Cotitatea disponibilă specială – reglementare utilă sau desuetă?

18 iul. 2024
Articol UJ Premium
Vizualizari: 728
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Introducere

Născută în epoca romană, ideea ocrotirii copiilor lui de cujus împotriva influențelor și presiunilor pe care soția (soțul) din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui unor copii care nu sunt și ai săi a străbătut secolele, a fost preluată de francezi prin Edictul „de secondes noces” al lui Francisc al II-lea[1], fiind preluată apoi de Codul civil francez, unde s-a „localizat” în art. 1.098 al acestui Cod, transmisă mai apoi, printr-o redactare quasiidentică a art. 939, către vechiul Cod civil român. Codul civil francez, așa cum se va arăta în continuare, a abandonat reglementarea inițială în favoarea unui alt tip de reglementare. Codul civil român, considerând probabil că singura cale de influențare a voinței lui de cujus și singura persoană care ar putea exercita presiuni asupra acestuia, în sensul prejudicierii copiilor săi din prima căsătorie, este cea de-a doua soție, a „resuscitat” vechiul text al art. 939 C.civ. (vechi), devenit art. 1.090 C.civ. (nou). A doua soție este „persoana malefică” a cărei capacitate de a primi liberalități de la de cujus a fost limitată. Dacă aceeași persoană ar fi fost în raport cu de cujus o terță persoană sau în cazul cel mai flagrant chiar concubina sa, problemele s-ar fi rezolvat în limitele unei cotități disponibile și rezerve succesorale obișnuite (în prezentul studiu ne-am referit cel mai frecvent la soțul-defunct și la soția supraviețuitoare, deși situația poate fi și invers).

Codul civil român, deși în principiu a avut (sau trebuia să aibă) în vedere modificările făcute de Codul civil francez în această chestiune (ultima modificare de substanță a fost făcută în 2006), nu a urmat „linia franceză” de gândire, continuând să meargă pe linia tradițională, românească, de gândire juridică, de această dată, în problema care ne interesează, total neinspirat.

Așadar, în prezentul studiu vom analiza succint oportunitatea acestei măsuri de protecție a copiilor defunctului care nu sunt comuni cu ultima sa soție și care vin la moștenire în concurs cu soția supraviețuitoare, modul cum legiuitorul român a reglementat această măsură, faptul dacă opțiunea legiuitorului român a fost modernă, actuală, nediscriminatorie sau ar fi fost mai bine dacă legiuitorul român ar fi renunțat la o asemenea măsură, devenită inoportună.

Situația apare cu atât mai paradoxală cu cât „pericolul” influenței nefaste asupra viitorului de cujus poate veni chiar din partea primei lui soții, de la cea de-a doua soție (sau subsecventă) și cu atât mai mult de la concubina defunctului. Dacă în privința primei soții a defunctului, mama copiilor acestuia, pericolul dezmoștenirii propriilor copii în interesul soției supraviețuitoare este mai puțin probabil, în privința celorlalte două ipoteze, când la moștenire poate veni cea de-a doua soție a defunctului sau concubina acestuia, în ambele cazuri, copiii fiind dezmoșteniți, pericolul influențării voinței defunctului în sensul gratificării de către acesta a celei de-a doua soții sau a concubinei sale poate fi real. Cu toate acestea, să preferi concubina (am ales această metodă de analiză a subiectului propus, așezând concubina defunctului în opoziție cu soția supraviețuitoare a acestuia, întrucât contrastul este cel mai puternic) în locul soției defunctului parcă devine din ce în ce mai greu de acceptat, mai ales atunci când opțiunea aceasta este a legiuitorului și mai puțin a defunctului.

2. Definirea problemei

Teoria protejării intereselor copiilor din prima căsătorie de influența (nefastă) a soțului din a doua căsătorie a defunctului își găsește originile în dreptul roman. Astfel, Constituția din 382 (Feminae quae) oprea femeile care se măritau, având copii dintr-o căsătorie anterioară, să înstrăineze bunurile primite de la fostul lor soț, obligându-le să le transmită copiilor născuți din acea căsătorie. O altă Constituție din 469 (Hac edictali) prevedea că cel care se recăsătorea, având copii dintr-o căsătorie anterioară, va putea să dispună cu titlu gratuit, în favoarea noului soț, de bunurile sale personale (nu și cele dobândite de la fostul soț), numai până la concurența părții cuvenite copilului care lua mai puțin.

Apoi, în Franța, în urma scandalului provocat de o văduvă cu copii, care se remăritase cu un bărbat mult mai tânăr decât ea, căruia îi făcuse o donație considerabilă, Francisc al II-lea a promulgat, cu aplicare în toată Franța, edictul cunoscut sub numele de edict „de secondes noces”, prin care se interzicea văduvelor (ulterior și văduvilor) să facă noului soț donații sau legate care ar fi depășit partea cuvenită copilului celui mai defavorizat. Apoi, văduva (sau văduvul) era obligată să păstreze, în favoarea copiilor din căsătoria anterioară, tot ceea ce primise din acea căsătorie. Așa a apărut art. 1.098 C.civ. fr., care nu a mai menținut regula ca bunurile primite de soț din căsătoria anterioară de la soțul decedat să fie păstrate doar pentru copiii rezultați din acea căsătorie, ci a generalizat regula în sensul că nu se mai face distincție între bunurile soțului dobândite din căsătoria anterioară de la soțul decedat și propriile sale bunuri. Cu o redactare cvasiidentică, a fost preluat textul art. 1.098 din Codul civil francez și a devenit vechiul articol 939 C.civ.[2]

