Creanţele curente şi creanţele istorice. Un alt fel de comparaţie

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Am încercat să supun atenției și discuțiilor o ches­tiune care, deși în aparență nu prezintă o structură complexă, în practică a favorizat numeroase discuții în instanță și numeroase confuzii în înțelegerea sau acceptarea de către părți a drepturilor pe care le dețin, dar mai ales întinderea acestora.

În principiu, subiectul este dezvoltat pe o simplă catalogare a creanțelor din cadrul unei proceduri de insol­vență și a deținătorilor acestora (creditorii) în funcție de un singur criteriu.

Acest criteriu este TIMPUL. Mai exact, MO­MENTUL la care se nasc drepturile de creanță în funcție de un singur moment esențial: deschiderea procedurii.

Mergând mai departe și aplicând aceste elemente simple, obținem o împărțire dihotomică a creanțelor și creditorilor. În mod firesc, acestea se clasifica astfel:

1. Creanțe născute înainte de deschiderea procedurii, numite și creanțe istorice. Evident, legea clasifică aceste creanțe istorice în alte nouă categorii (art. 161 din Legea nr. 85/2014), dar aceasta nu face obiectul cercetării noastre.

În mod obligatoriu, deținătorul unor creanțe este prin puterea Legii nr. 85/2014 ceea ce la art. 5 pct. 19 se definește foarte clar: „creditor îndreptățit să participe la procedură”:

„Creditor îndreptățit să participe la procedură este acel titular al unui drept de creanță asupra averii debitorului, care a înregistrat o cerere de înscriere a creanței, în urma admiterii căreia acesta dobândește drepturile și obligațiile reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii. Calitatea de creditor încetează ca urmare a neînscrierii sau a înlăturării din tabelele creditorilor întocmite succesiv în procedură, precum și prin închiderea procedurii; au calitatea de creditor, fără a depune personal declarațiile de creanță, salariații debitorului”.

2. Creanțele născute după deschiderea procedurii, cunoscute drept „creanțe curente”. Particularitatea acestora este dată de faptul că – în condiții ideale – ele se achită în termenul special de 60 de zile.

Deținătorul acestor creanțe este catalogat ca creditor curent, deși din punctul nostru de vedere, o titulatură mai fericită ar trebui să fie de „furnizor/partener comercial al debitorului insolvent”. Să rămânem totuși cu „creditorul curent”, propunerea fiind aceea de a‑i acordă atenție în comparație directă cu „creditorul istoric”.

Creanțele istorice și creditorii istorici

Creanțele istorice sunt acceptate la masa credală după ce în cadrul procedurii se verifică (de către practicianul în insolvență și – dacă e cazul – de către instanță) întrunirea cumulativă a condițiilor de a fi certe, lichide și exigibile. Acceptarea la masa credală se materializează prin înscrierea acestora în Tabelul obligațiilor, în cuprinsul cărora ele se clasifică pe categoriile stabilite de lege. Inte­resantă este situația specială acordată creanțelor garantate care se înscriu diferențiat în funcție de valoarea evaluată a garanției.

Creditorii istorici se diferențiază la rândul lor pe di­verse criterii (creanțe garantate sau negarantate, bugetare, chirografare etc.), dar în lumina prezentei discuții, ei compun corpul creditorilor istorici.

Astfel, creditorii istorici au o suită de drepturi ce decurg din însăși definirea lor de către legea insolvenței. Ei sunt participanți la procedură.

