Corelarea măsurii preventive a interzicerii unor operaţiuni patrimoniale cu regimul persoanei juridice aflate în procedura insolvenţei

24 iun. 2022
Articol UJ Premium
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 86
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Sfera de aplicare

Potrivit art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., în cursul procesului penal, organele judiciare avizate pot lua împotriva suspectului sau inculpatului persoană juridică anumite măsuri preventive, prin care se interzice desfășurarea „unor operațiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena dimi­nuarea activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice”.

Cu ocazia analizei acestei măsuri preventive, trebuie remarcată o legătură a sa cu celelalte măsuri prevăzute în cadrul art. 493 alin. (1) C. pr. pen., prezentând relevanță în studiul de față, și anume: „interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice” [lit. a)]; „interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale” [lit. b)]; „interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar” [lit. d)].

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

Astfel, chiar în literatura juridică de specialitate[1] s‑a arătat că, în cadrul art. 493 alin. (1) lit. c): „Sunt incluse, așadar, în această măsură preventivă, interzicerea opera­țiunilor precum divizarea, fuziunea, reducerea capitalului social etc. ori constituirea de garanții asupra bunurilor persoanei juridice”.

Deși respectiva afirmație indică o suprapunere a textelor normative, ea rămâne totuși corectă și pertinentă, întrucât între sintagma „operațiune patrimonială” și „act juridic patrimonial” există o relație de sinonimie.

Conform definiției doctrinare[2] a actului juridic, „prin act juridic se înțelege manifestarea de voință sau, după caz, acordul de voințe făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a modifica sau de a stinge un raport juridic civil concret”.

Astfel, următorul aspect ce este constatat este faptul că o asemenea operațiune patrimonială nu este nimic altceva decât un act juridic patrimonial; ca atare, operațiunea patrimonială, în sine, va fi reali­zată prin intermediul unui act juridic patrimonial.

Totuși, se poate remarca faptul că suprapunerea dintre tezele aferente lit. b) și lit. c) ale art. 493 alin. (1) C. pr. pen. nu este una perfectă, din moment ce: (i) prima permite atât suspendarea, cât și inter­zicerea, iar cea de‑a doua permite doar interzicerea unor operațiuni; (ii) lit. b) conferă prerogativa interzicerii sau suspendării unei enumerări limitative de acte (fuziune, divizare și reducere capital social), iar (iii) lit. c) interzice, virtual, orice act patrimonial, dacă acesta ar fi de natură a „antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice”. De asemenea, este de observat faptul că lit. c) a textului normativ „acoperă” una dintre lacunele de redactare ale lit. b), și anume aceea a posibilității interzicerii transformării persoanei juridice.

Iată deci că anumite deficiențe în reglementarea textului legal de la art. 493 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. nu sunt remediate doar de prevederile lit. a), ci și de cele ale lit. c). În plus, privitor la art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., constatăm că, practic, ceea ce le este permis judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată este facultatea de a interzice persoanei juridice încheierea unor acte juridice specifice, care ar putea fi de natură să diminueze garanția solvabilității sale.

 

2. Regimul anterior deschiderii procedurii insolvenței al măsurii interzicerii unor operațiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice

În acest caz, apreciem că măsura preventivă în discuție trebuie să cunoască un regim distinct, în funcție de criteriul instituirii sale anterior deschiderii procedurii de insolvență a suspectului sau inculpatului ori ulterior acestui moment.

Astfel, în cadrul temporal anterior deschiderii procedurii, poate fi formulată întrebarea justificată dacă organul judiciar este și dator să prevină intrarea persoanei juridice în pro­cedura insolvenței sau are doar facultatea de a interzice anumite acte, în măsura în care aceste restricții prilejuiesc buna desfășurare a procesului penal. Respectiv, judecătorul poate dispune interzicerea încheierii anumitor acte dacă acestea nu afectează buna desfășurare a procesului penal, dar sunt de natură a crea premisele deschiderii procedurii de insolvență pentru persoana juridică?

La o primă analiză, s‑ar putea susține că întrebarea nu este pertinentă, întrucât deschiderea procedurii insolvenței, pentru suspectul sau inculpatul persoană juridică, contra­vine, oricum, bunei desfășurări a procesului penal.

În realitate, acest raționament este eronat, iar întrebarea ridicată rămâne cât se poate de pertinentă. Componenta ana­lizată se situează în perioada anterioară deschiderii proce­durii insolvenței, adică într‑un moment în care societatea își desfășoară activitatea economică în parametri normali și când actele, a căror încheiere este uzuală pentru desfășurarea obiectului de activitate, pot avea sau nu o eficiență econo­mică, aspect ce va influența în mod direct dimensiunea activului patrimo­nial, pentru diferite durate de timp.

Mai mult, aspectul calității decizionale în desfășurarea obiectului de activitate al persoanei juridice nu interesează cauza penală și, din acest motiv, nu este tocmai facil de determinat pentru organul judiciar.

Monitor Dosare

Într‑o asemenea situație, se ridică întrebarea dacă pot judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată să ia decizii de oportunitate pentru a preveni apariția stării de insolvență ori prerogativa acestora se rezumă doar la interzicerea unuia sau a mai multor acte care s‑ar putea încadra în calificarea unui caracter prejudiciabil pentru starea economică a persoanei juridice.

Opinia noastră este în sensul că organul judiciar ar putea lua astfel de hotărâri de oportu­nitate cu privire la activitatea econo­mică a societății suspecte sau inculpate, pentru că, în realitate, întreaga activitate economică a persoanei juridice este constituită din decizii de oportunitate, iar, pe cale de consecință, organul judiciar nu are de ales decât să intervină în astfel de decizii, deoarece acestea sunt singurele existente.

Desigur, trebuie subliniat, în acest punct al analizei, că, în viziunea supusă dezbaterii, se au în vedere strict actele economice încheiate în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice și doar cu privire la acestea susținem că pot fi decizii de oportunitate.

De asemenea, trebuie remarcată și existența posibilității persoanei juridice de a încheia acte care excedează obiectului său de activitate, cum sunt, spre exemplu, actele de donație cu caracter filantropic, care au un caracter vădit diminuator al activului patrimoniului, însă acest gen de acte, situate în afara obiectului de activitate al persoanei juridice, nu sunt condiționate de obținerea de efecte lucrative, cum sunt actele încheiate în vederea realizării obiectului de activitate, astfel încât, în privința lor, nu se mai pune problema intervenției organului judiciar în decizii de oportunitate.

Concluzionând, considerăm că organele judiciare nu au o responsabilitate, în sensul supravegherii ca persoana juridică să nu ajungă eligibilă pentru procedura insolvenței, prin luarea măsurii preventive reglementate de art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., ci scopul luării acestei măsuri se rezumă la asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, scop realizat prin sustenabilitatea solvabilității suspectului sau inculpatului persoană juridică.

Firește, textul legal cuprinde prevederea „operațiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena (…) insolvența persoanei juridice”, dar considerăm că, în realitate, interpretarea acestei norme ratio legis trebuie făcută, mai degrabă, în sensul împiedicării persoanei juridice de a intra într‑o stare de insolvabilitate, iar nu neapărat de insolvență.

Rezultă astfel că, din punctul de vedere strict al posibilității luării acestei măsuri preventive, pentru organul judiciar este „inexistent” aspectul dacă măsura luată este sau nu este de natură să afecteze în mod deosebit de grav activitatea economică a societății.

Important este, în orice caz, ca organul judi­ciar să aibă în vedere circumstanțierea textului normativ, astfel cum aceasta a fost argumentată în cadrul Deciziei nr. 19/2016 a Curții Constituționale a României[3]: „Curtea constată că sintagma «susceptibile de a antrena» are în vedere atât predispoziția, cât și capacitatea unor operațiuni patrimoniale de a duce la diminuarea activului patrimonial sau la insolvența persoanei juridice. Prin urmare, legea circumstanțiază în termeni lipsiți de echivoc care anume operațiuni pot fi interzise, întrucât nu toate operațiunile patrimoniale duc în mod obiectiv la diminuare, unele dintre acestea având drept consecință, dimpotrivă, majorarea activului patrimonial al persoanei juridice”.

