Criticarea respingerii ca inadmisibilă a cererii în constatarea existenţei dreptului la despăgubiri sau compensaţii. Recurs nefondat

• Legea nr. 290/2003: art. 5 alin. (1)
• Legea nr. 290/2003: art. 7
• Legea nr. 290/2003: art. 8 alin. (5)
• NCPC: art. 186
• NCPC: art. 35
• NCPC: art. 408 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 431 alin. (2)
• NCPC: art. 432
• NCPC: art. 479 alin. (1) teza a II-a
• NCPC: art. 488 alin. (1)
• NCPC: art. 501
• NCPC: art. 563
• VCPC: art. 103

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la data de 06.03.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților-Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003: să se constate existenta dreptului său, în temeiul Legii nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de către autorii săi B. și C. (bunicii paterni) refugiați din localitatea Storojineț Bucovina de Nord, respectiv, o casă de cărămidă cu două nivele în suprafață de 1920 mp, suprafața locuibilă 334 mp, suprafața comercială -2″120 mp, 10 camere și 2 apartamente, acoperită cu material refractor, magazie de lemn și 10 prăjini de pământ ca urmare a părăsirii forțate din anul 1940, conform cererilor formulate in acest scop si dovezilor prezentate; anularea deciziilor de validare, a hotărârii nr. 185/2006 emisă de Instituția Prefectului Județului Suceava, ordinul nr. 1280/2007 și nr. 687/02.07.2017 emise de A.N.R.P, prin care au fost respinse cererile nr. x/2003 și nr. y/2004 formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 de către reclamant; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pe numele reclamantului pentru proprietățile arătate la primul capăt al cererii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în prezentul dosar.

În drept, a invocat art. 35, art. 194 și urm. N C. proc. civ., art. 2502 alin. (2) pct. 2 N C. civ., art. 509 alin. (1) pct. 5 N C. proc. civ., Legea nr. 290/2003, art. 2, art. 17 alin. (1) lit. c) și f) din H.G. nr. 1120/2006, Constituția României – art. 16 și art. 46.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția tardivității introducerii cererii.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1261 din 9 iunie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Deși printr-un memoriu amplu de recurs, reclamantul a susținut nelegalitatea hotărârii atacate, acesta nu a oferit și o încadrare punctuală a criticilor sale în motivele legale de recurs prevăzute prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

– Într-o primă critică, reclamantul a pretins nelegalitate deciziei instanței de apel în rejudecare, în raport de dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și de dezlegările obligatorii ale instanței de casare anterioare, critică ce va fi examinată în raport de motivul legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica a vizat atât soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii în constatarea existenței dreptului la despăgubiri sau compensații în temeiul Legii nr. 290/2003, cât și absența din considerentele deciziei atacate a unei analize în raport de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția în privința capătului de cerere în constatarea existenței dreptului reclamantului la despăgubiri sau compensații conform Legii nr. 290/2003 este, așa cum o arată clar instanța de rejudecare în practica și considerentele hotărârii atacate, consecința invocării din oficiu a motivului de ordine publică al inadmisibilității acțiunii în constatare în raport de prevederile art. 35 teza finală C. proc. civ., comportament procesual permis instanței prin dispozițiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. fiind, prin urmare, nerelevantă situația excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă prin întâmpinarea la apelul formulat în primul ciclu procesual al cauzei (despre care reclamantul arată că nu a fost admisă de instanță și că, întrucât pârâta nu a formulat recurs la soluție, excepția în discuție nu a fost dată de părți).

Admițând această excepție de drept procesual, de fond, care ține de condițiile procesuale legale în care este permisă, prin norma art. 35 C. proc. civ., formularea unei cereri în constatarea existenței unui drept subiectiv civil, instanța de rejudecare nu s-a abătut de la dezlegările și îndrumările trasate prin precedenta decizie de recurs, cum fără temei pretinde reclamantul.

Decizia civilă nr. 1747/23.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a sancționat o motivare contradictorie a hotărârii de apel din primul ciclu procesual al cauzei, semnalând că, deși instanțele fondului au considerat că sunt învestite cu o acțiune de drept comun îndreptată împotriva A.N.R.P., nu au tranșat acest litigiu din perspectiva raportului lege specială-lege generală și a principiului specialia generalibus derogant, ce guvernează acest raport, ci au statuat fie că e aplicabilă prezumția lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ..), fie că probele aflate la dosar, cu care reclamantul a înțeles să-și dovedească acțiunea, nu sunt de natură să susțină dreptul pretins, considerent ce fundamentează – în raționamentul unei instanțe de judecată – concluzia asupra netemeiniciei unei acțiuni doar după cercetarea ei pe fond.

De altfel, la fila x a considerentelor sale, instanța de casare a arătat explicit că nu se înțelege dacă respingând apelul, instanța care îl judecase a considerat că reclamantul nu și-ar fi dovedit dreptul de proprietate sau că acesta nu mai putea urma calea dreptului comun, dată fiind respingerea demersurilor inițiate pe calea legii speciale sau pentru că i se opune efectul pozitiv al lucrului judecat, cum reținuse prima instanță.

De asemenea, sancționând calificarea inițială dată de instanțele de fond acțiunii, ca fiind una în pretenții, fără a analiza dacă cererea nu se suprapune pe obiectul unei acțiuni ce ar fi putut fi introdusă exclusiv în temeiul legii speciale de despăgubire (Legea nr. 290/2003), instanța de casare a trasat instanței de rejudecare ca, dincolo de caracterizarea ce o dă partea acțiunii sale, să determine scopul concret spre care tinde reclamantul, să identifice cauza juridică a cererii de chemare în judecată, domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse, să califice în mod corect demersul judiciar cu care este învestită și să verifice, în consecință, dacă partea poate uza de un asemenea demers în baza dreptului comun sau acestui demers i se opune legea specială.

Prin urmare, nu s-a impus în rejudecare nicio recalificare a acțiunii reclamantului în raport de scopul sau de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, pentru a fi îndreptățită critica acestuia prin care a invocat că „instanța de apel în rejudecare nu a mai pus în discuția părților calificarea juridică a cererii de chemare în judecată”, după cum nu s-a impus nici judecarea sa pe fond, pentru a se justifica susținerea unei soluționări nelegale a cauzei, fără a se analiza situația particulară a reclamantului în raport de circumstanțele speței, cu îngrădirea dreptului său la o judecată pe fond și fără a-l decade din dreptul la despăgubiri, motivat de neobținerea înscrisurilor necesare dovedirii acestui drept până la momentul soluționării cererii de către comisie și de neatacarea în termen a unui ordin fondat la momentul emiterii sale.

În realitate, ceea ce a impus precedenta decizie de casare, a fost soluționarea cauzei în raport de scopul concret al acțiunii și de cauza juridică a cererii, cu observarea domeniului de reglementare a bunurilor/drepturilor pretinse care, fiind afectat unei legi speciale, antrenează aplicarea și observarea regulii „specialia generalibus derogant”, dincolo chiar de caracterizarea ce o dă partea acțiunii sale (întrucât, așa cum cu suficientă claritate o spune decizia de casare, existența legii speciale ce reglementează un anume domeniu, constituie un impediment, egal opozabil părților și instanței, în a se recurge la normele dreptului comun pentru rezolvarea raporturilor juridice litigioase ce țin de domeniul respectivei legi).

Judecând acțiunea în raport de temeiul său legal concret – art. 35 C. proc. civ. – și de obiectul indicat „în constatarea dreptului la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de autorii B. și C.” – instanța de rejudecare a apreciat că aceasta este inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiției legale impuse prin teza finală a acestui articol de lege, care instituie o condiție de procedură acțiunii în constatarea existenței unui drept și, implicit, o sancțiune de ordin procedural, a inadmisibilității acțiunii în constatare când condiția legală nu se verifică.

În continuare, pentru a conchide asupra nerespectării condiției legale de ordin procedural, instanța de rejudecare a statuat corect în sensul că nu e deschisă calea acțiunii în constatarea existenței unui drept (aceasta fiind, deci, inadmisibilă), cât timp partea are deschisă calea acțiunii în realizare sau când aceasta a urmat-o deja și a epuizat-o. Identificând domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse (la care se referea îndrumarea din decizia de casare), instanța de rejudecare a reținut corect că acordarea de despăgubiri sau compensații, de felul celor pretinse de reclamant, face obiectul unei legi speciale – Legea nr. 290/2003 – care reglementează o acțiune în realizare specială, ce include o fază administrativă de soluționare a cererilor de către comisii special constituite în acest sens (comisii județene și a municipiului București), cu posibilitatea contestării hotărârilor acestora la comisia centrală (în speță, A.N.R.P.) și o fază judiciară, în care sunt supuse controlului judecătoresc hotărârile comisiei centrale (conform art. 8 alin. (5) din lege, forma inițială, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul).

Or, cu referire la situația concretă a reclamantului, pe care instanța de rejudecare nu a ignorat-o ci, dimpotrivă, a valorificat-o, s-a reținut că au fost parcurse ambele faze ale acțiunii în realizare reglementată prin Legea nr. 290/2003, respectiv atât cea administrativă – finalizată prin emiterea Hotărârii nr. 185/17.03.2006 a Instituției Prefectului Județului Suceava și a Ordinului nr. 1280/2007 emis de A.N.R.P. -, cât și cea judiciară, derulată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Suceava, în care s-a judecat atât cererea reclamantului de repunere în termenul de contestare a Ordinului nr. 1280/2007 emis de A.N.R.P., cât și contestația la ordin propriu-zisă, formulată în temeiul art. 8 (5) din Legea nr. 290/2003, prin sentința civilă nr. 3277/30.09.2010 pronunțată în acest dosar, definitivă prin decizia civilă nr. 523/14.02.201 a Curții de Apel Suceava, fiind respinsă atât cererea de repunere în termen, cât și contestația la ordin (ca tardivă).

De asemenea, cu referire la aceleași cereri de recunoaștere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 290/2003, pentru bunurile imobile deținute de autorii B. și C. anterior anului 1940, s-a reținut că acțiunea în realizare specială a mai fost parcursă și cu ocazia emiterii Deciziei nr. 687/2.07.2014 a A.N.R.P. (urmare a soluției obținută împotriva acestei entități, de obligare la soluționarea contestației nr. 3413/RB/16.05.2011 îndreptată împotriva Hotărârii nr. 185/17.03.2006 a Instituției Prefectului Județului Suceava, formulată de toți moștenitorii lui B. și C., inclusiv de reclamantul A., soluție pronunțată prin sentința nr. 3583/19.06.2014 a Tribunalului Suceava, dosar nr. x/2014, rămasă definitivă), urmată de faza judiciară, de exercitare a controlului judecătoresc asupra acesteia, derulată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Suceava și finalizată prin sentința civilă nr. 7422/10.12.2014 a acestei instanțe, menținută prin decizia civilă nr. 2368/11.05.2015 a Curții de Apel Suceava.

Pornind de la această constatare și dând eficiență principiului „specialia generalibus derogant”, la aplicarea căruia îndruma, de fapt, decizia de casare, instanța de rejudecare a reținut corect că, de vreme ce pentru pretenții de felul celor deduse judecății a fost edictat un act normativ special, partea nu se poate prevala de un temei legal de drept comun pentru a obține recunoașterea acestora întrucât nu are un drept de opțiune între normele aplicabile, principiul disponibilității fiind limitat de principiul legalității.

Acțiunea acestui principiu este cu atât mai puternică atunci când, precum în cauza dedusă judecății, partea a urmat și parcurs calea acțiunii în realizarea drepturilor ce fac obiectul legii speciale, motivele care au împiedicat obținerea unui rezultat favorabil neputând să justifice deschiderea unei căi în dreptul comun pentru discutarea și, eventual, recunoașterea acelorași drepturi aflate sub regimul de reglementare al unei legi speciale.

Motivele concrete arătate de reclamant, care l-au împiedicat pe acesta – după cum el însuși recunoaște – să parcurgă procedura legii speciale în termenele și etapele reglementate de aceasta (el afirmând că a omis, spre exemplu, să conteste Ordinul A.N.R.P. nr. 1280/2007 sau să răspundă invitației acestei autorități adresată în temeiul art. 8 alin. (2^1) din lege, de a oferi lămuriri, conștient fiind de temeinicia soluțiilor pronunțate de comisii, din lipsa probelor în posesia cărora susține că a reușit să intre mult mai târziu, după soluționarea cererii, respectiv în decursul anilor 2009, 2015) și care au condus, pe fond, la insuccesul demersului său, nu deschid acestuia calea unei noi acțiuni pentru recunoașterea acelorași drepturi nici în legea specială și, cu atât mai puțin în dreptul comun, așa cum a inițiat acesta prezentul demers.

Întrucât posibilitatea recunoașterii drepturilor la despăgubire prevăzute de Legea nr. 290/2003 nu există altfel decât în cadrul și după procedura acestei legi, reclamantul trebuia să aibă în vedere termenele procedurale din acest act normativ, etapele legale de soluționare a cererilor sale, dar, deopotrivă, și mijloacele legale de temporizare a procedurii (art. 7 din lege, forma de la data publicării) în vederea procurării dovezilor necesare probării tuturor împrejurărilor de care depindea recunoașterea drepturilor solicitate, pe care să le valorifice pe toate căile posibile, inclusiv invitația de prezentare la sediul ANRP cu adresa nr. x/29.01.2007 .

Cel mult, imposibilitate obiectivă, neculpabilă a procurării dovezilor în privința drepturilor solicitate în procedura Legii nr. 290/2003, afirmată de reclamant (deși, se observă că acesta nu a dovedit inițierea de demersuri pentru obținerea dovezilor relative la refugiul autorilor sau la vocația succesorală de pe urma lor anterior emiterii Hotărârii nr. 185/17.03.2006, moment până la care, de altfel, nu furnizase comisiei nici măcar probele a căror procurare stătea în puterea sa, ex. declarația pe propria răspundere menționată de art. 5 alin. (1) din lege, înaintată la dosar la 12.04.2006), putea deschide părții calea formulării unei cereri de repunere în termen în procedura legii speciale (așadar, pentru a recupera termene sau proceduri pierdute ale legii speciale), iar nu a unei acțiuni în constatare pe dreptul comun.

O atare cerere se impunea a fi ea însăși supusă unui examen riguros, prin stabilirea imposibilității obiective, neculpabile a procurării probelor de către parte anterior soluționării definitive a cererii sale în stabilirea dreptului la despăgubire în temeiul Legii nr. 290/2003 și dincolo de temporizarea procedurii permisă legal, cerere care să fie formulată cu respectarea termenelor de introducere reglementate legal (art. 103 vechiul C. proc. civ. sau art. 186 noul C. proc. civ., eventual după procedura Legii nr. 554/2004), socotite de la data procurării celui din urmă înscris necesar și util procedurii de recunoaștere a dreptului.

Înalta Curte reține, însă, că partea a uzat inclusiv de această cale, deducând judecății în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Suceava, atât cererea sa de repunere în termen a dosarelor nr. x/2003 și nr. y/2004 (conexate) – calificată de instanță și judecată drept cerere de repunere în termenul de formulare a contestației împotriva Ordinului nr. 1280/2007 -, cât și contestația împotriva Ordinului A.N.R.P. nr. 1280/2007, cereri care toate au fost soluționate prin respingere, în baza sentinței civile nr. 3277/30.09.2010 a Tribunalului Suceava, definitivă prin decizia nr. 523/14.02.2011 a Curții de Apel Suceava.

Ignorarea efectelor juridice ale acestei judecăți, după cum propune reclamantul, sub motivul că, oricum, la data demarării procedurii respective, nu se afla (încă) în posesia tuturor înscrisurilor doveditoare ale dreptului solicitat, nu e de conceput față de efectele obligatorii ale respectivelor hotărâri judecătorești în raport cu partea, împrejurarea arătată fiind una care ține de modul în care acesta a înțeles să-și organizeze dreptul la apărare în respectiva procedură și de felul în care, în general, acesta se raportează la lege și la prescripțiile ei.

Pretenția reclamantului de a i se recunoaște calea unei acțiuni de drept comun care să-i asigure recunoașterea drepturilor pentru care a inițiat fără succes procedura Legii nr. 290/2003 – pentru că nu și-a dovedit dreptul la despăgubire și nu a respectat cu bună știință termenele instituite de legea specială pentru atacarea dispozițiilor emise în procedura administrativă – este lipsită de orice suport juridic și nu corespunde niciunei dezlegări cu valoare obligatorie a deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ. Pretinzând aceasta, reclamantul ignoră ceea ce s-a dezlegat chiar cu titlu obligatoriu prin precedenta decizie de recurs pronunțată în cauză, anume că principiul specialia generalibus derogant „cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile (…) potrivit ierarhiei și priorității normelor juridice ce operează într-un stat de drept, principiul disponibilității fiind limitat de principiul legalității”.

Interpretând trunchiat considerentele deciziei de casare anterioare, despre care afirmă că s-ar referi în mod repetat la „recunoașterea dreptului de proprietate pretins” și făcând analogia între Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 290/2003, ambele cu statut de legi speciale, reclamantul a pretins chiar ca acțiunea de drept comun, în care să-i fie permisă stabilirea drepturilor solicitate de pe urma autorilor B. și C., să fie cea în revendicare, acesta făcând ample referiri la dreptul de proprietate și de moștenire a autorilor, ocrotit prin art. 563 C. civ. și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care nu se stinge prin neuz, ca și la dezlegările obligatorii regăsite în decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, invocate ca direcții de cercetare judecătorească ce ar urma să fie aplicate și în cauză.

Or, toate aceste considerații nesocotesc reguli elementare de judecată, care pornesc de la actul de învestire a instanței, respectiv o acțiune în constatarea existenței unui drept la despăgubire supus unei legi speciale, cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., însoțită de o contestare a hotărârilor emise în procedura administrativă de soluționare a cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, acțiune care nu ar putea fi niciodată transformată în recurs într-o acțiune în revendicare, față de limitele procedurale instituite prin dispozițiile art. 204 C. proc. civ. În plus, formularea unei cereri în revendicare pe dreptul comun trebuie să aibă în vedere existența fizică a bunurilor a căror dobândire se urmărește, pe teritoriul jurisdicției statului român, existență fizică ce este îndoielnică în cazul bunurilor pentru care Legea nr. 290/2003 acordă despăgubiri, din pricina duratei de timp îndelungate, a condițiilor istorice ce au stat la baza modificării granițelor (stare de război) și care bunuri, în mod cert, nu se află sub jurisdicția instanțelor naționale.

De altfel, învestind instanța cu judecarea unei acțiuni în constatarea existenței unui drept, întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., nu s-ar fi putut recunoaște accesul reclamantului la judecarea unei acțiuni în revendicare (care este una în realizare) nici în situația unor raporturi juridice aflate integral sub regimul de reglementare al dreptului comun, fapt cu atât mai puțin posibil când în discuție sunt drepturi de despăgubire (iar nu bunuri care să existe în materialitatea lor) supuse unei legislații speciale.

Nu există, deci, rațiuni de a ieși de sub regimul procedural și substanțial al Legii nr. 290/2003, observându-se că pentru motivul afirmat de reclamant, al imposibilității obiective, neculpabile și de durată în dovedire drepturilor sale, remediile se regăseau chiar în legea specială, care reglementa o cale de temporizare a procedurii pentru cazul imposibilității temporare de obținere a înscrisurilor doveditoare și care, de asemenea, era compatibilă cu procedurile specifice de recuperare a termenelor/etapelor procedurale depășite în mod neculpabil, prin formularea de cereri de repunere în termen. Așa cum a reținut instanța de apel, astfel de căi au fost urmate și epuizate de reclamant, cu referire la judecata dosarului nr. x/2010