Participarea la procedură are următoarele caracte­ristici:

1. Actele de „participare” la procedură se circumscriu scopului procedurii (art. 2 din Legea nr. 85/214 – aco­perirea pasivului debitoarei) și se vor subsuma întot­deauna naturii procedurii de insolvență, mai cu seamă aspectelor colective și concursuale ale acesteia. Mai exact, creditorii participanți la procedură acționează (la modul ideal/teoretic) în primul rând pentru ca desfă­șurarea procedurii să găsească soluția optimă de a‑și realiza scopul și apoi, în subsidiar, realizarea propriului drept de creanță. Perspectiva legiuitorului în această materie este aceea că binele colectiv este superior binelui individual. În egală măsură, aceasta este dublată de perspectiva unei onestități a creditorilor. Mecanismele specifice procedurii exemplifică și întăresc această perspectivă, deși rămâne o perspectivă teoretică. Exem­plul cel mai clar, dar și cel mai friabil din punctul de vedere al unei conduite oneste este votul planului de reorganizare: adunarea creditorilor votează ca totalul creditorilor „să ia mai puțin”, în acest fel consolidându‑se probabilitatea de „a lua totuși ceva” (special precizăm în paranteză faptul că practica a demonstrat că interesul individual poate ajunge până la stadiul în care natura colectivă să fie complet ignorată).

2. Un creditor istoric participă la procedură – exercită drepturile proprii creditorilor istorici – astfel:

– formulează cereri cu privire la aspecte relevante în cadrul procedurii;
– formulează contestații (la creanțe; la măsurile luate de administratorul judiciar; la votul consemnat în Adunarea creditorilor și în Comitetul creditorilor);
– votează principalele măsuri luate în cursul proce­durii;
– votează planul de reorganizare al activității debito­rului;
– votează trecerea la procedura de faliment.

3. Ca urmare a participării la procedură, un creditor se îndestulează în limitele și în proporția atingerii scopului procedurii. Mai exact, el se îndestulează în conformitate cu algoritmul anume prevăzut de lege care constă în combinarea criteriilor: categorie de creanță ce conferă rang de prioritate (între creditorii istorici) și cuantumul procentual din categorie.

Creanțele curente și creditorii curenți

Creanțele curente NU se înscriu la masa credală. Legiuitorul precizează acest aspect în clar, arătând faptul că nu este necesară această înscriere câtă vreme aceste creanțe se nasc și se sting în timpul procedurii. Înscrierea în orice formă la masa credală ar putea crea confuzii importante. Creanțele curente se achită în conformitate cu documentele din care rezultă.

Prin însăși natura lor, creanțele curente apar ca urmare a unei continuări a activității comerciale a debito­rului după data deschiderii procedurii de insolvență. În consecință, în logica insolvenței, creanțele curente repre­zintă costuri cu continuarea părții productive aparținând unei societăți comerciale supuse insolvenței și în mod firesc se nasc ca având un regim prioritar. Acest regim prioritar se păstrează chiar și după deschiderea fali­mentului, acesta decurgând din perspectiva că un creditor curent a „ajutat” un debitor aflat în insolvență, iar acest ajutor trebuie în mod obligatoriu compensat în caz de faliment.

Astfel, creditorul curent devine participant la proce­dură numai după data deschiderii procedurii de faliment.

Pornind de la mecanismul sau efectul prezentat mai sus, ne apropiem de afirmația centrală pentru prezenta comparație: creditorul curent NU este creditor participant la procedură. Bineînțeles, mulți dintre dumneavoastră, practicieni cu experiență în domeniu, nu vor fi impre­sionați de această afirmație. Nici nu ați avea motive să fiți, câtă vreme operați cu toate instituțiile insolvenței în fiecare zi. Totuși, am considerat necesar să subliniem această rea­li­tate. Nu atât pentru dumneavoastră, cât pentru foarte mulți dintre participanții la procedură, care, încadrându‑se fie în una, fie în cealaltă dintre categoriile analizate aici, încercă să speculeze unele confuzii ce pot apărea în practică.

Deci, creditorul curent nu participă la procedură. Înainte de asta, el obține calitatea de creditor curent, fie prin acceptarea creanței sale de către debitoarea în insolvență/de către administratorul judiciar, fie prin admiterea de către instanță a unei cereri de plată formu­lată de către creditor.

Este și normal ca legea să nu îi confere acestuia un regim similar cu acela al creditorului „istoric”, câtă vreme acesta se îndestulează EXCLUSIV din desfășurarea activității curente a debitoarei.

Pentru creditorul curent, faptul că partenerul său comercial este o societate aflată în insolvență nu are nicio relevanță. Desfășurarea raportului juridic dintre un creditor curent și debitor în insolvență are loc în aceleași condiții și cu aceleași termene dacă aceasta s‑ar desfășura între două societăți/comercianți normali – în funcțiune.

Prin urmare, creditorul curent NU se poate manifesta în planul procedurii precum un creditor istoric pe tot parcursul primelor faze ale procedurii. Mai mult, el nu are motive/nu justifică un interes legitim pentru a avea o implicare mai adâncă în desfășurarea procedurii de insolvență. În egală măsură, unui creditor curent nu i se poate opune natura colectivă și concursuală a acesteia.

Dacă creditorul istoric are o paletă mai amplă de drepturi, drepturile creditorului curent în cadrul procedurii de insolvență sunt limitate. Acestea sunt:

a) Dreptul de a fi îndestulat imediat (în cadrul acti­vității curente a debitoarei) în conformitate cu docu­mentele pe care își întemeiază creanța;

b) Dreptul de a cere deschiderea procedurii de faliment – dacă în termen de 30 de zile de la scadență creanței sale (curente) nu primește banii.

El nu are niciunul dintre drepturile creditorul îndrep­tățit să participe la procedura insolvenței, drept pentru care nu are calitate procesuală activă de a formula alte cereri.

Formularea Cererii de deschidere a falimentului – singura cerere din arsenalul creditorului curent

Se identifică specific situația în care neefectuarea plății creanței născute în cursul procedurii de insolvență în termen de 60 de zile de la scadență, cu condiția să fi fost recunoscută existența și exigibilitatea acesteia de către practicianul în insolvență în cadrul cererii de plată sau prin hotărâre judecătorească pronunțată de judecă­to­rul‑sindic care soluționează contestația împotriva refuzului, îndrep­tă­țește creditorul respectiv să solicite trecerea la procedura de faliment. Cererea de trecere la procedura de faliment for­mulată în aceste condiții urmează regulile și criteriile impuse de lege la definirea cererilor de deschidere a procedurii de insolvență – depășirea valorii‑prag minime de 40.000 lei. Această dispoziție este valabilă atât pentru ipoteza formulării cererii de trecere la faliment în perioada de observație, cât și pentru cea a formulării cererii de trecere la faliment în perioada de reorganizare (ipoteza derulării defectuoase a unui plan de reorganizare).

În loc de concluzii

Am considerat ca fiind foarte utilă realizarea unei discuții pornind de la ierarhizarea creditorilor după crite­riul

timpului. Clarificările aduse de o astfel de comparație aduc un plus de perspectivă în practica insolvenței, tocmai pentru că se întâlnesc multe situații în care unii creditori curenți emulează aparența de creditor îndreptățit să participe la procedură și viceversa și, deși soluția firească poate părea simplă (excepția lipsei calității procesuale active), aceasta se poate ascunde în spatele complexității unor raporturi juridice ample.

Am avut o deosebită satisfacție să constat faptul că această temă a generat un viu interes în cadrul eveni­mentului INSOL de la București. Interesul manifestat de invitații din Europa s‑a dovedit foarte viu și în același timp sincer, tocmai datorită faptului că acest criteriu de analiză și comparație propus – adică TIMPUL în raport cu procedura noastră de insolvență – să depășească cumva specificitățile legislative naționale.

Am fost la prima participare la un astfel de eve­niment organizat de INSOL Europe, am avut chiar șansa ca acesta să se desfășoare în București, și țin să precizez că noi (practicienii în insolvență din România) am fost „la înălțime”, în primul rând colegii mei, care au reușit probabil mult mai bine să stimuleze interesul publicului.

Da, acest interes există. Filozofia unionistă europeană există și este minunată. Ca o ultimă tușă personală, îmi permit să subliniez că viitorul nostru se întrevede exact în centrul acestor discuții unde oameni din toată lumea discuta împreună pentru găsirea unei ideale „poteci de aur” care pentru noi, juriștii, se traduce în coerență, com­patibilitate și armonie legislativă.