În plus, trebuie avut în vedere că instituirea unei măsuri preventive, prin care se mențin forțat bunuri în patrimoniul societății, fapt de natură a conduce la imposibilitatea desfășurării obiectului său de activitate, cu rezultatul blocajului financiar al persoanei juridice, nu ar fi în acord cu principiile proporționalității, echității și bunei‑credințe[4], câtă vreme permiterea desfășurării neîngrădite a activității economice ar constitui o garanție la fel de verosimilă a solvabilității.

În literatura juridică[5] s‑a considerat că: „(…) impo­sibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării, bunuri care își diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al terților, creanța lor reprezentând un bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului (…) valoare patrimonială protejată pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție”.

 

3. Regimul ulterior deschiderii procedurii insolvenței al măsurii interzicerii unor operațiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial

După cum am arătat anterior, măsura preventivă a interzicerii încheierii anumitor acte de natură a diminua activul patrimonial sau a atrage starea de insolvență a persoanei juridice se bucură de o posibilitate de instituire virtual nelimitată, ponderată însă de limitele unor decizii de oportunitate economică rezonabile, în acord cu respectarea principiilor de proporționalitate, echitate și bună‑credință. Cu toate acestea, mai poate măsura în discuție să fie dispusă ulterior deschiderii procedurii insolvenței?

Opinăm că la această întrebare două răspunsuri pot fi conturate:

Ulterior deschiderii procedurii de insolvență, măsura preventivă consacrată de art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. nu mai poate fi instituită pentru actele de natură a atrage starea de insolvență a debitorului, întrucât, firește, debitorul se află deja în cadrul acelei proceduri.

Nu la fel de simplu este și răspunsul privitor la posi­bilitatea interzicerii încheierii anumitor acte juridice de natură a prilejui diminuarea activului patrimonial, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, în temeiul art. 493
alin. (1) lit. c) C. pr. pen., pentru că apar anumite nuanțe în analiză.

Răspunsul care urmează a fi argumentat are în vedere și Decizia RIL nr. 18/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație la data de 7 septembrie 2020[6], care, în raport de interpretarea și aplicarea art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., a stabilit că: „interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează și dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență”.

Raportat la cele trei opinii conturate în Memoriul Procurorului General la momentul inițierii acestui recurs în interesul legii[7], soluția pronunțată de Înalta Curte a îmbrățișat a treia opinie, care era fundamentată pe următoarele premise[8]: „(…) s‑a pornit de la specificul procedurii de insolvență care nu este o cerere/acțiune judiciară, ci un ansamblu de cereri, acte și operațiuni, colectivă (concursuală), unitară, generală, îndreptată împotriva debitorului care se află în insolvență, având ca scop acoperirea pasivului acestuia, fie prin reorganizarea activității sale sau lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment. Deschiderea procedurii insolvenței nu conduce automat la dizolvare sau lichidare decât în situația în care există o procedură de faliment. Insolvența reprezintă o procedură judiciară, având ca scop, printre altele, și redresarea persoanei juridice, în vederea continuării activității. Or, prin luarea măsurii preventive prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt interzise doar închiderea procedurii de insolvență prin dizolvarea persoanei juridice și radierea acesteia, precum și măsurile de lichidare a averii sale”.

Plecând de la reperele evidențiate mai sus, rezultă că răspunsul este în sensul că această măsură poate fi luată, teoretic, în continuare, întrucât incompatibilitatea cu materia insolvenței a fost stabilită doar la nivelul procedurii de faliment (lichidare), dar tocmai acest aspect generează caracterul complex al problemei pe care o sesizăm.

Ipoteza în care ne situăm, persoana juridică având statutul de actor în două cadre procesuale distincte, va genera următoarea întrebare, cu deosebite implicații practice: Ce se va întâmpla cu un act juridic, încheiat de debitoare, față de care organul judiciar din procesul penal dispune într‑un fel, prin măsura preventivă reglementată de art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., iar administratorul judiciar sau judecătorul‑sindic, în procedura insolvenței, dispune asupra aceluiași act juridic într‑un sens diametral opus?