Continuator al liniei de gândire exprimate prin art. 939 C.civ. (vechi), legiuitorul din 2011, prin art. 1.090, a stabilit cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor[3]. Din analiza textului de lege, putem desprinde câteva concluzii:

a) Noțiunea de „descendent”la care se referă textul are în vedere copiii defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, dar și descendenții lor, toți fiind descendenți ai defunctului, alții decât cei comuni cu ultima lui soție. Situația prezentată prin ipoteza legii [art. 1.090 alin. (1) C.civ.] este aceea în care soțul supraviețuitor ar veni la moștenire în concurs cu „alți descendenți decât cei comuni lor” – copiii rezultați din căsătoria anterioară a defunctului sau din afara căsătoriei acestuia, inclusiv din adopția recunoscută de lege în formele sale de la data încheierii adopției. Prin chiar ipoteza legii, descendenții lui de cujus sunt separați în două categorii: descendenții necomuni cu soția supraviețuitoare și cei comuni lor. Separarea acestor două categorii de moștenitori ar putea fi justificată prin aceea că descendenții din prima căsătorie a defunctului au vocație succesorală numai față de tatăl lor (defunctul), în timp ce descendenții comuni au vocație succesorală atât față de tatăl lor, cât și față de mama lor (a doua soție a defunctului), în patrimoniul căreia se vor putea găsi (eventual) bunurile transmise de fostul ei soț prin legat sau donație. Ca atare, bunurile și cotele de drept pe care le vor dobândi cele două categorii de moștenitori sunt diferite, cu un avantaj evident față de copiii comuni.

Față de art. 939 al vechii reglementări, constatăm că noul text al art. 1.090 al Codului civil face o distincție clară între situația în care de cujus avea copii dintr-o căsătorie anterioară, fără alte precizări, și situația în care de cujus a avut numai copii dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei. Oricum, față de redactarea textului art. 1.090 alin. (1) C.civ., cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor din a doua căsătorie a defunctului devine aplicabilă numai în ipoteza existenței descendenților defunctului rezultați anterior celei de-a doua căsătorii.

b) Noțiunea de „soț supraviețuitor”trebuie înțeleasă în sensul în care această calitate o are soțul (soția) defunctului din a doua sau subsecventă căsătorie a acestuia (deși actualul Cod civil nu se referă expres la căsătoriile subsecvente ale defunctului, printr-o interpretare extinsă a dispoziției legale care a înlocuit art. 939 din vechiul Cod civil, apreciem că și în noua reglementare putem vorbi despre „al doilea sau subsecvent maritagiu”, sintagmă folosită de vechiul legiuitor). Precizăm că ipoteza art. 1.090 C.civ. se referă strict la situația în care soțul decedat nu a avut copii cu soțul supraviețuitor, dar a avut copii din căsătorii anterioare sau în afara căsătoriei, care vin la moștenire împreună cu acesta. Dacă defunctul nu a avut copii deloc și se află la a doua sau o subsecventă căsătorie, dispozițiile cuprinse în art. 1.090 C.civ. nu își găsesc aplicabilitatea. Să înțelegem din ipoteza legii că în cazul în care soții (de cujus împreună cu cea de-a doua soție) au avut copii și din a doua căsătorie, întreaga instituție a cotității disponibile speciale nu este aplicabilă? La această posibilă întrebare, răspunsul nostru este categoric afirmativ.

c) Liberalitățile neraportabilela care se referă art. 1.090 C.civ., text care trebuie interpretat strict („liberalitățile neraportabile […] nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin”), se coroborează cu art. 1.150 C.civ., care le menționează expres. Or, în condițiile art. 1.150 C.civ., nu sunt supuse raportului donațiile precizate în textul legii, după cum urmează:

– donațiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport; scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalități;

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

– donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu excepția cazului în care se dovedește că cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport;

– darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel; precizăm totuși că asemenea liberalități prezintă dificultăți de calificare a lor ca donații, ele nefiind donații propriu-zise[4].

– fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat;

– de asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizații încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ținut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizația a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizația nu a fost utilizată în acest scop, ea însăși este supusă raportului. Dacă indemnizația rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depășește cuantumul total al primelor plătite de donatar.

Întrucât legiuitorul se referă în ipoteza legii la „liberalități neraportabile”, considerăm că a avut în vedere doar donațiile definitive, preciputare, întrucât doar donațiile sunt supuse raportului sau nu, în funcție de voința donatorului. Spre deosebire de vechea reglementare (art. 939 C.civ. 1864), conform căreia bărbatul sau femeia care au trecut în „al doilea sau subsecvent maritagiu nu va putea dărui soțului din urmă….” și care nu făcea distincție în privința donațiilor sau legatelor „dăruite” celuilalt soț, noua reglementare se referă strict la „liberalitățile neraportabile”, iar posibilitatea instituirii de legate se face doar indirect.

Aici nu putem să nu observăm exprimarea deficitară a legiuitorului, care se referă la „liberalitățile neraportabile”, or, este cunoscut faptul că doar donațiile sunt supuse sau nu raportului, nu și legatele. Probabil că legiuitorul a dorit să sugereze faptul că întreaga instituție a cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor din a doua căsătorie a defunctului devine aplicabilă în toate cazurile în care sunt implicate liberalități ale defunctului, făcute sub forma donațiilor sau legatelor.

Ar putea soțul supraviețuitor să primească de la de cujus donații nedefinitive, supuse raportului? Un posibil răspuns ar fi afirmativ, ipoteza art. 1.090 C.civ. referindu-se strict la „liberalitățile neraportabile”, donațiile nedefinitive neintrând sub incidența textului art. 1.090 C.civ. Aceste donații nescutite de raport constituie de fapt un avans din moștenire și se impută în primul rând asupra rezervei celui gratificat, iar pentru rest pe cotitatea disponibilă ordinară, rest care se împarte între moștenitorii îndreptățiți la raport (toți descendenții, și cei necomuni) și soțul supraviețuitor, conform cotelor lor ereditare de drept, restabilindu-se astfel egalitatea între aceștia. Așadar, donațiile supuse raportului nu reprezintă avantaje succesorale definitive în favoarea celor gratificați (în speța noastră, soțul supraviețuitor).

Pe lângă calea donației, fără raport, soțul supraviețuitor dintr-o căsătorie subsecventă ar putea fi gratificat de către de cujus și prin testament cu limitele impuse de lege și sub rezerva reducțiunii liberalităților excesive, liberalități având ca obiect bunuri de genul celor cuprinse în art. 1.150 C.civ. Văzând dispozițiile art. 1.090 alin. (3) C.civ., constatăm că legiuitorul a avut în vedere și liberalitățile făcute pe cale testamentară către soțul supraviețuitor, care beneficiază de exheredarea directă a descendentului făcută de către de cujus și care poate fi făcută doar pe cale testamentară.

