Creanțele salariale în procedura insolvenței angajatorului – studiu de caz

20 nov. 2019
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 194

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Aspecte generale

Deschiderea procedurii insolvenței împotriva unei societăți are consecințele prevăzute de Legea nr. 85/2014[1], care îi afectează și pe angajații/salariații acesteia.

Conferintele lunii noiembrie
”

Persoanele care au prestat o activitate în cadrul societății debitoare și nu au primit contravaloarea muncii lor sunt creditori ai acesteia și trebuie să participe împreună cu ceilalți creditori la urmărirea și recuperarea creanțelor lor în modalitățile prevăzute de lege.

Primul pas după deschiderea procedurii insolvenței este stabilirea masei credale, care nu se poate realiza fără participarea activă a creditorilor prin depunerea declarațiilor de creanță.

Regula este că toți creditorii cu creanțe anterioare deschiderii procedurii insolvenței depun cerere de admitere a creanței, conform dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit prevederilor menționate: „(1) Cu excepția salariaților ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii; cererile de admitere a creanțelor vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. (…)”.

Reținem că, pentru a fi creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, titularul unui drept de creanță asupra averii debitorului trebuie să formuleze această cerere de înscriere a creanței în termen.

Art. 53 din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență, intitulat[2] sugestiv „Dreptul de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor”, prevede cu valoare de principiu că „orice creditor străin poate depune o cerere de admitere a creanței în cadrul procedurii de insolvență, prin orice mijloc de comunicare care este acceptat de legea statului în care s-a deschis procedura. Reprezentarea de către un avocat sau de un alt practician în domeniul dreptului nu este obligatorie în scopul exclusiv al depunerii cererilor de admitere a creanțelor”.

Deși textul utilizează sintagma creditorul „poate depune o cerere”, reținem că pentru a participa la procedură creditorul trebuie să depună declarație de creanță. El are dreptul să fie informat și în cunoștință de cauză să decidă dacă își valorifică sau nu acest drept. În situația în care vrea să participe la procedură și să-și valorifice în acest cadru creanța, el va depune declarația de creanță în termenele și condițiile prevăzute de lege, sub sancțiunea decăderii din drept.

Se respectă și principiul disponibilității[3], care lasă la aprecierea părții interesate participarea la procedură prin formularea și înregistrarea în termen a declarației de creanță ori renunțarea la drept.

Sunt prevăzute și excepții de la regula obligativității depunerii declarației de creanță pentru a deveni creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, dar acestea sunt de strictă interpretare. O astfel de excepție este reprezentată de creanțele salariale.

Art. 102 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014 prevede clar că administratorul judiciar este cel care înregistrează creanțele salariale. Înregistrarea se face din oficiu, în baza evidențelor contabile ale debitoarei. Este o situație de excepție stabilită expres în privința acestui tip de creanțe. Dacă nu se găsesc sau nu au fost ținute corespunzător evidențele contabile ale debitorului, s-a apreciat în doctrină că aceste creanțe salariale vor fi evaluate după orice mijloc de probă și trecute în tablelul de creanțe ori prin refacerea actelor de către practicianul în insolvență[4].

Și în reglementarea anterioară creanțele salariale erau înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile[5].

Creanțele salariale sunt definite prin art. 5 pct. 18 din Lege drept creanțe ce izvorăsc din raporturi de muncă și raporturi asimilate între debitor și angajații acestuia.

Și prin definiție se precizează că aceste creanțe sunt înregistrate din oficiu de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în tabelul de creanțe, deci fără să fie necesară depunerea unei declarații de creanță de către creditor.

Legea a instituit în acest mod o măsură de protecție a salariaților pentru a constitui un factor de contrapondere în raport cu subordonarea juridică a angajatului față de angajatorul său aflat într-o procedură de insolvență.

Dacă în ceea ce privește creanțele salariale rezultate din contracte de muncă nu există dificultăți, asimilarea altor raporturi cu contractele de muncă, cu consecința încadrării în această categorie, este de multe ori contestată.

Creditorul care a desfășurat activitate pentru debitor în temeiul unei convenții civile, prestări servicii ori mandat trebuie să depună declarație de creanță în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență. Are o importanță deosebită și modul în care califică administratorul judiciar aceste creanțe, deoarece el este cel care notifică creditorii și, de asemenea, el înregistrează creanțele salariale din oficiu în tabel.