Considerăm că, în această situație, problema parcurge o soluționare diferită, după cum încheierea organului judiciar de instituire a măsurii preventive vine în contradictoriu cu dispoziția administratorului judiciar sau în contradictoriu cu hotărârea (lato sensu) judecătorului‑sindic.

În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată consideră necesar să interzică încheierea unui act pe care administratorul judiciar îl califică ca fiind necesar, consi­derăm că prevalează măsura preventivă, în virtutea forței obligatorii a hotărârilor judecătorești, consacrată de art. 435 C. pr. civ.[9].

Totuși, potrivit specificului procedurii insolvenței, nu sunt puține situațiile în care administratorul judiciar acțio­nează conform dispozițiilor stabilite de către judecătorul‑sindic prin încheiere, după cum prevede art. 58 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind proce­durile de prevenire a insolvenței și de insol­vență[10].

O asemenea situație va da naștere unei pro­bleme deosebit de interesante, întrucât ar prilejui crearea premiselor pentru confruntarea a două hotărâri judecătorești contradictorii, din materii diferite. Același rezultat îl vom obține și în cazul instituirii prin încheiere a măsurii preventive reglementate la art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. față de acte juridice cu privire la care judecătorul‑sindic dispune, tot prin hotărâre judecătorească, în sensul încheierii lor.

Este adevărat și faptul că o altă discuție care se poate naște este cea în privința identității sau nu a cauzei acțiunii în sine, adică între cauza inițierii măsurii preventive în materie penală și cea aferentă deciziei practicianului/hotărârii judecătorului‑sindic, în materia insolvenței, pe care o vom analiza în continuare infra.

Astfel, problema care se ridică constă în stabilirea prevalenței juridice între cele două hotărâri.

 

4. Remediul căii extraordinare de atac

Cu privire la această problematică, considerăm că situației i se poate găsi o rezolvare prin pronunțarea unei alte hotărâri judecătorești – în concret, prin apelarea la instituția revizuirii.

În încercarea de a soluționa astfel respectiva situație, trebuie stabilit, în primul rând, care text legal se aplică, respectiv dacă sunt incidente prevederile art. 452‑466 C. pr. pen. sau ale art. 509‑513 C. pr. civ.

Având în vedere că dispozițiile legii procesual penale cu privire la revizuire nu sunt aplicabile și procedurii insolvenței, apreciem că, în prezenta situație, soluționarea procedurii de revizuire va fi reglementată de prevederile Codului de procedură civilă.

Astfel, conform prevederilor art. 509 C. pr. civ., con­dițiile pe care două hotărâri trebuie să le îndeplinească pentru supunerea lor căii extraordinare de atac a revizuirii sunt: hotărârile să fie definitive, hotărârile să fie contradictorii, hotărârile să fi fost pronunțate în procese diferite, să se ceară anularea celei de‑a doua hotărâri, în întregul său ori în parte, care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.

Opinăm că atât încheierea pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, cât și încheierea pronunțată de judecătorul‑sindic îndeplinesc pe deplin condițiile anterior enumerate.

Astfel, în ceea ce privește încheierea pronunțată în procesul penal, aceasta cunoaște două posibile momente ale definitivării: fie la data soluționării contestațiilor formulate împotriva încheierii, fie la data expirării termenului de contestație de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru persoana juridică lipsă, potrivit art. 493 alin. (7) C. pr. pen.

În legătură cu încheierea pronunțată de către judecătorul‑sindic, trebuie avute în vedere tot două momente la care aceasta poate căpăta caracter definitiv, respectiv fie la data soluționării căilor de atac ce pot fi intentate împotriva încheierii, fie la data expirării termenului de apel de 7 zile de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență a hotărârii, conform art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014[11].

Privitor la următoarele două condiții enunțate, care trebuie îndeplinite, suntem de părere că acestea nu comportă discuții, întrucât contradictorialitatea și pronunțarea lor în două cadre procesuale distincte sunt fără putință de tăgadă.

În final, raportat la ultima condiție, soli­citarea prin cererea de revizuire a anulării celei de‑a doua hotărâri, în tot sau în parte, care s‑a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat, apreciem că, încă de la enunțarea sa, este facil de determinat care dintre cele două hotărâri va prevala celeilalte, și anume aceea care a dobândit autoritatea de lucru judecat cea dintâi.

Desigur, o asemenea soluționare a problemei poate aduce și mai departe dezbateri și suportă, totodată, și argumente atât favorabile, cât și împotriva sa.

Un astfel de aspect care poate fi adus în dezbatere, astfel cum evidențiam supra, ar fi cel al identității de cauză juridică[12]. În acest sens, cauza acțiunii măsurii preventive, în sensul „justificării pretenției promovate în justiție”, ar putea fi înțeleasă din prisma considerentelor Deciziei nr. 139/2016 a Curții Constituționale a României: „(…) scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi” (par. 39).

Pe de altă parte, cauza măsurii dispuse prin încheierea judecătorului‑sindic poate avea în vedere principiul de maximizare a averii debitorului, principiu de referință în materia insolvenței. În acest context, cele două cauze diferă, însă, paradoxal, tărâmul pe care se intersectează este unul comun: conservarea patrimoniului unui subiect de drept („evitarea pierderilor”), chiar dacă acesta se află în insolvență. În plus, trebuie avut în vedere și faptul că administratorul judiciar, acționând ca mandatar al justiției, ar trebui, prin definiție, să respecte acest principiu, la acest nivel putând chiar admite faptul că interesul în conservarea patrimoniului debitorului insolvent este și trebuie să fie același cu cel al organului judiciar din materie penală.

Totuși, considerăm că nu poate exista în domeniul juridic o soluționare cu caracter de noutate a unei probleme controversate care să nu întâmpine scepticism la începutul aplicării sale. Așa încât, prin urmare, discuții viitoare, împreună cu argumente pro și contra, pot fi ocazionate de orice soluționare, nu doar a prezentei spețe, ci a oricărei probleme complexe care se va fi ivit în practica judiciară.

Având în vedere toate cele mai sus enunțate, suntem totuși de părere că soluția propusă constituie răul cel mai mic, deoarece rezolvarea problematicii în sensul în care doar una dintre cele două hotărâri să prevaleze celeilalte, indiferent de situație, având în vedere doar criteriul materiei în care a fost pronunțată, ar păstra o doză de subiectivism. În realitate, nu putem aprecia procesul penal sau procedura insolvenței ca având un caracter „mai important” și, pe acest considerent, una dintre acestea să primeze, pentru că, desigur, opiniile practicienilor în domeniu vor diferi, cel mai probabil, în funcție de specializarea fiecăruia.


* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 73-74/2020 (iulie-decembrie 2020).

[1] A se vedea A.R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 325.

[2] A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu. Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2012,
p. 109.

[3] Publicată în M. Of. nr. 350 din 6 mai 2016, par. 41.

[4] În acest sens, a se vedea CEDO, dec. din 23 februarie 1995, în Cauza Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH c. Olandei.

[5] M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, p. 1992.

[6] Minuta acestei decizii este disponibilă la: https://www.universul juridic.ro/decizia-iccj-complet-ril-nr-18-2020-comunicat-art-493-alin-1-lit -a-din-codul-de-procedura-penala. La momentul publicării acestui studiu, nu este încă disponibilă motivarea Deciziei Înaltei Curți.

[7] Disponibil la: http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncluded File?id=21427.

[8] Disponibil la: https://www.legal-land.ro/ril-promovat-vizand-interpretarea-art-493-alin-1-lit-cpp.

[9]Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.

[10]Judecătorul-sindic poate stabili în sarcina administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuții în afara celor prevăzute la
alin. (1), cu excepția celor prevăzute de lege în competența exclusivă a acestuia
.

[11]Termenul de apel este de 7 zile de la pronunțarea hotărârii, realizată prin publicarea în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel (…)”.

[12] Asupra conceptului juridic de cauză, doctrina juridică a subliniat complexitatea poziționării în cadrul raportului juridic de drept procesual: „Determinarea conceptului de cauză întâmpină uneori serioase dificultăți doctrinare și practice”. În acest sens, a se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 568.

Corelarea măsurii preventive a interzicerii unor operațiuni patrimoniale cu regimul persoanei juridice aflate în procedura insolvenței was last modified: iunie 23rd, 2022 by Vlad Moncea

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter