[Cum a fost] Cristian Tudor Popescu la conferința „Manipularea și Persuasiunea” – 23 februarie 2016, București

2844       0

În data de 23 Februarie 2016, în Aula Magna a Palatului Facultății de Drept din cadrul Universității din București, scriitorul și gazetarul Cristian Tudor Popescu a răspuns invitației Asociației Studenților în Drept de a le vorbi studenților despre tehnica manipulării și efectele sale.

Domnul Cristian Tudor Popescu a început conferința întrebând auditoriul de ce trebuie să le vorbească un jurnalist despre manipulare și persuasiune. „Întrucât atât manipularea, cât și persuasiunea caracterizează media. Trebuie să ne formăm libertatea propriei opinii, să nu ne lăsăm manipulați”, răspunde o studentă.

„Mai multe decât atât”, afirmă Cristian Tudor Popescu. „Trebuie să nu aveți nicio treabă cu media. Fie că veți fi judecători, procurori sau avocați, e foarte bine să nu aveți nicio treabă cu media, să nu vă intereseze ce spune media și să nu vă influențeze vreodată ce spune media, indiferent de metodele de manipulare care se folosesc asupra dumneavoastră”.

Ca exemplu a fost adusă în discuție o situație în care unii judecători au fost intimidați de un post de televiziune: „Dacă sunt așa ușor de intimidat, de ce s-au făcut judecători?”, a întrebat retoric, gazetarul. „Dacă ești judecător sau procuror se presupune că nu ești o persoană obișnuită, un individ mediu, standard, care este vulnerabil, este influențabil față de ceea ce se întâmplă în media. Se presupune că sunteți niște persoane cu sânge rece, extrem de raționale și care nu se pierd cu firea, indiferent ce s-ar spune la adresa dumneavoastră în media”.

„Justiția se identifică cu dreptatea?”, întreabă scriitorul. Răspunsurile venite din sală s-au încadrat între „nu prea” sau „de cele mai multe ori, nu”. S-au enumerat exemple în care oameni au fost condamnați, după cum s-a dovedit ulterior, pe nedrept (cazul Sacco și Vanzetti, sau cazul Dreyfus).

În continuarea conferinței s-a vorbit despre „faulturi logice” folosite în discursul public, fie în media, fie în discursul avocățesc, fie în discursul politic – modalități prin care sunt induse receptorilor, populației, publicului-țintă anumite idei care nu au legătură cu realitatea.

Ignoratio elenchi

„Ignoratio elenchi înseamnă, simplificând, una vorbim, bașca ne înțelegem, sau cum spunea Maiorescu foarte bine și sugestiv, «domnule, nu e în chestie». Înseamnă să tragi o concluzie care nu are legătură cu propoziția inițială.

Se poate manifesta în mai multe feluri. De pildă: «Dreyfus este vinovat pentru că este evreu», sau «nu poate să nu fie vinovat, pentru că este evreu». Ce legătură are etnia sau religia respectivului cu faptul că e vinovat sau nu e vinovat? Niciuna, dar foarte mulți oameni sunt sensibili la acest argument”.

Un alt exemplu dat constă în situația în care „se produce o infracțiune în România, acum, și în cercul suspecților este un țigan. Aproape subconștient și fără să-și poată reprima chestia asta, cei care cercetează cazul vor fi mai bănuitori în legătură cu țiganul respectiv. Nu există nicio legătură cu justiția, cu logica, dar așa se întâmplă”.

Încă un exemplu a venit sub forma situație în care „cineva este un mincinos notoriu. Poate să mintă de o mie de ori și a o mia-unu oară să spună adevărul. Nu rezultă pe cale logică, dacă ai fost mincinos până în momentul T0, că atunci vei minți obligatoriu”.