II. Prezentare de caz

Prin decizia civilă nr. 192/Ap din 19 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția civilă[6] s-a admis apelul declarat de C. și s-a schimbat în parte sentința Tribunalului Brașov cu consecința respingerii contestației formulate de creditorul M.F. împotriva tabelului preliminar al creditorilor debitoarei T. SRL.

Prin sentința civilă nr. 877/Sind din 15 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a admis contestația formulată de creditorul M.F. împotriva tabelului preliminar al creditorilor debitoarei T. SRL și, în consecință, s-a dispus înscrierea creanței creditorului M.F. în categoria creanțelor salariale.

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul-sindic a reținut referitor la creanța M.F. că acest contract de mandat comercial încheiat între creditorul contestator și societatea debitoare are natura unui contract de mandat între profesioniști, iar raporturile dintre societate și administratori au o dublă natură: contractuală și legală.

În conformitate cu prevederile art. 137 ind. 1 din Legea nr. 31/1990, este interzis cumulul activității calității de administrator cu cea de salariat.

Dată fiind natura raporturilor juridice dintre administrator și societate, această interdicție privește pe orice administrator, indiferent de forma juridică a societății.

Întrucât administratorul unei societăți nu poate să încheie contract de muncă cu societatea și indemnizația de administrator este asimilată din punct de vedere fiscal cu un venit salarial, judecătorul-sindic a apreciat că raportul dintre administrator și societate poate fi asimilat unui contract de muncă, astfel că, în procedura de insolvență, această creanță are natura unei creanțe salariale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel C., desemnat ca administrator judiciar în procedura insolvenței debitoarei T. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește dispoziția de înscriere a creanței creditorului M.F. în categoria creanțelor salariale.

În dezvoltarea motivelor de apel, arată că după desemnarea sa în procedură a notificat creditorii, creditorul M.F. a depus declarație de creanță și a fost înscris la categoria creanțe chirografare, ordinea de preferință prevăzută de art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014, acesta a avut un contract de mandat și a apreciat că nu poate fi inclus în categoria creanțelor salariale, așa cum sunt definite în art. 5 pct. 18 din Lege, creditorul a contestat ordinea de preferință, iar judecătorul-sindic în mod
greșit, în opinia sa, a considerat că acesta are o creanță salarială.

La dosar a depus întâmpinare creditorul M.F., solicitând respingerea apelului. Consideră că prin definiția dată creanțelor salariale prin art. 5 pct. 18 din Legea nr. 85/2014 s-au introdus în categoria acestora și creanțe care izvorăsc din raporturi asimilate raporturilor de muncă. El a avut un contract de mandat comercial, dar remunerația sa a fost supusă acelorași impozite și rețineri ca și salariile.

Instanța a solicitat depunerea la dosar și a contractului încheiat de societate cu creditorul M.F.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința apelată, probele administrate raportat la motivele de apel invocate, Curtea de apel Brașov a constatat că apelul este fondat.

Creditorul M.F., în urma notificării de către administratorul judiciar desemnat în procedura insolvenței debitoarei T. SRL, a depus declarație de creanță cu privire la sumele neîncasate în baza contractului de mandat și a fost înscris la categoria creanțe chirografare, ordinea de preferință prevăzută de art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014. A contestat ordinea de preferință solicitând înscrierea creanței sale drept creanță salarială.

Prin Contractul de mandat privind încredințarea funcției de director al SC T. SRL încheiat în data de 17 octombrie 2017 de M.F. cu societatea, se prevede clar că pe perioada îndeplinirii mandatului persoana având calitatea de director nu poate încheia cu societatea un contract de muncă. Se respectă astfel dispozițiile Legii nr. 31/1990, republicată. Art. V din O.U.G. nr. 82/2007 precizează derogarea de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii în privința administratorilor/directorilor care încheie un contract de mandat cu societatea în exercitarea atribuțiilor lor (art. V din O.U.G. nr. 82/2007: „Prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență sau, în cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, de la data acceptării mandatului”). Dacă au avut anterior contract de
muncă, acesta încetează de drept la data acceptării mandatului de administrator/director.

Contractul încheiat de creditor este clar în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților. Creditorul nu a avut un contract de muncă cu societatea aflată în prezent în procedura insolvenței.

