Convenția părților cu privire la începerea curgerii termenului de prescripție extinctivă. Principiul neagravării situației în propria cale de atac. Limitele casării (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1620/2017

NCC: art. 1317 C. civ.; NCPC: art. 105 alin. (2), art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 296, art. 304 pct. 5 și 7, art. 312, art. 314; Decretul nr. 167/1958: art. 16 lit. a), art. 7 alin. (1) și (3); Convenția de la New York din anul 1974: art. 12 

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. conform căruia prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât i-au fost respinse probele propuse fiind nesocotite astfel și dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare.

Critica nu este fondată. Prin decizia de casare instanța de recurs a dispus ca, instanța de apel, în rejudecare, să efectueze cercetarea în fond a cauzei, cu respectarea duratei contractului încheiat de părți de 5 ani de la data semnării.

Cercetarea în fond implică administrarea probelor și interpretarea acestora de către instanță care are posibilitatea legală de a respinge probele considerate neutile, neconcludente și nepertinente, în speță proba cu martori, fără ca acest demers să fie considerat o încălcare a dreptului la apărare al părților. Astfel cum rezultă din actele dosarului, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice, respectând astfel decizia de casare sub aspectul administrării probelor necesare lămuririi situației de fapt.

Printr-o altă critică recurenta a pretins că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat limitele casării impuse prin decizia de casare întrucât a analizat excepției prescripției invocate de intimate prin apelul aderent și, ca urmare, prin pronunțarea unei soluții de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă.

Și această critică este nefondată având în vedere că prin Încheierea nr. 1924 din 29 septembrie 2015, prin care a fost lămurit dispozitivul Deciziei nr. 3813 din 02 decembrie 2014 s-a precizat că în rejudecare, instanța de apel va ține seama atât de apelul principal formulat de SC A. SRL, cât și de apelul aderent formulat de intimate, apel aderent prin care instanței de apel i se solicitase schimbarea hotărârii prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al SC A. SRL, ca atare modul în care instanța de apel, în rejudecare a soluționat cererile cu care a fost învestită corespunde îndrumărilor dispuse prin decizia de casare.

Contrar susținerilor recurentei în cauză nu a avut loc încălcarea principiului neagravării situației reclamantei în propria cale de atac reglementat de art. 296 C. proc. civ. având în vedere că prin ambele soluții nu s-au dat curs pretențiilor reclamantei iar faptul că, în urma rejudecării apelurilor conform deciziei de casare, a fost admis doar apelul aderent, soluția a rezultat în consecință, aceasta neagravând situația reclamantei.

În cauză nu a avut loc încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelul aderent fiind justificat de solicitarea de modificare a soluției prin respingerea acțiunii ca prescrisă iar nu ca neîntemeiată între aceste soluții neexistând echivalență astfel încât să se poată susține lipsa de interes.

Schimbarea temeiului respingerii acțiunii implică și schimbarea considerentelor pe care se întemeiază soluția de respingere, ceea ce face apelul aderent admisibil și justificat, iar nu lipsit de interes, cum susține recurenta.

Recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii; hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte, amintește că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii or, din conținutul cererii de recurs nu rezultă critici corespondente acestui motiv de recurs în sensul avut în vedere de legiuitor.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Critica referitoare la modul de soluționare a prescripției extinctive este nefondată, soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare fiind legală.

Recurenta a criticat faptul că instanța a apreciat greșit înscrisurile de la dosar sub aspectul efectului prescripției extinctive arătând că unele dintre acestea sunt ulterioare datei de 11 noiembrie 2006.

Critica este nefondată având în vedere că, raportat la înscrisurile aflate la dosar, instanța de apel a reținut că acestea datează din perioada 2000-2005 și sunt anterioare datei de 6 noiembrie 2005 iar cum acțiunea a fost introdusă la 6 noiembrie 2009 rezultă că toate pretențiile anterioare datei de 6 noiembrie 2005 sunt prescrise având în vedere că prescripția este reglementată prin dispoziții imperative de la care părțile nu pot deroga.

Conform art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra pricinii în toate cazurile în care casează decizia atacată numai în scopul aplicării corecte a legii, așadar pe calea recursului nu pot fi reapreciate probele astfel cum solicită recurenta.

Susținerile prin care recurenta arată că în cauză a avut loc o recunoaștere a datoriei de către pârâtă, această recunoaștere având ca efect întreruperea prescripției, nu pot fi avute în vedere pentru aceleași considerente că instanța de recurs nu analizează probele ci legalitatea hotărârii.

Reformarea unei hotărâri judecătorești pe calea recursului se poate face numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ. drept urmare, instanța de recurs nu are competența de a modifica situația de fapt stabilită prin decizia atacată sau de a reaprecia probele deoerece o astfel de critică nu este prevăzută de art. 304 C. proc. civ.

Este de observat și faptul că recurenta a invocat aspectul că ar fi operat o recunoaștere a datoriei, omisso medio, direct în recurs.

Recurenta susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că în cadrul ședinței de judecată de la termenul din data de 06 februarie 2012, pârâta B. nu a contestat existența acordului avut cu reclamanta privind soluționarea tuturor inadvertențelor și diferendelor la sfârșitul contractului, motiv pentru care, în opinia recurentei, părțile au înțeles să convină ca acel moment să fie cel de la care ar putea curge orice pretenție, indiferent de natura acesteia.

O astfel de susținere nu poate fi primită din cuprinsul încheierii menționate nerezultând că pârâta a recunoscut pretențiile reclamantei.

Înalta Curte, reține că pentru a se produce efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 recunoașterea datoriei trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, neafectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei. Or, în cauză, nu a avut loc o recunoaștere potrivit criteriilor susmenționate, prin urmare efectul întreruptiv nu s-a produs.

Contrar susținerilor recurentei, termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 4 ani prevăzut de Legea nr. 24/1992 acesta fiind un termen special de prescripție și care astfel se aplică cu prioritate față de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Este nefondată susținerea că părțile au convenit ca momentul începerii curgerii termenului de prescripție să fie cel al încetării contractului, o astfel de prevedere neexistând în contract.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel din cel de al doilea ciclu procesual, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, reține incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 24/1992 privind termenul de prescripție de 4 ani, însă apreciază în mod greșit incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care privesc efectele recunoașterii pretențiilor, dispoziții ce au incidență în cauza de față, precum și termenele de curgere a acesteia.

Înalta Curte, reține că Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă este dreptul comun în această materie iar faptul că pe lângă termenele generale de prescripție prevăzute de decret mai există și termene speciale reglementate prin alte acte normative, nu invalidează raționamentul instanței de apel deoarece aceasta a făcut aplicarea principului specialia generalibus derogant în materie de termene de prescripție. Aplicarea acestui principiu s-a făcut numai în legătură cu norma în conflict respectiv termenul de prescripție, prin urmare Decretul nr. 167/1958 rămâne aplicabil pe celelalte aspecte nereglementate prin legea specială și anume condițiile în care poate avea loc întreruperea termenului de prescripție.

În mod corect a reținut instanța de apel incidența art. 70 C. com. care limitează în timp, la 2 zile de la livrare, denunțarea viciilor de către cumpărător, imposibilitățile faptice invocate de recurentă nefiind elemente derogatorii de la lege cum încearcă aceasta să susțină.

Faptul că prin art. 6 din contract, pârâta și-a asumat răspunderea pentru orice probleme de care poate fi responsabilă nu atrage automat răspunderea acesteia în lipsa îndeplinirii condițiilor legale.

Conform art. 15 din contract orice diferend dintre părți va fi rezolvat de tribunalele competente care aparțin sediului social al SC A. SRL, iar cum sediul social al reclamantei SC A. SRL, se află în România în cauză se aplică legea română.

Raționamentul pentru care instanța a respins pretențiile privind cheltuielile de transport a avut în vedere faptul că astfel de cheltuieli nu rezultă din anexele la contract invocate de reclamantă dar nesemnate de partea adversă, în consecință instanța a reținut că potrivit regulilor de drept comun respectiv art. 1317 C. civ., cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului, o dovadă contrară nefiind făcută de către reclamantă.

Nu este întemeiată susținerea recurentei că în decizia atacată sunt elemente contradictorii cu privire la legea aplicabilă, deoarece Legea nr. 24/1992 se completează cu dispozițiile art. 70 C. com., cu privire la termenul de decădere de 2 zile pentru denunțarea viciilor aparente, codul comercial fiind dreptul comun în materie care se aplică ori de câte ori legea specială respectiv Legea nr. 24/1992, tace.

Instanța de apel nu a combinat reguli, după cum susține recurenta, ci a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant atunci când au existat norme în conflict, aplicarea principiului făcându-se numai la chestiunea analizată, această operațiune neavând ca efect excluderea întregului act normativ.

Critica prin care recurenta susține că au incidență dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu cele ale art. 12 din Convenția de la New York din anul 1974 ratificată prin Legea nr. 24/1992 în sensul că părțile au prevăzut un termen suspensiv pentru formularea pretențiilor, respectiv finalul contractului, este nefondată, din contract nerezultând un acord al părților în acest sens.

Respingerea ca neîntemeiate a pretențiilor reclamantei nu s-a făcut în manieră contradictorie astfel cum greșit susține recurenta, instanța de apel argumentând respingerea pretențiilor, atât a celor prescrise cât și a celor neîntemeiate.

Contrar susținerilor recurentei, un raportul de expertiză contabilă administrat în cel de al doilea ciclu procesual în faza apelului, care a confirmat existența unui prejudiciu suferit de către reclamantă nu poate anihila efectele prescripției extinctive.

Referitor la trimiterile recurentei la minutele încheiate de părți, instanța a reținut că acestea nu-i susțin pretențiile întrucât nu reprezintă o manifestare expresă și neechivocă a pârâtei de a acoperi pretențiile reclamantei.

Nu este fondată nici critica prin care se contestă admiterea excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL, deoarece astfel cum s-a reținut, contractul dintre părți a încetat înainte de survenirea contractului de locație de gestiune încheiat la 26 decembrie 2007.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.

Sursa informației: www.scj.ro.