Textul de lege evocat anterior nu poate evita o întrebare legitimă: dacă descendentul ar fi fost dezmoștenit indirect, prin legatul universal lăsat soției sale sau prin legate cu titlu universal sau cu titlu particular care consumă întregul emolument succesoral, textul de lege nu ar mai fi fost aplicabil? Care ar fi fost diferența între exheredarea directă și cea indirectă a descendenților prin constituire de legate în favoarea soțului supraviețuitor, legate care consumă întregul emolument succesoral? Vom observa că nu există nicio diferență în privința cotelor de moștenire ale soțului supraviețuitor.

Așadar, în baza libertății sale testamentare, de cujus ar putea să-i lase celui de-al doilea soț (soție) legate până la limita rezervei succesorale a moștenitorilor rezervatari, dar numai în limitele cotității disponibile speciale, așa cum vom arăta în continuare.

d) Limitele cotității disponibile specialesunt fixate de partea descendentului care a primit cel mai puțin, dar în niciun caz nu pot depăși un sfert din moștenire. Un descendent nu poate primi mai puțin decât rezerva sa succesorală (va putea el oare primi mai mult?), în ciuda actelor cu titlu gratuit făcute de defunct, care sunt de natură să altereze echilibrul presupus existent între descendenți (donații făcute cu scutire de raport, legate, exheredări etc.). Prin urmare, descendentul care a primit cel mai puțin este cel care a primit doar rezerva sa succesorală.

Apreciem, astfel, că limitele cotității disponibile speciale sunt minimum rezerva succesorală a descendentului care a luat cel mai puțin și maximum cota de 1/4 din moștenire.

Dar care poate fi limita minimă a rezervei succesorale? Ce înseamnă „copilul care a luat mai puțin”? Mai puțin decât un alt copil sau mai puțin decât cota de rezervă a soțului supraviețuitor? Un copil poate lua mai puțin decât un alt copil numai dacă acel copil care a luat mai mult a primit de la de cujus legate sau donații din cotitatea disponibilă a acestuia, dincolo de rezerva sa succesorală. Raportat la cota de rezervă a soțului supraviețuitor, vom constata că în cazul în care de cujus a avut 3 copii, fiecare va avea o rezervă de 1/8 din masa succesorală, cotă egală cu rezerva soțului supraviețuitor. Dacă de cujus a avut 4 copii (sau mai mulți), rezerva fiecăruia dintre ei este mai mică decât rezerva soțului supraviețuitor, adică de 3/32 pentru fiecare (3/8: 4 = 3/32), evident mai mică decât rezerva soțului supraviețuitor de 4/32.

Pentru a vedea modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale privind cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor din a doua căsătorie a defunctului, să luăm ca exemplu speța cea mai simplă: de cujus a lăsat un copil din prima căsătorie, care vine la moștenire cu cea de-a doua soție a defunctului, către care defunctul i-a lăsat un testament universal (cuprinderea în acel testament a dispozițiilor privind exheredarea directă a copilului sau necuprinderea vreunei mențiuni privind exheredarea este, în opinia noastră, nerelevantă, dezmoștenirea oricum s-a produs pe cale indirectă). Cotele ereditare de drept în acest caz sunt de 1/4 pentru soțul supraviețuitor și de 3/4 pentru copil, de unde rezultă cotele lor de rezervă de 3/8 pentru copil și 1/8 pentru soțul supraviețuitor. Rezerva totală ar fi de 1/2 (3/8 + 1/8), iar cotitatea disponibilă generală va fi tot de 1/2. Prin aplicarea art. 1.090 C.civ., deși cotitatea disponibilă generală este de 1/2, soțul supraviețuitor nu va putea primi decât 1/4, reprezentând cotitatea disponibilă specială, astfel încât soțul supraviețuitor va putea cumula o cotă de 3/8 (1/8 + 1/4) din moștenire, în timp ce copilul poate cumula cota de 5/8 (3/8 + 1/4) dacă de cujus nu a dispus altfel de diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială. Observăm, astfel, că partea de moștenire care îi revine soțului supraviețuitor este formată dintr-o cotă fixă de 1/8, care reprezintă cota sa de rezervă, și o cotă variabilă, care reprezintă partea din moștenire care îi revine soțului supraviețuitor din cotitatea disponibilă generală și care variază între cota de rezervă a copilului care a luat cel mai puțin și maximul de 1/4 pe care soțul supraviețuitor îl poate culege din cotitatea disponibilă ordinară a defunctului. Această cotă variabilă depinde de numărul de copii necomuni care vin la moștenire împreună cu soțul supraviețuitor.

Spre exemplificare, dacă analizăm ipoteza în care la moștenire vor veni 2 copii ai defunctului, cotele lor de moștenire vor fi următoarele: cota fixă a soțului supraviețuitor rămâne la 1/8, cota sa de rezervă, iar rezerva copiilor va fi de 3/16 pentru fiecare copil (3/8: 2). În total, soțul supraviețuitor va putea cumula cota de 1/8, împreună cu cota copilului care a luat mai puțin, adică 3/16, însumând 5/16. Diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială va fi în acest caz de 5/16, care va fi atribuită celor 2 copii dacă defunctul nu a dispus altfel de această diferență, copiii cumulând fiecare cota de 11/32 (3/16 + 5/32).

Dacă la moștenire vor veni 4 copii ai defunctului, ei vor moșteni următoarele cote: cota de rezervă a soțului supraviețuitor rămâne neschimbată la 1/8 din moștenire, iar rezerva celor 4 copii va fi de 3/32 (3/8: 4) pentru fiecare. În total, soțul supraviețuitor va putea cumula cota de 1/8 împreună cu cota copilului care a luat cel mai puțin, adică 3/32, însumând 7/32 (1/8 + 3/32). Diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială este de 13/32 (1/2 – 3/32), care se va împărți între cei 4 copii ai defunctului.

Din aceste exemple putem observa scăderea cotei de moștenire a soțului supraviețuitor în funcție de numărul de copii cu care vine în concurs de la 3/8 (cu 1 copil), la 5/16 (cu 2 copii) și la 7/32 (cu 4 copii), în timp ce diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială crește progresiv de la 1/4 (cu 1 copil) la 5/16 (cu 2 copii) și la 13/32 (cu 4 copii).

În aceste exemple am luat în considerare doar copiii necomuni ai defunctului, însă, așa cum vom vedea, la împărțirea diferenței între cotitatea disponibilă generală și cea specială pot lua parte și copiii comuni, adică cei rezultați din ultima sa căsătorie.

La fel se vor petrece lucrurile dacă defunctul a donat soției sale din a doua căsătorie întreaga sa locuință, singurul bun cuprins în masa succesorală. Dacă donația a fost făcută fără scutire de raport, bunul donat va fi supus raportului și va intra în masa succesorală, urmând a fi atribuit moștenitorilor potrivit cotelor lor ereditare, inclusiv a cotelor de rezervă, această variantă neintrând sub incidența art. 1.090 C.civ. Dacă donația a fost făcută cu scutire de raport, ea va fi supusă reducțiunii până la limita respectării cotelor de moștenire rezultate în urma aplicării normelor privind cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor.

e) Dezmoștenireala care face referire art. 1.090 C.civ. are în vedere, în primul rând, descendenții defunctului care, prin ipoteza legii, trebuie dezmoșteniți direct, folosindu-se formule exprese de dezmoștenire. Așadar, instituirea soțului supraviețuitor ca legatar universal, fără a cuprinde dispoziții exprese de exheredare, nu constituie o exheredare directă a descendenților (dar constituie o exheredare indirectă, prin instituire de legatari). Condiția impusă de legiuitor în mod imperativ este aceea ca descendenții să fie exheredați direct de către de cujus, voința legiuitorului fiind neechivocă. În condițiile art. 1.074 alin. (2) C.civ., „dezmoștenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moștenire a unuia sau mai multor moștenitori legali…”. Așadar, nu ar avea relevanță faptul dacă prin același testament sunt instituiți sau nu legatari care consumă parțial sau total emolumentul defunctului, ci faptul că acel testament conține în mod expres dispoziția de dezmoștenire. Prin exheredare, așa cum arătam cu altă ocazie[5], se pierde chiar calitatea de moștenitor, nu doar emolumentul succesoral.

Prin instituirea soției supraviețuitoare ca legatar universal, se produce indirect și dezmoștenirea tuturor rudelor nerezervatare ale defunctului pe lângă a celor rezervatare, dar această ipoteză nu este vizată de art. 1.090 C.civ., mai sus precizat.

Am arătat anterior faptul că, în opinia noastră, nu are o semnificație juridică relevantă în subiectul care ne interesează modalitatea exheredării. Direct sau indirect, prin instituire de legatari, copiii sunt dezmoșteniți, iar cotele lor de moștenire se vor stabili conform legii, la cotele lor de rezervă copiii putând adăuga și diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială, în condițiile art. 1.090 alin. (2) C.civ. (dacă defunctul nu a dispus altfel de această diferență), iar soțul supraviețuitor va primi doar rezerva sa succesorală, la care va putea adăuga cotitatea disponibilă specială stabilită conform art. 1.090 alin. (1) C.civ.

f) Din analiza art. 939 C.civ. vechi și a art. 1.090 C.civ. nourezultă, credem, cu evidență, principiul limitării drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor dintr-o căsătorie subsecventă din care au rezultat sau nu au rezultat copii, prin stabilirea cotității disponibile speciale, dar și prin faptul că diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială, atunci când există, se atribuie descendenților [avem în vedere toți descendenții defunctului, inclusiv cei rezultați din ultima sa căsătorie, concluzie care se desprinde prin interpretarea art. 1.090 alin. (2) C.civ.].

Observăm, în urma analizei art. 1.090 C.civ., o contradicție între alin. (1) și alin. (2), care poate genera confuzii grave. Astfel, potrivit alin. (1), întreaga reglementare a cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor din a doua căsătorie a defunctului devine aplicabilă numai dacă „soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor”, per a contrario, dacă ar veni la moștenire și cu descendenții comuni, textul ar deveni neaplicabil. Cu toate acestea, potrivit alin. (2), dacă defunctul nu a dispus altfel de diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială, atunci „această diferență revine descendenților”, fără alte precizări, de unde se desprinde concluzia potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere toți descendenții defunctului, și cei necomuni și cei comuni. Cum ar putea descendenții comuni să primească o parte din diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială când prezența descendenților comuni ar face neaplicabil textul art. 1.090 C.civ.?

Revenind la prima ipoteză analizată, copilul defunctului, deși exheredat direct (sau indirect) în condițiile art. 1.090 alin. (2) C.civ. (prin ipoteză, soțul supraviețuitor este și legatar universal), va primi, pe lângă rezerva succesorală, și diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială. Este oare posibil? Legiuitorul, ignorând voința testatorului exprimată expres în sensul exheredării copilului, îi atribuie acestuia și diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială, pe lângă rezerva succesorală. Oare principiul preeminenței moștenirii testamentare în raport cu moștenirea legală nu mai contează[6]? Cealaltă ipoteză este și mai contrastantă: defunctul poate dispune prin legate particulare de această diferență în favoarea oricăror persoane, cu excepția soției sale! Să nu omitem însă faptul că la această posibilă conduită (aberantă) a defunctului contribuie cu prisosință legiuitorul, prin normele juridice pe care le-a edictat.

3. Lege versus doctrină

În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială nu se poate atribui soțului supraviețuitor, care nu poate primi mai mult decât cotitatea disponibilă specială, nu se poate atribui descendenților, întrucât aceștia au fost dezmoșteniți direct și, pe cale de consecință, această diferență ar trebui atribuită moștenitorilor din clasa subsecventă, în ordinea chemării la moștenire[7].

Interesantă opinia acestor autori care nu găsesc o altă soluție pentru aplicarea totuși a unui text de lege care, în opinia noastră, este extrem de deficitar. Deși această opinie aparent ar fi corectă [avem în vedere dispozițiile art. 1.075 alin. (4) C.civ. potrivit cărora, „dacă în urma dezmoștenirii, o persoană este înlăturată total de la moștenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moștenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moștenitorilor subsecvenți” (s.n.)], nu credem că aceasta a fost intenția testatorului care a testat, pe de-o parte, ca întreaga sa avere să-i revină soțului (soției) său și, pe de altă parte, și-a dezmoștenit direct toți descendenții. Mai putem observa că art. 1.075 alin. (4) C.civ. devine aplicabil doar în ipoteza în care o persoană este înlăturată total de la moștenire, or, în speța care ne interesează, persoana (descendentul exheredat) nu este înlăturată total de la moștenire întrucât, descendentul fiind moștenitor rezervatar, primește totuși, în orice situație, rezerva succesorală.

Mai mult chiar, prin instituirea soțului supraviețuitor ca legatar universal, toate rudele nerezervatare ale lui de cujus au fost la rândul lor dezmoștenite indirect, astfel încât nu se va putea face aplicarea art. 1.075 C.civ. mai sus evocat.

Legiuitorul, în „înțelepciunea” lui, prin art. 1.090 C.civ., poate voit sau poate nu, a alterat voința testatorului, atribuind diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială unor persoane pe care testatorul le-a dezmoștenit!

Cotitatea disponibilă specială vine să confirme faptul că soțul supraviețuitor, în general, nu este un moștenitor rezervatar „privilegiat” (așa cum s-a afirmat în doctrina anterioară actualului Cod civil), care ar avea „prioritate” în deducerea drepturilor sale dintr-o masă succesorală mai mare decât a celorlalți rezervatari.

Să nu-i atribuim soțului supraviețuitor mai multe drepturi decât a dorit însuși legiuitorul să-i atribuie, dar nici mai puține, alterând în acest fel voința testatorului, cu atât mai mult cu cât prin noua reglementare drepturile rudelor rezervatare se micșorează semnificativ în beneficiul legatarilor defunctului, și nu ale soțului supraviețuitor (în timp ce cota de rezervă a soțului supraviețuitor stabilită prin Legea nr. 319/1944, de 1/8, a rămas neschimbată și sub imperiul actualului Cod civil, rezerva descendenților stabilită de vechiul Cod civil prin art. 841, care varia între 1/2 și 3/4 din moștenire în funcție de numărul descendenților, a scăzut în toate cazurile, indiferent de numărul descendenților la 1/2 din moștenire, conform art. 1.088 C.civ. actual, concomitent cu creșterea cotității disponibile generale și implicit a libertății testamentare a defunctului) .

De aici se pot naște o serie de întrebări: către cine se va atribui diferența dintre cele două cotități dacă descendenții prevăzuți la alin. (1) al art. 1.090 C.civ. au fost dezmoșteniți? Către celelalte rude ale defunctului care ar veni la succesiune și care la rândul lor au fost exheredate indirect? Este oare posibil ca descendenții defunctului, deși exheredați, să poată moșteni mai mult decât rezerva lor ereditară? Se constituie oare art. 1.090 C.civ. mai sus evocat, ca excepție în raport cu art. 1.074 C.civ., potrivit căruia moștenitorii exheredați sunt înlăturați de la moștenire, parțial, cum este cazul moștenitorilor rezervatari, dar care moștenesc totuși rezerva succesorală sau, ca urmare a voinței legiuitorului, pot moșteni chiar mai mult, adică și diferența dintre cotitatea disponibilă ordinară și cea specială? Specialia generalibus derogat? Este greu de apreciat.

Pentru a găsi totuși o soluție la problema aflată în discuție sau o explicație a soluției alese de legiuitor de a atribui descendenților (tuturor descendenților, și celor necomuni, și celor comuni) diferența dintre cotitatea disponibilă ordinară și cea specială, am apelat la o sursă doctrinară ceva mai veche[8], în care, explicându-se vechiul art. 1.098 C.civ. fr. (precursorul art. 939 din vechiul Cod civil), se arată că „restricția adusă cotității disponibile ordinare prin art. 1.098 a fost stabilită în mod direct în favoarea copiilor rezultați din mariajul precedent. Diferența care există între cele două cotități disponibile constituie, în favoarea acestor copii, în raport cu noul soț, o creștere relativă la rezervă”[9] (s.n.). O teorie „adaptată”, dar care nu discriminează între copiii rezultați din mariajul precedent și copiii rezultați din cel de-al doilea mariaj, regăsim și în doctrina românească fidelă celei franceze[10], unde se arată că succesiunea astfel sporită „se va divide în părți egale, între descendenți, indiferent dacă ei provin din căsătoria anterioară sau din cea nouă”. Este soluția adoptată de legiuitorul român în prezent.

Legiuitorul român a adoptat, prin art. 1.090 al Codului civil, această ultimă teorie, stipulând că „dacă defunctul nu a dispus prin liberalități de diferența dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 și cotitatea disponibilă specială, atunci această diferență revine descendenților”[11]. Precizăm că, potrivit textului evocat anterior, defunctul ar putea să dispună prin testament de diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială în favoarea oricărei persoane, dar nu și în favoarea soțului supraviețuitor a cărui capacitate de a primi este limitată. Prin urmare, orice persoană ar avea mai multe drepturi decât cel de-al doilea soț al defunctului!

Iată că, deși exheredați de către de cujus, copiii acestuia din prima căsătorie împreună cu ceilalți copii ai defunctului (fapt care contrazice ipoteza legii) vor împărți în cote egale diferența dintre cele două cotități mai sus precizate. De aici rezultă cu claritate faptul că moștenitorii rezervatari – copiii defunctului din prima căsătorie, deși exheredați, vor putea moșteni mai mult decât rezerva lor succesorală ca urmare a voinței legiuitorului care prevalează în acest caz asupra voinței defunctului, la fel ca și ceilalți copii ai defunctului rezultați din ultima căsătorie, copii pe care defunctul nu i-a exheredat. Rezultă, de aici, faptul că efectele principale ale art. 1.090 C.civ. se răsfrâng doar asupra soțului defunctului din căsătoria subsecventă, nu și asupra copiilor, indiferent de căsătoria din care au rezultat aceștia!

4. Este oare benefică această diferență de tratament dintre soțul supraviețuitor și o terță persoană (eventual concubina defunctului)?

Dacă vom continua analiza speței mai sus propuse, iar în locul soțului supraviețuitor vom avea ca beneficiar al testamentului universal concubina (sau orice terță persoană) defunctului, vom constata că descendentul lui de cujus va culege din moștenire cota sa de rezervă de 1/2, iar concubina defunctului va putea culege întreaga cotitate disponibilă ordinară de 1/2 din moștenire. Dacă concubina defunctului îi era soție, ea ar fi putut culege doar 3/8 în condițiile mai sus precizate (dacă vine în concurs cu un singur copil, cota soțului supraviețuitor fiind în descreștere atunci când vine în concurs cu mai mulți copii ai defunctului), și nu 4/8, cât primește concubina.

De aici se naște o altă serie de întrebări: este posibil ca o terță persoană (de exemplu, concubina defunctului) să primească prin efectul testamentului universal sau pe calea donației o cotă de moștenire mai mare decât cota soției supraviețuitoare?

Este oare posibil ca descendentul dezmoștenit să poată moșteni mai mult decât rezerva sa succesorală?

Da, este posibil, prin aplicarea art. 1.090 C.civ. în discuție, dar este moral, echitabil, nediscriminatoriu să se întâmple acest lucru? Iată că, prin „soluția” Codului civil, statutul unei concubine (sau al oricărei terțe persoane) este mai favorabil decât al soției supraviețuitoare chiar din a doua sau dintr-o subsecventă căsătorie a defunctului. Prin articolul în discuție, dispunătorul este „îndrumat să gratifice pe oricine altcineva, numai pe soțul său nu”[12].

Prăpastia se poate adânci și mai mult constatând că, cu cât crește numărul copiilor defunctului, cu atât mai mică va fi partea din moștenire pe care o va culege soțul supraviețuitor, putându-se ajunge la situația în care soțul supraviețuitor dintr-o căsătorie subsecventă a defunctului să moștenească o cotă mai mică decât cota sa ereditară de drept (de 1/4 atunci când vine în concurs cu descendenții defunctului)[13].

Deși dispozițiile legale speciale menționate anterior nu modifică rezerva succesorală a soțului supraviețuitor, deși s-a încercat (poate) o modernizare a art. 939 al vechiului Cod civil (articol corespunzător art. 1.098 din Codul civil francez nemodificat și care în urma modificărilor ulterioare, ultima fiind făcută în 2006, a fost schimbat radical, practic, legiuitorul francez a renunțat total la „măsura de protecție” instituită inițial prin articolul respectiv[14]) în opinia noastră, aceste norme cuprinse în actualul art. 1.090 din Codul civil sunt anacronice și, ca urmare, trebuie eliminate în întregime din legislația civilă românească[15]. Din câte cunoaștem, Codul civil român este singurul Cod civil la nivel european care mai menține o reglementare anacronică de tipul cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor dintr-o căsătorie subsecventă a defunctului.

Dacă asemenea norme au avut ca scop protejarea copiilor din prima căsătorie a defunctului împotriva influențelor „nefaste” ale soțului defunctului dintr-o căsătorie subsecventă, trebuie să constatăm că protecția copiilor, în general și indiferent din ce căsătorie ar fi provenit sau chiar din afara căsătoriei, se realizează prin instituția rezervei succesorale, prin cotele de rezervă, și nu prin limitarea libertății testamentare a defunctului, mai ales atunci când acesta încheie legate către soția sa. Totodată, dacă există „influențe nefaste” din partea soției și care pot îmbrăca forma dolului prin sugestie sau captație, asemenea influențe ar putea fi contracarate prin anulabilitatea actului, acțiune pusă la dispoziția celor lezați, descendenții necomuni ai defunctului, și nu prin limitarea capacității de a primi liberalități a soțului supraviețuitor din a doua căsătorie a defunctului.

Aceleași legate încheiate în favoarea terțelor persoane ar fi posibile, dar în favoarea propriei soții (din căsătorie subsecventă) sunt limitate, cel mult, la cota copilului care a luat cel mai puțin din moștenire. O asemenea reglementare contravine, credem, chiar unor instituții de drept comunitar (nefiind cazul aici să ne referim la acestea). Posibila discriminare ar putea fi constatată nu numai între prima soție a defunctului și a doua sau o subsecventă soție, ci și între cea de-a doua soție a defunctului și o terță persoană, aceasta din urmă având un statut mai favorabil decât soția defunctului (nu are importanță din care sau a câta căsătorie a defunctului).

Concluzii privind cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor

În urma succintei analize efectuate în materia cotității disponibile speciale atribuite soțului supraviețuitor din a doua sau o subsecventă căsătorie a defunctului, putem desprinde câteva concluzii:

a) între moștenitorii rezervatari, în special între descendenții defunctului, indiferent din câte căsătorii au provenit aceștia sau chiar din afara căsătoriei, sau copii adoptați, nu ar trebui să existe niciun fel de ierarhii, priorități sau orice forme de discriminare. Nu putem, astfel, afirma că drepturile descendenților din prima căsătorie ar trebui protejate într-o mai mare măsură decât cele ale descendenților rezultați din căsătoriile ulterioare, prin alte mijloace decât consacrarea unor instituții, cum ar fi raportul donațiilor, reducțiunea liberalităților excesive sau rezerva succesorală.