Remarcăm și faptul că în contractul de mandat se precizează expres că acesta se completează cu dispozițiile cuprinse în „actul constitutiv al societății, în hotărârile adunărilor generale ale acționarilor, în deciziile consiliului de administrație, precum și cu dispozițiile Legii societăților comerciale, ale Legii pieței de capital, dacă este cazul, ale Codului civil și ale Codului comercial” (pct. 10. Clauze speciale). Nu se trimite nicidecum la Codul muncii pentru a putea exista elemente obiective care să conducă la asimilarea acestor drepturi cu cele ale salariaților.

Legea instituie măsuri de protecție a salariaților pentru a constitui un factor de contrapondere în raport cu subordonarea juridică a angajatului față de angajator. În speță nu este vorba de o relație contractuală de tip salariat-angajator. Contractul de mandat este acordul de voință încheiat între societate, reprezentată de consiliul de administrație, și director, care are ca obiectiv îndeplinirea unor criterii de performanță aprobate de asociați. Nu este un contract de muncă și nu poate fi asimilat unui contract de muncă, nefiind îndeplinite condițiile necesare și specifice existenței unui raport de muncă. Faptul că indemnizația obținută conform contractului se impozitează nu o transformă în venit salarial, este un venit impozabil.

Pentru toate aceste motive, Curtea, în temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ., a admis apelul declarat de C. desemnat ca administrator judiciar în procedura insolvenței debitoarei T. SRL împotriva sentinței civile nr. 877/Sind din 15 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins contestația formulată de creditorul M.F. împotriva tabelului preliminar al creditorilor, stabilind că el va rămâne în tabelul creanțelor la categoria creanțe chirografare, așa cum a fost trecut în tabelul preliminar inițial întocmit.

III. Scurt comentariu

Din cazul practic prezentat rezultă clar cât de important este modul în care califică administratorul judiciar creanțele identificate în evidențele contabile ale debitorului.

Creditorul care a desfășurat activitate pentru debitor în temeiul unei convenții civile, prestări servicii ori mandat trebuie notificat să depună declarație de creanță în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență; în schimb, cel care a prestat activitatea în baza unui contract de muncă sau asimilat acestuia va fi înscris din oficiu în tabelul de creanțe.

Atunci când există contract de muncă, situația nu comportă discuții, administratorul judiciar înscrie creditorul angajat-salariat al debitorului în tabelul de creanțe după datele existente în evidențele contabile. Problema apare atunci când se impune aprecierea unor creanțe ca fiind creanțe asimilate creanțelor salariale.

Pentru calificarea relațiilor dintre părți ca încadrându-se în categoria celor asimilate raporturilor demuncă, pot fi avute în vedere unele criterii. Menționăm în acest sens subordonarea caracteristică pentru raportul juridic de muncă. Această subordonare implică încadrarea în colectivul de muncă al unui angajator determinant, într-o structură organizatorică și într-o anumită ierarhie funcțională. Se verifică dacă în acest cadru organizatoric prestabilit are loc prestarea muncii. Subordonarea presupune și obligația de a se respecta disciplina muncii, această obligație având drept componentă esențială respectarea programului de lucru, desfășurarea muncii cu caracter de continuitate, în cadrul unui număr minim de ore pe zi, într-o perioadă determinată.

Reținem că în contractele civile (în baza cărora o persoană se obligă să desfășoare activitatea în folosul altuia) sunt deosebiri esențiale față de contractele de muncă ori asimilate contractelor de muncă. Prin astfel de convenții civile cel ce se obligă la prestarea activității își organizează singur munca, fără a se încadra într-un colectiv și fără a se subordona celui cu care a contractat.

Aceste elemente ale raportului juridic de muncă tipic, ce implică subordonarea angajatului față de angajator cu toate componentele menționate anterior, trebuie să se regăsească în raporturile analizate, ca acestea să fie asimilate raporturilor de muncă.

Judecătorul-sindic a apreciat că și contractul de mandat al directorului societății poate fi asimilat contractului de muncă, deoarece administratorul societății nu poate să încheie conform legii[7] contract de muncă cu societatea și indemnizația de administrator este asimilată din punct de vedere fiscal cu un venit salarial.

Raportându-se la criteriile enunțate anterior, Curtea de Apel a reținut că relațiile dintre părți nu se încadrează în categoria celor asimilate raporturilor de muncă.

Contractul de mandat este acordul de voință încheiat între societate reprezentată de consiliul de administrație și director care are ca obiectiv îndeplinirea unor criterii de performanță aprobate de asociați. Nu este un contract de muncă și nu poate fi asimilat unui contract de muncă, nefiind îndeplinite condițiile necesare și specifice existenței unui raport de muncă. Faptul că indemnizația obținută conform contractului se impozitează nu o transformă în venit salarial, ci este un venit impozabil.

Este recomandabil ca, atunci când din contractul părților nu rezultă clar că este un raport de muncă, practicianul în insolvență să notifice creditorul în vederea depunerii declarației de creanță. Acesta poate solicita înscrierea în categoria creanțe salariale, iar în situația în care i se respinge această cerere, poate formula contestație la tabel, dar își conservă dreptul de a participa la procedură. O înscriere din oficiu a unei creanțe ca încadrându-se în categoria celor salariale – asimilate celor ce izvorăsc din contractul de muncă –, urmată de admiterea unei contestații formulate de alt creditor, poate conduce la pierderea calității de creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței a acestuia.

Înscrierea creanțelor în tabelul preliminar/definitiv poate influența sensul în care se îndreaptă procedura insolvenței debitorului. Creanțele salariale reprezintă o categorie distinctă, care votează separat cu privire la planul de reorganizare, potrivit dispozițiilor art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2014[8]. Votul acestor creditori poate înclina balanța în vederea aprobării unui plan și continuării activității debitorului în conformitate cu acesta.

În situația intrării în faliment, creanțele izvorâte din raporturi de muncă se plătesc înaintea creanțelor bugetare ori chirografare, potrivit prevederilor art. 161 pct. 3 din Legea nr. 85/2014[9].


* Este extras din Revista Phoenix nr. 3/2019 (iulie-septembrie 2019).

[1] Art. 71 și urm. din Titlul II, Capitolul I, Secțiunea a 3-a din Legea nr. 85/2014, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.

[2] Regulamentul (UE) 2015/848 a fost publicat în JO nr. 141L din 5 iunie 2015.

[3] Art. 9 C. pr. civ., republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.

[4] St. Cărpenaru, M.A. Hotca, V. Nemeș, Codul insolvenței comentat, Ed. Universul Juridic, București 2014, p. 284.

[5] A se vedea art. 64 din Legea nr. 85/2006, publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, în prezent abrogată.

[6] C. Ap. Brașov, s. civ., dec. civ. nr. 192/Ap din 19 februarie 2019, nepublicată.

[7] A se vedea Legea nr. 31/1990, republicată în M. Of. 1066 din 17 noiembrie 2004.

[8] Potrivit art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2014: „Următoarele creanțe se constituie în categorii distincte, care votează separat:

a) creanțele care beneficiază de drepturi de preferință;

b) creanțele salariale;

c) creanțele bugetare;

d) creanțele creditorilor indispensabili;

e) celelalte creanțe chirografare”.

[9] Conform art. 161 din Legea nr. 85/2014: „Creanțele se plătesc, în cazul falimentului, în următoarea ordine:

1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezentul titlu, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea debitorului, pentru continuarea activității, precum și pentru plata remunerațiilor persoanelor angajate potrivit prevederilor art. 57 alin. (2), art. 61, 63 și 73, sub rezerva celor prevăzute la art. 140 alin. (6);

2. creanțele provenind din finanțări acordate potrivit art. 87 alin. (4);

3. creanțele izvorâte din raporturi de muncă;

4. creanțele rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea procedurii, cele datorate cocontractanților potrivit prevederilor art. 123 alin. (4) și cele datorate terților dobânditori de bună-credință sau subdobânditorilor care restituie averii debitorului bunurile ori contravaloarea acestora potrivit prevederilor art. 120 alin. (2), respectiv ale art. 121 alin. (1);

5. creanțele bugetare;

6. creanțele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terți, în baza unor obligații de întreținere, alocații pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență;

7. creanțele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreținerea debitorului și a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;

8. creanțele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile și dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, creanțele corespunzătoare art. 123 alin. (11) lit. b), inclusiv obligațiunile;

9. alte creanțe chirografare;

10. creanțele subordonate, în următoarea ordine de preferință:

a) creanțele născute în patrimoniul terților dobânditori de rea-credință ai bunurilor debitorului în temeiul art. 120 alin. (2), cele cuvenite subdobânditorilor de rea-credință în condițiile art. 121 alin. (1), precum și creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acționar deținând cel puțin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaților ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic;

b) creanțele izvorând din acte cu titlu gratuit”.

Creanțele salariale în procedura insolvenței angajatorului – studiu de caz was last modified: noiembrie 21st, 2019 by Marcela Comșa
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter