Cristi Puiu

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Apartamentul lui Cristi Puiu e în dezordine. Au trecut trei săptămâni de la premiera Aurora de la Cluj și familia Puiu tocmai s-a întors de la o vizionare de apartament. Sunt cinci: Cristi, Anca și cele trei fete, Smaranda (16 ani), Ileana (11 ani) și bebelușul Zoe, plus Otto, un pug ca un buștean, mereu înfometat. Familia Puiu locuiește în acest apartament din centru de câțiva ani, dar caută ceva mai spațios. Pe Cristi nu l-ar deranja să se întoarcă în Balta Albă, dar știe că fetelor nu le-ar plăcea. Legătura cu cartierul și oamenii pe care i-a cunoscut acolo e omniprezentă în filmele lui – atât Lăzărescu cât și Viorel locuiesc pe strada Fetești, strada pe care a copilărit și el.

Ușa albă de la intrare se deschide într-un antreu care cotește dreapta într-o sufragerie sufocată de cărți și de o masă de lemn ce pare folosită ca spațiu de depozitare. În camera următoare, tot parte din sufragerie, Puiu trece cu un aspirator peste cojile de semințe și firimiturile rămase în urmă de la sesiunea familială de televizor de noaptea trecută Deasupra canapelei e o pânză imensă, cu un telefon vechi, o pictură de-ale lui. Pe peretele dintre sufragerie și bucătărie sunt două rafturi pline cu peste 1.000 de DVD-uri, organizate pe regizori. Cei pe-a căror cale o urmează – John Cassavetes, documentariștii Raymond Depardon și Frederick Wiseman –, cei la care se întoarce pentru hrană pentru suflet – Akira Kurosawa, Alfred Hitchcock, François Truffaut. Printre ele e și unul dintre filmele preferate: La Maman et la Putain de Jean Eustache. Și-n seara asta s-a întors acasă cu un braț de DVD-uri cumpărate de la Cărturești (unde are o reducere de fidelitate de 15 la sută): câteva filme deIngmar Bergman și The Imaginarium of Doctor Parnassus, pentru fete. Cumpărăturile includ și niște sticle – bere, vin, gin – pe care le înfundă în frigiderul din bucătărie. Puiu spune că vara înnebunește dacă nu are băuturi reci.

Bucătăria apare deseori când citești despre Puiu; acolo se retrage să gătească, dar și să se-ntâlnească cu reporterii, ca într-o arenă. Lui Puiu îi place să se contreze, să fie provocat, și îi place să vorbească (pe când se lupta cu ipohondria, un doctor l-a întrebat dacă mănâncă la fel de repede pe cât vorbește). Imaginea mea despre el s-a conturat dintr-un articol din New York Times Magazine, în care A. O. Scott scrie cum stă cu el în bucătărie, beau vin și mănâncă miel, iar regizorul explică de ce nu crede în niciun fel de „nou val”.

Bucătăria, un L în jurul frigiderului și mașinii de spălat, e mică și înghesuită – vase, suporturi, pahare, espressor, laptop, ghivece cu azalee. Ne așezăm de-o parte și de alta a blatului alb, pe scaune de bar pneumatice, cu șezut colorat. Puiu îmi toarnă o bere – are Stella și Perroni –, îi face un gin tonic Ancăi și lui, un Campari orange. Ileana duce câinele afară, apoi testează un hula hoop. Smaranda încearcă costumașul de tenis tocmai cumpărat. În mijlocul acestui du-te vino de seară, într-o cămașă crem cu roz palid, Puiu e binedispus, jovial, tandru când le spune fetelor „iubito”. Și-a tuns claia cu care apăruse la Cluj, dar i-a rămas ticul să-și dea părul de pe urechi, combinat cu cel în care își cuprinde fața cu palma și o freacă energic de sus în jos, o mișcare ca de șmirghel când e nebărbierit. A început să albească la tâmple, dar griul îi dă un aer rafinat. Mai e nasul, înțepător, ancora întregii fețe, și ochii, atât de înfricoșători în Aurora, întotdeauna de un verde spălăcit, niciodată liniștiți.

Povestim despre armată, școala de film din Elveția – Puiu are o memorie de elefant pentru nume –, dar nu trece mult până să ajungem la Aurora. După Lăzărescu, Puiu plănuia să facă Hrană pentru peștii mici, după un scenariu scris inițial pentru Gulea. Primise și bani de la CNC. Dar la finele lui 2006, CNC i-a respins alte două proiecte și Puiu a ieșit iar la atac. Directorul CNC, Eugen Șerbănescu, l-a ironizat într-o scrisoare publică, Puiu a renunțat la banii pentru Hrană și a declarat că nu va mai cere niciodată bani de la CNC. S-a simțit singur în acest demers, care l-a lăsat fără un proiect clar în lucru. Mai erau și ecourile personale stranii de după Lăzărescu – tatăl lui Rădulescu a murit înaintea premierei românești, iar tatăl lui Puiu, în primăvara lui 2007. La sfârșitul anului a murit și Fiscuteanu.

Anca l-a înscris pe niște piețe de film unde regizorii se întâlnesc cu producători și distribuitori să vorbească despre ideile lor. Puiu avea o idee pentru un film despre un om care omoară, născută din pasiunea lui pentru romane polițiste și niște documentare despre criminali în serie văzute la TVR. I s-a părut intrigantă perspectiva de a aprofunda traseul unui om către crimă și l-a rugat pe un prieten procuror să-l lase să asiste la depozițiile criminalilor. A văzut că nu există motivații clare și s-a decis să facă portretul subiectiv al unui criminal, lipsindu-se de explicațiile și cauzalitatea din majoritatea filmelor de gen.

Cele 80 de întâlniri pe care le-a avut la Berlin și Rotterdam i-au permis să-și cristalizeze ideea prin repetiție, dar și să vadă că industria de afară aștepta ceva nou de la el. Întors în țară, Puiu s-a dus la munte să scrie scenariul. (Nu mai făcea echipă cu Rădulescu – el nu vrea să vorbească despre asta, Puiu spune că relația s-a rupt definitiv.) Din postura de soție și producător, Anca („jigodia care aduce banii în discuție”, glumește ea) l-a convins că-i trebuie finanțare de la CNC ca să poată să acceseze fonduri străine pentru o coproducție. Puiu a aplicat și în vara lui 2008 a luat peste 1.500.000 de lei. Restul până la 2 milioane de euro i-a strâns Anca de la parteneri străini.

Cel mai dificil a fost castingul pentru rolul lui Viorel. Puiu a văzut vreo 60 de actori, niciunul potrivit. Clara Vodă, care joacă amanta lui Viorel, i-a sugerat să încerce și el. Când Puiu și-a evaluat proba, a văzut o serie de gesturi și ticuri care nu-i plăceau, dar și privirea pe care o căuta: privirea unui om obsedat de misiunea lui.

Unii critici au scris că nimeni altcineva n-ar fi putut juca acest rol. Leo Șerban spune că Aurora e un film la persoana I, cu Puiu și despre obsesiile lui Puiu: „E o poveste despre peisajul său interior, un fel de autoportret prin alter ego”. Viorel e ce e mai neplăcut din Puiu, adaugă Gorzo. Puiu spune că puțini realizează cât de mare e întreprinderea lui din Aurora. „E «Madame Bovary, c’est moi». Îmi asum să fie eu criminalul și mă duc până la capăt. O să fiu eu ăla și o să-l caut pe criminal în mine și o să-mi asum eu această poziție extraordinar de delicată.”

Aurora e un film dificil, iar Puiu a vorbit deja o groază despre el, chiar dacă nu se va lansa oficial decât la toamnă. I-a dezvăluit personajele și curgerea – 36 de ore din viața unui inginer metalurg, divorțat și cu doi copii, care ajunge să omoare – și a dat câteva chei de citire pentru că crede că povestea e mai puțin importantă decât cinemaul, decât transpunerea vizuală a ideilor autorului.

Puiu a optat tot pentru o cameră-martor, de data asta pe trepied, care transformă spectatorul în observator direct al acțiunii. Povestea se construiește sub ochii tăi, ceea ce înseamnă că micile indicii pe care le primești de obicei într-un film – legăturile dintre personaje, motivație, cauzalitate – nu există. Aurora e un puzzle, un film radical, de deslușit în timpul și mai ales după vizionare.

„În momentul în care faci un film, faci un drum către lume”, spune Puiu. „Faci un drum către lucruri, faci o cercetare.” Căutând criminalul din el, Puiu duce cercetarea la limita autenticului pentru o ficțiune. Granița o semnalează prin tăieturile brutale care întrerup secvențele lungi, e modul lui Puiu de a spune că „nu există poveste, există doar povestitor”.

În viziunea lui, fiecare avem propriile adevăruri, vedem numai ce vrem noi să vedem, sintetizăm mesajele altora și de cele mai multe ori, nici măcar nu suntem atenți. Un moment puternic, cum e o crimă, marchează o ciocnire apocaliptică a mai multor lumi, fiecare cu adevărul ei. Aurora este despre detaliile care ne scapă, lucru dificil de redat în film. Cum spui cinematografic că unele lucruri se văd și altele nu? Cum indici că există un autor care tranșează și taie unde vrea el materialul – fie că ajută povestea, fie că nu?

Puiu a construit Aurora pornind de la două lucruri: „Pe de-o parte asumând cinematografic jumătățile de adevăr la care am acces – pereți după care dispar personajele, neenunțarea identității lor – și pe de alta, asumând că spectatorul a fost acolo, știe despre ce îi vorbesc când îi prezint un om.” Ca și la Lăzărescu, Puiu și-a arogat misiunea înregistrării unei vieți: „Nu fac un film să filmez o poveste. Fac un film să filmez niște oameni. Uită-te la om, uită-te la oameni”.

A schimbat patru operatori la Aurora ca să obțină reacțiile pe care le dorea de la cameră; dacă n-ar fi trebuit să joace, spune că ar fi filmat el. Povestea trebuia privită de un om, nu de un device. Ochiul camerei trebuie să fie uman, cu scăpări, cu stângăcii, cu anticipări. Trebuie să fie o cameră vie. I-a sfătuit să privească personajul cum își privește un tată copilul care învață să meargă și în orice moment poate să cadă și să-și rupă gâtul. „Acest Viorel e un om. Când vezi că ia arma, îți dorești să n-o facă. Uită-te la el cu grija asta. Sau cum s-ar uita taică-su de dincolo de mormânt la el.”

Puiu spunea că visează să captureze pe peliculă o zi. Dar nu oricum. Nu vrea să înregistreze ceva doar pentru că se poate. Nu vrea să submineze complet povestea. Filmul lui ideal pare să fie undeva în tensiunea dintre imprevizibil și controlabil. Iubește accidentele în cadru – când trec alți oameni decât figuranții, când cade ceva – și totuși nu vrea să filmeze un documentar. Spune că e prea pudic și că nu crede că poți obține intimitate adevărată când o mediezi cu o cameră de filmat. Preferă intimitatea din mintea autorului, chiar dacă ea prezintă un adevăr filtrat și relativ controlabil.

În ficțiunea lui Puiu, dorința de imprevizibil se luptă mereu cu dorința de control. Și e greu să nu știi când știi tot. În Aurora îi reușește în parte pentru că deși Puiu-regizorul controlează coregrafia cadrelor, Puiu-actorul nu-l înțelege pe deplin pe criminalul pe care-l joacă. Probabil filmul ideal al lui Cristi Puiu ar fi un soi de documentar ficțional, în care niște actori care joacă personaje distincte sunt puse într-o situație pe care trebuie s-o descurce. Iar echipa, în frunte cu regizorul, bâjbâie la rândul ei, pentru că, așa cum spunea Cassavetes, fac un film ca să afle ce vor să spună.

„E un proces de cunoaștere în care sunt angajați cu toții”, spune Puiu. „Și regizor, și operator, și actor, toată lumea. Întreprindem o cercetare. Nu ne interesează produsul final. Produsul final o să fie întotdeauna doar expresia palidă a unui demers cognitiv. Dacă expresia asta palidă ajunge să-i interpeleze pe spectatori și să le pună creierul în mișcare, atunci ai obținut ceva. Să le pună creierul în mișcare adică să-i trimită exact la lucrurile alea care nu pot fi exprimate prin intermediul cuvintelor. Altfel n-am mai face film.”

A vorbit despre toate astea în bucătărie, în acea seară pe care am petrecut-o împreună. A fumat câteva țigări, a băut vreo două cafele și, după un timp, buna dispoziție a fost înlocuită de vestita lui gravitate intimidantă. Anca intra ocazional în bucătărie, parcă la vânătoare de momente care pot fi destinse cu râsul ei darnic și plin. Pe măsură ce trecea timpul, Puiu repeta tot mai des formulele „e foarte greu” și „e foarte complicat” – fie că vorbeam despre redarea în imagini a unei idei, strângerea banilor pentru film sau lucrul cu echipa. I se reproșează că e dificil când face film, dar nici pentru el nu e un proces ușor: „Eu m-aș putea socoti o persoană cu care se trăiește greu, dar aș putea spune și că eu sunt o persoană care trăiește greu cu mine. Atunci aveți puțină înțelegere.”

A sacrificat prietenii în favoarea viziunii (cea cu Rădulescu e doar una dintre ele). „Extrapolând, cred că este foarte greu să găsești în cinematografiile de pe planetă autori de film care să fie și prieteni în același timp. Impulsul care te face să faci filme sau să produci obiecte artistice este mult prea puternic pentru a nu arde relația de prietenie. Apare un soi de fenomen de combustie. E foarte complicat. E foarte complicat.”

Și cu criticii se mai ceartă, de obicei pentru că au taxat ceva fără să-l convingă de teza lor. De cele mai multe ori se împacă, pentru că are nevoie de feedback. Îl deprimă însă modul în care unii – critici sau simpli spectatori – vânează greșeli, dornici să fie primii care i-au tras-o. Ripostează și el când poate, dar a învățat să accepte că nu poate controla etichetele ce i se pun. Și-a pus și un medalion cu o capră pe o sfoară în jurul gâtului – țapul ispășitor.

Puiu pare uneori zburlit pe lume, cum spune Leo Șerban, iar încăpățânarea și obsesiile lui pot fi copleșitoare. Modul lui de-a face film nu e singurul valabil, dar e o alegere conștientă și consumantă. „Când descoperi un drum, care e datoria ta cea mai mare?”, se întreabă Gorzo. „Să te oprești de teamă că nimeni nu te poate urma? Sau să te duci până unde te poate duce, chiar cu riscul de a ajunge într-o fundătură, cu riscul de a rămâne singur.”

Aurora, deși a început să strângă premii prin festivaluri, (a câștigat secțiunea East of the West la Karlovy Vary în iulie) va fi un produs greu de vândut și distribuit, chiar și cinefililor, iar drumul pe care vrea să continue Puiu se anunță și mai eliptic. Spune că față de Aurora, Lăzărescu, cu toate indiciile și explicațiile pe care le furnizează, e un film ușor, iar el n-are planuri să revină în acea zonă.

„Bye bye, don’t cry. La revedeeere. LA RE-VE-DE-RE. Nu mai pot. Nu mai pot. Nu mai pot. Deschid televizorul și văd atâtea explicații. Pa. Nu mă interesează. Nu mă interesează. Știi de ce nu mă interesează? Pentru că e o prosteală, d-asta. E o prostie. E o prostie. Așa, explicație. Și ce explică?”