Argumentum ad hominem

Cristian Tudor Popescu a descris o situație care se întâmplă în emisiunile televizate din România în care se face apel la instantanee care surprind într-o poziție nefavorabilă una dintre părțile dezbaterii, urmate de argumente de tipul: «Păi bine mă, ăla să aibă dreptate?! Păi cum să… nu vezi ce față are?!» – „un argument care este prizat, din păcate, de o parte importantă din poporul român”.

„Acest tip de argument se mai numește și argument ad hominem, adică argument cu privire la persoană. Argumentul ad hominem înseamnă că în loc să testez valoarea de adevăr sau de fals a ceea ce spune respectivul individ, duc argumentația în direcția faptului că nu e român, că este bătrân, că este bolnav, că este nebun. Folosirea acestor aspecte legate de persoană, induse în discurs ca argumente, asta înseamnă argumentul ad hominem”.

„Dumneavoastră nu o să vă adresați populației în mod direct. Sunteți juriști și nu sunteți nici jurnaliști, nici politicieni ca să vă adresați direct masei, dar e bine să rețineți acest lucru: ideea de grup, extinsă la ideea de masă – masa nu are creier, masa nu are decât inimă. Dacă vă adresați masei cu concepte, rațional, încercați să îi demonstrați ceva pe cale logică, să faceți deducție, să faceți inducție și așa mai departe, rezultatul este că, dacă vă veți confrunta cu un contra-vorbitor care va spune «da bă, da’ mă-ta e țigancă», sunteți terminați. Aceasta este arta bătăliei în fața masei. Acolo contează să atingi afectele, pentru că masa nu e niciodată dispusă să judece”.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Argumentum ad ignorantiam

Un alt tip de fault logic este argumentum ad ignorantiam (apel la ignoranță).

„Cum pot eu să vă manipulez. Pot să zic „argumentum ad hominem, argumentum ad ignorantiam, argumentum ad populum, ad verecundiam, ex silentio, ad mizericordiam” și ziceți «bă, da’ ce deștept e ăsta, ia uite domne’, știe limbi, știe în latină» – nu voi, dar individul standard, mediu, în momentul în care aude tot felul de chestii din astea care sună într-un fel, dar nu le înțelege, zice «deștept, extraordinar. Și dacă e așa, înseamnă că are și dreptate în ce spune».

Ce înseamnă argumentum ad ignorantiam? Înseamnă ceva foarte simplu. Dacă ești onest, nu te blochezi în această distanță care să-ți creeze un prestigiu artificial, care este retorică, și spui simplu, înseamnă așa: «hoțul neprins, negustor cinstit». Este același lucru, dar este exprimat altfel. Din faptul că hoțul e neprins nu rezultă nimic. Nici că e cinstit, nici că e necinstit”.

Argumentul ad populum

„Argumentul ad populum înseamnă «dacă zice poporul, poporul are dreptate». Sau argumentul majorității. Sau argumentul adevărului prin vot care a și fost utilizat și este utilizat sistematic în țara noastră prin obstrucționarea scandaloasă a sistemului de justiție în Parlamentul României”.

„Ce se întâmplă acolo? Vine un domn senator, iese din Parlament unde se votase că nu va fi reținut, și nici arestat, ba mai mult, nici urmărit penal, iese în fața microfoanelor și spune «s-a făcut dreptate».

Avem un caz de argumentum ad populum. Nu are nicio relevanță votul. Nu se stabilește adevărul prin vot. Teorema lui Pitagora nu se stabilește prin vot”.

Argumentum ex silentio

Exemplul dat se referă la o acuzație gravă adusă cuiva din senin. „Acuzația e atât de enormă și lipsită de orice fel de bază încât omul dacă nu are exercițiul, nu are antrenamentul luptelor televizate, la ring, la scenă deschisă, a trucurilor loviturilor sub centură, se blochează”. Răspunsul ar fi: „Tăceți, vedeți. Tace, deci e vinovat”.

„Este același mecanism al concluziei trase din premisă fără să existe nicio legătură între cele două. De unde, dacă omul acela tace, de unde rezultă că este vinovat?”.

Un alt truc de manipulare pe care Cristian Tudor Popescu îl dezvăluie este realizat „prin acumularea de detalii într-o propoziție interogativă, sugerând din ce în ce mai puternic realitatea acelei propoziții”.

Argumentum ad misericordiam

„Argumentul milei. Cineva este validat de pildă, «Da, dar el a avut scarlatină când era mic. Da, da’ el a fost și bolnav». Un argument folosit când cineva are o problemă de altă natură”.

Briciul lui Occam

Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem („entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar”) înseamnă că „Atunci când încerci să explici ceva, din clipa în care numărul ipotezelor suplimentare pe care le faci trece de o anumită limită, șansa ca teoria ta să fie adevărată devine aproape nulă”.

„Fiți foarte atenți când cineva vă complică în mod inutil un răspuns care poate fi și simplu. Înseamnă că acel cineva are o intenție în legătură cu voi. Vrea să înțelegeți altceva decât este realitatea”.

În partea a doua a conferinței, Cristian Tudor Popescu a răspuns întrebărilor venite din sală.

Care manipulare vi se pare mai periculoasă, cea din partea politicienilor sau cea din partea jurnaliștilor?

Conferențiarul a apreciat calitatea întrebării și a afirmat (cu privire la faptul că mai devreme a întrebat auditoriul ce înseamnă expresia non bis in idem și nu a primit un răspuns clar): „Bună întrebare, bravo. Nu știi ce e aia non bis in idem, dar știi să gândești – ceea ce e mai important”.

Revenind la întrebare: ce e mai periculos, politicianul sau jurnalistul?

„Jurnalistul. Pentru că jurnalistul își deghizează vorbirea propagandistică, manipulatorie, în condiția de jurnalist. Care presupune ce? Obiectivitate. Codul deontologic al jurnalistului presupune să nu ai parti-pris, să audiezi întotdeauna și cealaltă parte, în latină audiatur et altera pars. Principiul acesta al audierii celeilalte părți, care funcționează și în jurnalism, ține de obiectivitate”.

„Jurnalistul contemporan se deghizează, el se pretinde independent. El nu spune «domne’, eu sunt plătit de ăla și, prin urmare, eu trebuie să-i apăr lui interesele» și, prin urmare, în televiziunea asta n-ai să auzi niciodată nimic de rău despre x, iar în televiziunea cealaltă n-ai să auzi nimic de rău despre z. Foarte simplu, dar niciuna dintre cele două televiziuni nu va spune «noi suntem cu x», sau «noi suntem cu y». Vor spune, noi suntem jurnaliști, noi suntem obiectivi”.

„Politicianul are măcar asumată condiția de partid «domne’, eu aparțin partidului. Partidul, știți care e. E ăla, cu ideologia aia». Își precizează apartenența, ceea ce nu-l împiedică să fie demagog, ceea ce nu-l împiedică să mintă și să folosească toate trucurile pentru a păcăli oamenii, dar măcar își are o apartenență, știi de unde să-l iei, în vreme ce jurnalistul nu-și recunoaște nicio apartenență”.

Cristian Tudor Popescu a relatat în continuare despre o discuție în contradictoriu pe care a purtat-o, în care el a spus că totuși contează omul care este judecat în aparatul de justiție, pentru că altfel „am lua dosarul, l-am băga în calculator, am introduce legile într-un registru de memorie, am da click și ar ieși sentința. Nu-i corect, pentru că un judecător trebuie să fie capabil să aprecieze cazul respectiv și prin circumstanțiere. Deci dacă omul acela a spart un geam și a furat o pâine și toată viața lui a fost un om corect care muncise, a fost concediat și avea patru copii acasă, se duce, sparge geamul acela și fură o pâine, sigur că el a încălcat legea. Dar trebuie să judec eu, ca judecător, în funcție de circumstanțele acelui caz? Trebuie, ca să încerc să apropii justiția de dreptate. Pentru că altfel o transform într-un mecanism orb care poate să ajungă la concluzii aberante”.

Ce părere aveți de cererile magistraților pentru apărarea reputației profesionale adresate CSM-ului și, mai ales, raportul lor cu așa-zisele zisele anchete realizate de așa-zișii jurnaliști?

„Au dreptul (n.r.: magistrații) să facă, potrivit legii, apel pentru a li se apăra reputația. După părerea mea un magistrat nu ar trebui să beneficieze de așa ceva, de o apărare suplimentară a reputației față de un om obișnuit. Dacă te simți lezat din punctul acesta de vedere, folosești mecanismul justiției ca un justițiabil oarecare”.

Cum vedeți viitorul juriștilor?

„Viitorul pe care-l au (n.r.: juriștii) o să fie și viitorul nostru, al tuturor. Nu pot avea juriștii o situație diferită de cea a medicilor, a profesorilor, a studenților. Ce va fi pentru toți, așa o să fie și pentru ei. Nu vor putea să se situeze într-o bulă separată și să aibă o evoluție. Nu au cum”.

„O să vă povestesc o întâmplare. Am avut un proces cu un înalt demnitar, în care nu eram vinovat, însă am comis o eroare fundamentală, am confundat justiția cu dreptatea și nu mi-am luat avocat. M-am dus la proces ca o floricică, zic «domne, eu rațional sunt, ceva logică știu, dreptatea e de partea mea, știu foarte exact că nu sunt vinovat, prin urmare, voi expune cazul și domnii judecători vor trage concluzia. N-am nevoie de avocat». După ce mi-am făcut eu pledoaria, la sfârșit vine doamna judecătoare, blonduța, îmi aduc aminte și acum, și care m-a mitraliat, sau mai exact, m-a ciuruit cu art. 42 coroborat cu…, reformulată 35 cu 47, mi-a tras o serie de articole d-astea și după care, eu eram vinovat. Pa și pusi, îmbracă-te și pleacă. Am fost nevoit să-mi iau avocat, după aia, și în recurs a venit avocatul, m-a scos și am scăpat. Dar nu pe baza pledoariei mele. Și m-am întâlnit pe hol cu blonduța mea care mă judecase. Și i-am zis «doamna judecător, aveți copii acasă? » S-a uitat la mine și a zis «da, dar de ce mă întrebați?» «după ce ați pronunțat sentința aia în cazul meu, v-ați uitat la ei seara când ați ajuns acasă? I-ați mângâiat pe cap, v-ați uitat la ei?» Nu o să uit niciodată răspunsul fetei ăleia: «Suntem mici, domnule Popescu», așa mi-a zis”.


Marți, 23 februarie 2016

Facultatea De Drept, Universitatea din București

Aula Magna

Cristian Tudor Popescu

Știai că manipularea mai poartă și numele de violență simbolică?

Nu suntem forțați să credem sau să facem ceva, însă în funcție de anumite particularități putem fi determinați să credem ceea ce o persoană ori un grup de persoane și-au propus să credem.
Și știi pe ce mizează cel ce manipulează?

Jocul lui e complet atunci când tu ai impresia că nu te-a influențat nimeni.

Mai multe despre manipulare și persuasiune veți putea afla de la Cristian Tudor Popescu, gazetar și om de televiziune, al cărui stil jurnalistic e caracterizat de o înaltă plasticitate a limbajului și de exprimarea de judecăți tăioase.

Asociația Studenților în Drept vă așteaptă marți, 23 februarie, să luați parte la conferința „Manipularea și persuasiunea” în Aula Magna, începând cu ora 12:00.

Sursa informației este pagina de facebook a evenimentului.

[Cum a fost] Cristian Tudor Popescu la conferința „Manipularea și Persuasiunea” – 23 februarie 2016, București was last modified: februarie 25th, 2016 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: