Cred… (2)

Cred în puterea cuvintelor. Unele sunt tămăduitoare ca mângâierea unei mame, altele te biciuiesc, te înrăiesc, te lovesc ca un bumerang. Frustrările, neîmplinirile, loviturile vieții versus împlinirile, bucuriile și fericirea sunt oare la originea lor, sau altceva? Îmi voi putea răspunde vreodată?

Cred în sinceritate. E respectul pentru mine însumi și pentru celălalt. Aș parafraza titlul unei celebre cărți spunând <<Sunt sincer, deci trăiesc>>. Câte scenarii, câtă intensitate, câtă neîmplinire poate cuprinde un biet suflet care duce această povară – povara nesincerității… În ce realitate trăiești, cine ești? Mai știi oare sau ești de mult pierdut? Ce vezi când te uiți în oglindă? Te amăgești că știi doar tu… Dar… E un dar care te răscolește, care se războiește cu tine, care nu-ți dă pace. Merită, oare?

Cred în iertare. Cine sunt eu să-i judec pe ceilalți? N-am niciun drept. Mă cuprinde uneori ca o reptilă și mă trezesc făcând asta. Mi-e rușine atunci. Rușine de mine… Fiecare evoluăm într-un fel, ne educăm, ne cizelăm și devenim, poate, mai înțelepți. Pe unii educația ne desăvârșește, pe alții ne pierde… Nu poți ști niciodată cine e celălalt – cum ai putea să-l judeci?

Cred în oameni. Afirm în permanență că nu, eu nu cred în oameni, dar o fac de fapt cu vârf și îndesat. Mă apăr sugestionându-mă în acest sens, dar de fapt îmi doresc să fiu pregătit – pregătit de trădare. Mi-ar fi mai ușor, poate, aș putea să mă amăgesc spunându-mi că da, nimic nou sub soare – era de așteptat, nu-i așa? Dar sufăr și mă simt neîmplinit când se întâmplă…

Cred că fiecare trebuie să facă ce vrea/ce simte/ce e bine pentru el. Dar cât aș pătimi, cât m-aș sacrifica dacă ar crede în mine, în ideile/viziunea/prietenia mea. Mulți cred; puțini merg pe drumul lor. Mă împlinește fiecare…