin clauza penală stipulată în contractul nr. x/29.01.2008, un astfel de aspect reprezentând un element suficient spre a genera o legătură între chestiunea criteriilor de verificare a arbitrabilității, tranșată în dosarul nr. x/2015 și litigiul pendinte.

De asemenea, din cuprinsul sentinței atacate rezultă că efectul pozitiv a fost reținut de prima instanță din perspectiva faptului că arbitrabilitatea este o condiție de eficacitate/valabilitate a clauzei compromisorii reglementate de art. 24.2 și că, fiind operantă în considerarea prevederilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, determinarea arbitrabilității se face prin raportare la norma în vigoare la data promovării cererii de arbitrare. Or, în raport de data introducerii cererii de arbitrare – 25.04.2017 – prevederile Legii nr. 101/2016 au fost evocate, în mod corect, de prima instanță drept normele de procedură în vigoare la momentul învestirii tribunalului arbitral, fiind respectați atât parametrii trasați prin Decizia nr. 502/06.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. De asemenea, în raport de data formulării cererii de arbitrare, instanța de fond a identificat corect legea aplicabilă, reținând corect caracterul arbitrabil al disputei.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte reține că prima instanță a reținut corect lipsa de incidență a motivului de desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1), pct. a) C. proc. civ., criticile aduse de recurentă unor astfel de dezlegări fiind nefondate.

Cât privește criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a tranșat chestiunea lipsei de incidență a motivului de desființare a hotărârii arbitrale reglmentat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte reține, dintr-o primă perspectivă că instanța de fond a delimitat corect parametrii verificărilor pe care le putea realiza, în virtutea unui astfel de text normativ, respectiv faptul că aspectele de netemeinicie a hotărârii arbitrale nu pot face obiectul verificărilor permise de acțiunea arbitrală, în care este cercetată legalitatea hotărârii arbitrale, însă doar din perspectiva ipotezelor limitativ reglementate de prevederile art. 608 C. proc. civ.

De asemenea, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte reține că prevederile trasate de art. 969 C. civ. (1864) nu corespund nici noțiunii de ordine publică, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și nici nu pot fi considerate drept norme imperative ale legii, conform aceluiași text normativ. Este ceea ce rezultă din chiar formularea art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, acestea putând fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Câtă vreme contractul este numai legea părților contractante, privind interesul individual al acestora și câtă vreme acestea îl pot modifica prin consimțământul lor mutual, clauzele unui contract nu pot fi considerate ca fiind de ordine publică, iar art. 969 C. civ. nu poate fi calificat drept dispoziție imperativă a legii. Astfel, soluția primei instanțe este una corectă, neputându-se reține încălcarea ordinii publice, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a dezlegat chestiunea conformității soluției tribunalului arbitral de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune (din perspectiva penalităților de întârziere aferente perioadei 25.04.2014-03.12.2015), cu prevederile Decretului nr. 167/1958 și cele ale art. 43 Codul comercial.

Înalta Curte are în vedere faptul că, după cum învederează chiar recurenta, rolul clauzei penale este cel de a stabilii mecanismele de cuantificare a întinderii prejudiciului, faptul generator fiind însă „delictul” neîndeplinirii la termen a obligației contractuale de plată. De asemenea, în raport de data scadenței obligației de plată principale, fiecare zi de neplată generează un prejudiciu, cuantificat de către părți, prin contract, ca fiind de 1% pe zi de întârziere. Fiecare prejudiciu astfel generat, determină o obligație de reparare a acestuia, fiind astfel născute prestații succesive ce incumbă debitorului, exigibile chiar la data la care prejudiciul s-a născut. Pe cale de consecință, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune se naște la momentul generării prejudiciului. Pe cale de consecință, sunt nefondate criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a verificat modul în care tribunalul arbitral a aplicat prevederile incidente materiei prescripției, câtă vreme a fost realizată corect identificarea caracterului penalităților de întârziere de prestații succesive, cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Din această perspectivă, instanța de control judiciar apreciază ca lipsite de relevanță trimiterile pe care recurenta le face la momentul nașterii dreptului de acțiune în privința creanțelor principale, sau la modul de curgere a termenului de prescripție în privința acestora (inclusiv din perspectiva întreruperii), impunându-se, pentru considerentele expuse anterior, realizarea unei delimitări între momentul de debut al termenului de prescripție ce vizează creanțele principale și cel de la care începe să curgă prescripția în materia dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea, la termen, a obligației. De asemenea, Înalta Curte reține că prevederile art. 43 Codul comercial reglementează, în esență, faptul că până la exigibilitate, o creanță principală nu generează dobânzi, iar nu chestiunea în discuție. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază drept legal modul în care prima instanță a realizat verificările impuse de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reținând corect că, prin hotărârea arbitrală, nu au fost încălcate normele imperative aplicabile materiei prescripției și nici ordinea publică, câtă vreme, în raport la data promovării cererii de arbitrare, termenele de prescripție aferente prestațiilor succesive ce incumbau recurentei pentru neexecutarea obligației de plată în perioada 25.04.2014-03.12.2015, nu erau, încă, împlinite.

În ceea ce privește aspectul inaplicabilității prevederilor Legii nr. 469/2002 dreptului de creanță stabilit în sarcina recurentei prin hotărârea arbitrală, Înalta Curte nu poate împărtăși criticile aduse de recurentă sentinței atacate, în contextul în care prima instanță, în raport de specificitatea acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, care, după cum s-a arătat și mai sus, nu permite cenzurarea temeiniciei respectivei hotărâri, ci numai un control judecătoresc al legalității acesteia, a realizat o corectă aplicare a legii.

Analizând sfera de reglementare a prevederilor Legii nr. 469/2002, Înalta Curte observă că intenția de legiferare a fost una subiectivă (criteriul relevant fiind cel al subiecților de drept vizați de normă, astfel cum au fost expres menționați în alin. (1) al art. 1 din Legea nr. 469/2002, respectiv agenții economici comercianți, persoane juridice și comercianți, persoane fizice). Un astfel de scop al normei a fost explicat expres de legiuitor prin expunerea de motive a Legii nr. 246/2009, de abrogare a Legii nr. 469/2002, în care s-a specificat că prin promovarea Legii nr. 469/2002 s-a încercat rezolvarea unor probleme stringente cu care se confruntă agenții economici. Or, din această perspectivă, verificând suportul legal al soluției tribunalului arbitral, instanța de fond a reținut corect că, întrucât în virtutea prevederilor art. 8 din Codul Comercial statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți, raporturile dintre părți deduse analizei nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 469/2002.

De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că intenția de legiferare ar fi fost una obiectivă (în funcție de calitatea de act comercial a unui contract), Înalta Curte observă că raporturile juridice deduse analizei în prezenta cauză tot nu ar intra în sfera de reglementare a Legii nr. 469/2002, întrucât aplicarea ipotezei reglementate de art. 56 din Codul Comercial este condiționată, prin chiar textul normativ în discuție (afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel), de inexistența unei reglementări care să dispună altfel. Or, prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare în perioada vizată de situațiile juridice supuse analizei) contractele încheiate de autoritățile publice, ce aveau ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice și orice alte categorii de contracte administrative stabilite prin legi speciale, au fost calificate expres de legiuitor ca fiind acte administrative. Astfel, indiferent de intenția subiectivă sau obiectivă de legiferare, situațiile juridice deduse analizei în litigiul pendinte nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 469/2002.

Dincolo de toate aceste considerente, Înalta Curte observă că, prin prevederile clauzei penale cuprinse în Contractul de lucrări nr. x/2008, părțile nu au convenit o plafonare a întinderii prejudiciului suferit prin neexecutare, motiv pentru care și dacă s-ar trece peste considerentele expuse anterior și s-ar aprecia că prevederile Legii nr. 469/2002 ar fi aplicabile și tipului de contracte din care face parte cel încheiat între părțile litigiului pendinte, acestea păstrează natura unor norme extrinseci parametrilor trasați de părțile contractante, prin acordul lor de voință. În acest context, după cum s-a menționat și în expunerea de motive a Legii nr. 246/2009 (de abrogare a Legii nr. 469/2002), prin prevederea legală operează o ingerință în drepturile născute din acest acord, în sensul unei reprimări a dreptului asupra câtimii prejudiciului ce depășește pragul stabilit prin normă, iar chestiunea de drept supusă analizei este cea a determinării întinderii în timp a unei astfel de ingerințe.

Examinând o astfel de chestiune exclusiv în limitele creanței în cuantum de 6.098.368,77 RON (reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 25.04.2014-03.12.2015) ce, după cum s-a statuat anterior, are drept element generator, fapta nerespectării la termen, de către recurentă, a obligațiilor contractuale de plată (scadente după data de 18 noiembrie 2009), Înalta Curte constată că, deși, în raport de prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nu se poate reține o abrogare implicită a Legii nr. 469/2002 prin O.U.G. nr. 119/2007, astfel de aspecte nu sunt suficiente spre a genera casarea sentinței atacate, întrucât Legea nr. 469/2002 a fost arogată expres prin Legea nr. 246/2009, începând cu data de 3 iulie 2009. Or, situația juridică declanșată de sus indicata faptă (a nerespectării la termen a obligațiilor contractuale) reprezintă facta futura în raport de prevederile Legii nr. 469/2002 și se plasează, temporal, după abrogarea normei, neputându-se reține nici o supraviețuire a Legii nr. 469/2002, sub forma ultraactivității legii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în materia aplicării în timp a normelor juridice, regula este cea potrivit căreia dispozițiile legii noi se aplică atât tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, dar și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Per a contrario, legea veche se aplică doar actelor și faptelor încheiate cât timp aceasta a fost în vigoare, precum și situațiilor juridice născute într-o astfel de perioadă. După cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale „o lege nu este retroactivă atunci când modifica pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprima producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca în aceste cazuri legea noua nu face altceva decât sa refuze supraviețuirea legii vechi și sa reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare” (Deciziile nr. 330/2001, nr. 294/2004 și nr. 458/2003).

Or, în cauza de față, dincolo de faptul că, întrucât Contractul de lucrări nr. x/2008 a fost unul cu executare succesivă, iar chiar exigibilitatea obligațiilor neexecutate a fost plasată, temporal, ulterior momentului abrogării Legii nr. 469/2002, (fiind, astfel, un efect viitor), întrucât fapta neexecutării a fost săvârșită după data abrogării Legii nr. 469/2002, situația juridică generată de aceasta reprezintă facta futura, fiind formată după suprimarea, prin voința legiuitorului exprimată în Legea nr. 246/2009, a efectelor Legii nr. 469/2002.

După cum s-a arătat și în paragrafele anterioare, rolul clauzei penale este cel de a stabilii mecanismele de cuantificare a întinderii prejudiciului, însă actul generator al creanțelor succesive reprezentate de prejudiciile create de fiecare zi de întârziere, este „delictul” neîndeplinirii la termen a obligației de plată. Astfel, din perspectiva delimitării aplicării în timp a Legii nr. 469/2002, prezintă importanță situația generatoare (fără ca prin aceasta să fie negat caracterul de prestație succesivă a obligației de reparare a prejudiciului generat de fiecare zi de întârziere).

De asemenea, în privința creanței stabilite prin hotărârea arbitrală, nu se poate reține nici o ultraactivitate a Legii nr. 469/2002, neputând fi primite nici argumentele recurentei prin care aceasta, evocând principiul tempus regit actum, tinde să invoce incidența regulii trasate prin art. 6 alin. (2) C. civ. (nou) sau prin art. 3 ori art. 102 din Legea nr. 71/2011, în sensul de lege în vigoare la data încheierii contractului.

Înalta Curte reține că, în raport de prevederile C. civ. (nou) și de cele ale Legii nr. 71/2011, ce au intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, abrogarea Legii nr. 469/2002 reprezintă facta praeterita, regula statuată de art. 6 alin. (2) din C. civ. ori art. 3 sau art. 102 din Legea nr. 71/2011, neputând fi aplicată retroactiv. Or, anterior intrării în vigoare a noului C. civ. și a adoptării Legii nr. 71/2011, în materia dreptului tranzitoriu, principiul aplicării imediate a legii noi viza inclusiv ipoteza aplicării acesteia efectelor viitoare ale actelor și faptelor juridice anterioare.

De asemenea, se reține și că însăși structura Legii nr. 246/2009, ce are un articol unic (cel de abrogare a Legii nr. 469/2002), coroborată cu expunerea de motive a unui astfel de act normativ, reprezintă un indicativ al intenției legiuitorului de a refuza supraviețuirea Legii nr. 469/2002. Astfel, în expunerea de motive a Legii nr. 246/2009 s-a arătat că prin adoptarea Legii nr. 469/2002 nu s-a putut atinge scopul urmărit, dimpotrivă, reglementarea fiind de natură a crea o serie de greutăți agenților economici în activitatea pe care o desfășoară, de natură a genera o serie de blocaje economice, motiv pentru care legiuitorul a apreciat că se impune luarea, în regim de urgență, a unor măsuri privind abrogarea acesteia. Totodată s-a precizat și că instituirea, prin legea în discuție, a unor normele paralele prevederilor dreptului comun în materia obligațiilor, inclusiv în materia penalităților nu este una justificată de un efect favorabil asupra circuitului comercial și mediului de afaceri, limitările asupra libertății contractuale fiind substanțiale și contrare Directivei 2000/35/EEC, ce a justificat inițierea normei.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că și în ipoteza în care s-ar trece de etapa verificării incidenței, în cauză, a Legii nr. 469/2002, un astfel de aspect tot nu ar fi suficient spre a genera casarea sentinței primei instanțe, cu consecința desființării hotărârii arbitrale, întrucât prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu îndeplinesc criteriul calitativ impus de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., spre a genera astfel de efecte, întrucât nu sunt de ordine publică și nu au natura unei norme imperative. Astfel, interesul ocrotit prin limitarea cuantumului penalităților de întârziere este unul individual al agenților economici comercianți vizați de alin. (1) al art. 1 din Legea nr. 469/2002, iar prin inserarea tezei finale a textului de lege (cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul) s-a conferit acestuia un caracter dispozitiv, neimpunându-se, astfel, subiecților vizați o interdicție de la care, sub o anumită sancțiune, aceștia nu pot să deroge. Or prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) permit desființarea hotărârii arbitrale doar dacă a fost nesocotită ordinea publică ori o prevedere imperativă a legii.

Pe cale de consecință, soluția primei instanțe, de a reține caracterul nefondat al susținerilor prin care recurenta – reclamantă invoca incidența motivului de desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., este una legală.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 613 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Critici aduse manierei în care prima instanță a tranșat chestiunea lipsei de incidență a motivului de desființare a hotărârii arbitrale. Recurs respins ca nefondat was last modified: mai 2nd, 2023 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.