Discriminarea pe care o acuză reclamantul atunci când se plânge de soluționarea prea grabnică a cererii sale, și pe care o invocă prin raportare la titularii cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003 nefinalizate și care ar mai avea astfel posibilitatea (și) în prezent de a-și completa dosarele cu probele necesare, nu constituie un argument pertinent. În primul rând, acesta nu indică un criteriu/motiv concret al tratamentului diferit pe care susține că l-a suferit prin soluționarea grabnică a cererii (pe temei de rasă, sex, limbă, religie, persoană, bunuri, interese comerciale, profesionale, financiare, statut personal, drepturi politice, civile, etc.). În al doilea rând, există discriminare când persoane aflate în situații comparabile sunt tratate diferit, astfel că, pentru a acuza un tratament diferit și discriminatoriu în cazul său, reclamantul ar trebui să se raporteze la cazuri în care, persoane întocmai ca el, s-au desistat de procedură din pricina absenței probelor, dar care, în pofida pierderii termenelor și etapelor procedurale de soluționare a cererilor formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, ar fi fost acceptate să-și prezinte probele obținute ulterior soluționării definitive a cererilor de acordare a despăgubirilor și, chiar în acest context, ar fi beneficiat de recunoșterea drepturilor solicitate, situație pe care însă acesta nu o are în vedere când invocă discriminarea sa. Cât privește situația titularilor de cereri formulate în baza Legii nr. 290/2003, nesoluționate încă la acest moment, instanța nu deține informații asupra cauzelor care au concurat la o atare întârziere (văzută de reclamant ca fiind profitabilă) în fiecare caz în parte și nu poate face aprecieri valabile pe acest aspect. Se poate reține, însă, că posibilitatea de a-și completa probele oferită acestora prin Legea nr. 164/2014 – aplicabilă, potrivit art. 3 alin. (1), doar cererilor depuse în termen legal la comisii, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere sau de acordare de despăgubiri, până la data intrării sale în vigoare – a fost una limitată, în baza art. 12 din lege fiind instituit un termen de decădere de 120 de zile, care curge de la data comunicării scrise realizată de comisii a documentelor necesare soluționării cererii, termen care poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei pentru o singură dată, pe o durată de 60 de zile, dacă se face dovada efectuării de demersuri pentru completarea dosarului.

Astfel fiind, este de presupus că nici aceste persoane nu mai beneficiază în prezent de această posibilitate, cum pretinde reclamantul, observându-se că termenele acordate și condițiile prevăzute pentru a putea beneficia de acestea sunt comparabile cu cele descrise ca existente în legislație și la data aplicării Legii nr. 290/2003, în forma sa inițială, cu referire la procedura temporizării soluționării cererilor de despăgubiri sau a cererilor de repunere în termen.

Decizia de casare anterioară nr. 1746/23.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a impus în rejudecarea cauzei o analiză în lumina dezvoltărilor jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza pilot D. ș.a. contra României), decât cu titlu subsecvent, subordonat eventualei concluzii afirmative a existenței accesului reclamantului la calea acțiunii (în constatare) de drept comun formulate în scopul recunoașterii drepturilor ce țin de domeniul legii speciale nr. 290/2003, aspect care se deduce din îndrumarea instanței de recurs, de aplicare în cauză a principiului „specialia generalibus derogant” și din realitatea că o atare analiză ține de verificarea temeiniciei acțiunii, ce succede problemei admisibilității acesteia.

Critica prin care reclamantul a pretins valoarea de îndrumare obligatorie a acestui considerent al deciziei de casare anterioară are un caracter formal, de vreme ce el însuși arată că, din pricina obținerii cu o întârziere de câțiva ani, în raport cu data soluționării cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, a probelor necesare dovedirii drepturilor, pretențiile sale au fost respinse ca nedovedite, neputându-se vorbi în cazul său de existența unui „bun actual”, „valoare patrimonială” sau „speranță legitimă” în lumina dezlegărilor cu valoare de principiu regăsite în paragrafele 140, 142,146 din cauza D. ș.a. contra României. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune statelor o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (c. Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și Protocolul nr. 1, adoptă o legislație ce prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul peroanelor care întrunesc condițiile de restituire (c. Kopecky împotriva Slovaciei), aspect nestabilit în privința reclamantului. De principiu, până la recunoșterea, în condițiile legii speciale, a dreptului părții la reparații pentru bunurile ce i-au aparținut acesteia sau autorilor săi, sub orice formă (prin restituirea bunului, prin acordarea de bunuri în compensare ori de despăgubiri), aceasta nu se poate prevala, în virtutea vechiului drept de proprietate sau a fostului drept de proprietate care nu a mai putut fi exercitat efectiv o perioada considerabilă de timp (în speță, mai mult de 70 de ani) de existența în patrimoniu a unui „bun actual”, a unei „valori patrimoniale” sau chiar a unei „speranțe legitime”, care să se bucure de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel cum invocă reclamantul prin recursul său.

Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reține ca fiind întemeiată critica reclamantului de încălcare a normei art. 501 C. proc. civ. prin decizia atacată nici cât privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii în constatarea existenței drepturilor sale în baza Legii nr. 290/2003, cu referire la bunurile imobile deținute de autorii B. și C. până în anul 1940, și nici cât privește considerentele care au justificat această soluție, chiar dacă nerealizarea unei analize în speță în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost justificată în alt mod de către instanța de rejudecare (aceasta reținând că reclamantul nu a invocat art. 1din Protocolul nr. 1 ca temei de drept al acțiunii sale).

– Tot o critică întemeiată pe dispozițiile art. 501 C. proc. civ., examinată de instanță în raport de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este și aceea prin care reclamantul a pretins că instanța de rejudecare ar fi omis să răspundă și să aibă în vedere la rejudecare, așa cum a trasat ca sarcină decizia de casare, celelalte motive din cuprinsul primului memoriu său de recurs, respectiv cele prin care criticase invocarea greșită, din oficiu, a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimate A.N.R.P., reținerea greșită a puterii lucrului judecat, aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 290/2003 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată caracterul nefondat și al acestei critici, observând că, în bună măsură, evoluția judecării cauzei după casare lipsea, oricum, de interes examinarea problemelor deduse judecății în primul recurs formulat de reclamant.

Astfel, decizia instanței de apel care invocare greșit – în termenii reclamantului – excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei A.N.R.P., care aplicase greșit dispozițiile Legii nr. 290/2003 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost casată prin decizia nr. 1746/23.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încă de la data emiterii acesteia fiind sancționată ca motivare contradictorie reținerea instanței anterioare de apel din considerente, a neindicării de către reclamant a persoanei cu care înțelege să se judece în acțiunea în constatare, în condițiile în care aceasta fusese formulată împotriva pârâtei A.N.R.P.

De asemenea, cu referire la critica reclamantului de greșită aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție a remarcat lipsa de preocupare a instanțelor anterioare în a lămuri dacă reclamantul se prevalează în cauză de „un bun actual”, de o „valoare patrimonială” sau „speranță legitimă”, rolul subsecvent al unei atare analize în circumstanțele cauzei, raportat de îndrumările din decizia de casare, fiind argumentată anterior.

Cât privește aplicarea în cauză a Legii nr. 290/2003, aceasta nu se mai regăsește în actuala decizie de apel decât indicată ca drept special în aplicarea căruia au fost soluționate demersurile reclamantului și pe tărâmul căruia ar fi putut interveni recunoașterea drepturilor urmărite de acesta.

Greșita reținere a puterii lucrului judecat – critică a recursului precedent formulat de reclamant – nu poate fi considerată (cum a pretins acesta) omisă de la soluționare, de vreme ce, prin soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere, instanța de rejudecare a invocat și adoptat, ca motiv de ordine publică, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3277/30.09.2010 a Tribunalului Suceava și a sentinței civile nr. 7422/18.12.2014 a aceleiași instanțe – ca excepție procesuală (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) care se opune reluării judecății unei pricini ce se poartă între aceleași părți, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar nu ca prezumție a lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) – argumentând pe larg motivele și condițiile legale ale reținerii acestuia.

Prin urmare, nici această critică nu poate fi primită.

– Soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat în privința celui de-al doilea capăt al acțiunii deduse judecății, a fost contestată de reclamant prin invocarea unor împrejurări care nu au aptitudinea să demonstreze nelegalitatea deciziei, susținându-se, spre exemplu (la fila x a memoriului de recurs) că Tribunalul Suceava a apreciat diferit asupra aceleiași excepții invocată de pârâtă, stabilind prin sentința civilă nr. 536/18.06.2019 că nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ci acelea date de norma art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Or, felul în care a statuat prima instanță asupra aceluiași mijloc procesual al excepției autorității de lucru judecat nu demonstrează în sine nelegalitatea soluției instanței de apel, care tocmai întrucât a apreciat diferit asupra aceleiași probleme de drept, a pus în discuția părților, ca motiv de ordine publică, excepția autorității de lucru judecat a celor două hotărâri judecătorești definitive pronunțate în dosarele nr. x/2010 și nr. y/2014 ale Tribunalului Suceava.

Dreptul instanței devolutive de apel de a invoca și pune în discuția părților motive de ordine publică nu poate fi contestat în raport de dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., iar afirmația că instanța de casare anterioară ar fi reținut, cu referire la judecata înfăptuită în primul ciclu procesual al cauzei, că s-a reținut greșit puterea lucrului judecat este o adăugire nepermisă asupra considerentelor deciziei nr. 1746/23.09.2020, care a sancționat doar o motivare contradictorie asupra soluției din apel (așadar, pentru că nu se putea ști ce argumente, din cele arătate în decizia din apel, au fundamentat-o) pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sfârșit, afirmând că hotărârile judecătorești definitive pronunțate în cele două dosare menționate nu au autoritate de lucru judecat în raport de cel de-al doilea capăt al acțiunii deduse prezentei judecăți, deoarece în respectivele proceduri reclamantul nu ar fi solicitat recunoașterea drepturilor sale, nedeținând la acea dată toate înscrisurile doveditoare necesare, partea nu face decât să demonstreze caracterul contradictoriu al poziției sale procesuale adoptate în cauză, în care a solicitat anularea celor trei hotărâri adoptate de comisiile de aplicare a Legii nr. 290/2003 asupra cererilor sale, pentru ca în prezent să afirme că în precedentele proceduri judiciare de anulare a acelorași hotărâri nu urmărea și recunoașterea dreptului la despăgubiri.

Nu în ultimul rând, faptul că în precedentele judecăți nu a obținut și o judecată pe fond a dreptului la despăgubiri nu constituie un argument de nelegalitate a soluției din apel, întrucât așa cum corect a reținut aceasta, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești se impune și în privința soluțiilor ce sancționează neregularități procedurale (cum e cea a tardivității contestației) care, cu mai puternic cuvânt, se mențin într-o procedură subsecventă celei soluționate inițial, cum e cazul cererii/contestației formulate la data de 6.03.2019 în procedura de față, în raport cu cea soluționată prin sentința civilă nr. 3277/30.09.2010 a Tribunalului Suceava.

– Criticile de nemotivare a soluției date celui de-al treilea capăt de cerere, examinate pe temeiul art. 408 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, soluția și considerentele care o susțin fiind logice și suficiente în economia litigiului și a rezolvării ce s-a impus în cauză în privința celorlalte două capete de cerere anterioare, nefiind nimic neclar, imprecis ori neinteligibil în considerentele deciziei recurate alocate acestui petit.

Dimpotrivă, caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere în raport cu celelalte două și soluția adoptată în privința acestora făcea de prisos orice altă cercetare judecătorească, în conformitate și cu considerațiile expuse anterior.

– Critica de înrăutățire a situației reclamantului în propria cale de atac (apelul) prin soluția adoptată în această etapă procesuală, contrar prevederilor art. 481 C. proc. civ. – examinată în recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – nu poate fi primită, fiind nefondată atât la nivelul dispozițiilor de ordin procedural care reglementează acțiunea acestui principiu, cât și la nivelul efectelor, rezultatului în ansamblu al procedurii.

Astfel, din punct de vedere al normelor de ordin procedural, art. 481 C. proc. civ. statuează că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. Art. 432 C. proc. civ. – care reglementează regimul de invocare a excepției autorității de lucru judecat – constituie unul din cazurile „anume prevăzute de lege” în care este admisă înrăutățirea situației părții în propria cale de atac față de aceea din hotărârea atacată, prin invocarea (admisă și în privința instanței) a acestei excepții, expresie a priorității date prin lege stabilității și securității circuitului civil.

În sfârșit, critica nu poate fi primită nici din perspectiva rezultatului procedurii, observându-se că atât soluția primei instanțe, cât și a celei de apel valorifică una și aceeași realitate regăsită în situația reclamantului, respectiv faptul că drepturile deduse de acesta judecății (în mod impropriu într-o acțiune de drept comun) fac obiectul unei legi speciale de reparație, nr. 290/2003, a cărei procedură a fost parcursă integral și epuizată prin demersurile anterioare ale reclamantului, cererea acestuia fiind soluționată în mod definitiv la data sesizării instanței. Diferența de soluție între cele două hotărâri ale instanțelor de fond se regăsește doar în modul (mai riguros în apel) în care acestea au înțeles să facă aplicare regulilor de ordin procedural care disciplinează judecata în fața instanțelor de judecată, potrivit dispozițiilor din procedura civilă, motiv pentru care, nici această critică nu poate fi considerată întemeiată.

În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul în consecință.

Sursa informației: www.scj.ro.