b) rațiunile de la care au plecat romanii sau, ulterior, Francisc al II-lea, și anume acelea de a nu-i permite soției supraviețuitoare să încheie donații sau testamente în favoarea noului soț din bunurile primite de la fostul soț, aceste bunuri trebuind să fie transmise doar către copiii născuți din acea căsătorie, nu mai pot fi susținute cu aceeași legitimitate. Dacă regula inițială, ca bunurile dobândite de la soțul decedat să fie transmise prin liberalități către noul soț, în detrimentul copiilor născuți din căsătoria cu primul soț, avea o justificare morală evidentă, în prezent, când nu se mai face distincție între bunuri (dobândite de la fostul soț sau propriile bunuri), o asemenea justificare este discutabilă cu atât mai mult cu cât limitarea capacității de a primi liberalități îl vizează doar pe noul soț, nu și pe terțul beneficiar al unei asemenea liberalități (eventual concubinul sau concubina lui de cujus).

c) credem că nu este moral, iar legea trebuie să țină seama de moralitatea reglementării (o lege care este imorală încetează de a mai avea autoritatea necesară pentru a fi considerată obligatorie) ca soțul/soția defunctului, din a doua sau o subsecventă căsătorie, să aibă mai puține drepturi succesorale decât o persoană străină (am numit concubina defunctului, caz în care imoralitatea reglementării este evidentă). Nu mai există de mult rațiunile din vremea lui Francisc al II-lea, iar francezii înșiși și-au modificat reglementarea în așa fel încât soțul supraviețuitor, indiferent din ce căsătorie, nu poate avea drepturi succesorale de la soțul decedat mai mici decât o persoană străină.

Francezii care au generat regula, dându-și seama de atemporalitatea ei, și-au schimbat-o. Doar noi am rămas consecvenți, iar consecvența nu întotdeauna este un factor pozitiv, în special atunci când devine sinonimă cu inflexibilitatea.

d) textul de lege care și-a propus să prelungească viața unei instituții pe care o considerăm depășită de timp, adică art. 1.090 C.civ., este și neinspirat construit. Sintagme cum ar fi „liberalitățile neraportabile”, „dezmoștenire directă”, în loc să limpezească ipoteza legii, o complică și mai mult, creează dificultăți suplimentare de interpretare a textului.

Apoi, neclaritatea textului devine și mai acută în momentul în care textul de lege comentat statuează încă de la început faptul că „liberalitățile neraportabile” primite de soțul supraviețuitor de la de cujus „nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin” doar în situația în care soțul supraviețuitor vine la moștenire „în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor”. Cu toate acestea, diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială se împarte tuturor descendenților defunctului, și cei necomuni, și cei comuni. Parcă spusesem la început că textul de lege mai sus evocat devine aplicabil doar în cazul concursului între soțul supraviețuitor și descendenții necomuni ai lui de cujus.

e) să preferi orice terță persoană (inclusiv concubina defunctului) soției supraviețuitoare chiar din a doua căsătorie a defunctului este o opțiune a legiuitorului rar întâlnită, aflată în contradicție cu logica și imposibil de justificat. Dacă soția exercită o influență nefastă asupra soțului, determinându-l pe acesta să-i facă liberalități în detrimentul copiilor necomuni lor, calea cea mai directă pentru restabilirea echilibrului ar putea fi acțiunea în anulabilitatea liberalității pentru viciul de consimțământ (eventual dolul sub forma sugestiei sau captației), și nu incapacitatea parțială a soției supraviețuitoare de a primi liberalități de la soțul decedat.

Mai mult chiar, diferența între cotitatea disponibilă generală și cea specială se atribuie descendenților, dacă defunctul nu a dispus prin liberalități de această diferență în favoarea oricăror persoane, mai puțin ultima sa soție! Optica legiuitorului este imposibil de justificat. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a României și Înalta Curte de Casație și Justiție au considerat că textul de lege în discuție corespunde exigențelor de claritate și previzibilitate și este nediscriminatoriu!


[1] Edictul în discuție a fost adoptat în anul 1558 și aparține cancelarului Michel de L’Hopital, ale cărui rațiuni au fost exprimate în expunerea de motive, arătându-se că „femeile văduve având copii sunt adesea invitate și solicitate în noi căsătorii și necunoscând că sunt căutate mai mult pentru bunurile decât pentru persoana lor, ele abandonează bunurile lor noilor soți sub pretextul și în favoarea căsătoriei, făcându-le donații imense, uitând de datoriile lor naturale față de copiii lor”. Citatul a fost reprodus după H., L., J., Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Tome IV. Deuxième volume. Successions – Libéralités, 5e édition, par L. Leveneur, S. Leveneur, Montchrestien, Paris, 1999, p. 222–223, nr. 898; D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 404.

[2] Pentru considerațiile cu caracter istoric, a se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, București, 1997, p. 156.

[3] Textul art. 1.090 C.civ. este următorul: „Liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni lor, nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin” [alin. (1)].

„Dacă defunctul nu a dispus prin liberalități de diferența dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 și cotitatea disponibilă specială, atunci această diferență revine descendenților” [alin. (2)]. „Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător atunci când descendentul menționat la alin. (1) a fost dezmoștenit direct, iar de această dezmoștenire ar beneficia soțul supraviețuitor” [alin. (3)] (s.n.).

[4] A se vedea I. Popa, Drept civil. Moșteniri și liberalități, ediția a II-a, Editura Solomon, București, 2022, p. 246.

[5] A se vedea I. Popa, Drept civil. Moșteniri și liberalități, op. cit., p. 366.

[6] Acest principiu al preeminenței moștenirii testamentare în raport cu moștenirea legală a fost clar exprimat de legiuitor prin art. 955 alin. (1) C.civ., în sensul că „patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”. Așadar, la transmiterea patrimoniului prin moștenire, voința defunctului exprimată prin testament este prevalentă în raport cu voința legiuitorului a cărui putere de reglementare este subordonată voinței testatorului. Or, în speța analizată, constatăm că, deși voința defunctului a fost clar exprimată în sensul exheredării copilului, direct sau indirect, legiuitorul, ignorând total această voință, îi atribuie celui dezmoștenit mai mult decât rezerva succesorală la care ar fi avut dreptul.

[7] În acest sens, a se vedea C. Macovei, M. C. Dobrilă, „Comentariul sub art. 1.090”, în Fl. A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 1120. În sens contrar, doctrina dominantă în materie, la care s-a adăugat și D. Isache, Lichidarea voluntară a succesiunii, Editura Solomon, București, 2021, p. 255, unde autorul se întreabă retoric: „Unde s-a mai întâlnit ca de porțiunea reductibilă să beneficieze, chiar și indirect, cel gratificat peste limitele legale, printr-o interpretare artificială a textelor de lege?” Nu ne putem reprima o altă întrebare: unde s-a mai întâlnit ca un moștenitor rezervatar, exheredat, să moștenească mai mult decât rezerva succesorală?

[8] A se vedea Aubry & Rau, Cours de droit civil français, ediția a 5-a, vol. XI, Imprimerie et Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1897–1902, p. 163.

[9] În doctrina românească mai veche s-a arătat că diferența dintre cotitatea disponibilă ordinară și cea specială urma să fie împărțită potrivit regulilor moștenirii legale, adică ¼ soțul supraviețuitor și ¾ copiilor (a se vedea F. Deak, Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2002, p. 326).

[10] A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, București, 1997, p. 158.

[11] O interesantă teorie a fost exprimată de D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București, 2003, p. 322, unde autorul arată că „diferența se va trece în partea rezervată a moștenirii care se va împărți între toți rezervatarii cu vocație succesorală (inclusiv soțului supraviețuitor) conform cotelor de moștenire legală”, soluție identică cu cea precitată anterior (Fr. Deak, op. cit., p. 326).

[12] În acest sens, D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 408.

[13] Putem constata că, la trei copii ai defunctului, cota de moștenire a soțului supraviețuitor este de ¼, dispărând astfel efectul gratificării. La peste trei copii ai defunctului, soțul supraviețuitor moștenește sub cota de ¼ din moștenire, adică mai puțin chiar decât cota sa ereditară de drept. În același sens, pentru o critică a actualului art. 1.090 din Codul civil, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 407, unde autorul arată că „dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu patru sau mai mulți copii, va primi cu titlu de rezervă și cotitate disponibilă specială mai puțin decât cota de moștenire legală de ¼ pe care ar fi primit-o dacă nu ar fi fost gratificat”. În continuare, același autor arată: „Dacă nu ar fi căsătorit cu defunctul, supraviețuitorul ar putea beneficia de întreaga cotitate disponibilă de ½ a moștenirii, pe când dacă este căsătorit nu poate beneficia în ipoteza examinată, fiind și rezervatar, decât de cel mult ¼ din moștenire, ceea ce demonstrează caracterul profund discriminatoriu al textului de lege în discuție, nicio rațiune neputând justifica la ora actuală o asemenea soluție, el fiind în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului care interzic discriminarea”.

[14] În urma reformei dreptului succesoral francez făcută în 2006 (L. Nr. 2006-728 din 23 iunie 2006), problema cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor din a doua sau o subsecventă căsătorie a fost modificată radical. În prezent, această problemă este reglementată de art. 1.094, 1.094-1 și 1098 C.civ. fr. Astfel, regula în materie este stabilită de art. 1.094, potrivit căruia soțul care nu a lăsat copii sau descendenți va putea lăsa soțului/soției său/sale tot ce va putea lăsa unui străin. Art. 1.094-1 vine și nuanțează arătând că, în situația în care soțul lasă copii sau descendenți, va putea să dispună, în favoarea celuilalt soț, fie de proprietatea bunurilor pe care le va putea lăsa unui străin, fie de un sfert din proprietatea acestor bunuri și trei sferturi din restul bunurilor în uzufruct, fie de totalitatea bunurilor în uzufruct. În sfârșit, prin art. 1.098, dacă soțul recăsătorit a făcut în favoarea celui de-al doilea soț o liberalitate în proprietate, orice copil care nu aparține celor doi soți „va avea, în afara voinței contrare și neechivoce a dispunătorului, facultatea de a substitui la executarea acestei liberalități, abandonul uzufructului părții din succesiune pe care ar fi primit-o în absența soțului supraviețuitor” (s.n.). Ceea ce rezultă în urma unei analize sumare a acestor texte este constatarea faptului că legiuitorul francez elimină orice posibilă discriminare între drepturile soțului supraviețuitor, indiferent din a câta căsătorie cu defunctul și drepturile unui străin, precizând că drepturile soțului supraviețuitor nu pot fi mai mici decât cele ale unui străin. Mai mult, legiuitorul francez acordă prioritate absolută voinței dispunătorului, precizând că facultatea de substituire la care face referire art. 1.098 C.civ. fr. se aplică doar în situația în care transmițătorul nu a dispus, neechivoc, contrariul. Aceste texte (din 2006) erau cunoscute legiuitorului român (din 2011), care a preferat să reia această instituție controversată a cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor, din vechiul Cod, și să o readucă în actualitate ca și cum ar fi indispensabilă unei reglementări moderne.

[15] Menționăm totuși că jurisprudența Curții Constituționale, analizând art. 1.090 C.civ., a considerat că textul de lege corespunde exigențelor de claritate și previzibilitate (Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 442/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 14 octombrie 2020) și este nediscriminatoriu (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Dec. nr. 4/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019). Caracterul nediscriminatoriu al instituției în sine rămâne discutabil câtă vreme francezii, dându-și seama de discriminare, au stipulat în Codul civil francez faptul că soțul supraviețuitor nu poate avea drepturi mai mici în raport cu un străin.

Cotitatea disponibilă specială – reglementare utilă sau desuetă? was last modified: iulie 18th, 2024 by Ioan Popa

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Noutati editoriale

  • Noutati editoriale ujmag
Vezi tot

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Ioan Popa

Este notar public în cadrul Societăţii Profesionale Notarială Agora din cadrul Camerei Notarilor Publici Braşov, conferenţiar universitar al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii George Bariţiu Braşov, din anul 2001, titular al disciplinei drept civil.
A mai scris: