Controlul social și comportamentul deviant – o perspectivă interacționistă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

INTRODUCERE

Încă de la originile omenirii, de când aceasta a căpătat formă existențială și interacțională, și până în zilele noastre, reprezentanții săi s-au confruntat cu haosul conviețuirii, precum și cu problematicile împărțirii timpului, spațiului și locurilor specifice în care fiecare dintre noi își desfășoară existența atât individuală, cât și socială, comunitară, simțind, astfel, nevoia implementării unor forme de organizare, ierarhizare și coerentizare socială, acestea din urmă, pe parcursul evoluției speciei, ai cărei membri suntem, fiind învestite cu trăsături vitale, de supraviețuire concretă. Constituind simpli servitori mai mult sau mai puțin competenți ai idealurilor după care tânjim, ai obiectivelor pe care ni le propunem, mai mult sau mai puțin voit, drumurile noastre către destinația „izbăvirii”, deseori, se împletesc, se ciocnesc cu drumurile altor confrați de existență, adepți și ei ai aceleiași paradigme, făcându-și apariția, în acest fel, conflictele, obstacolele, piedicile, dorințele contrare și mijloacele, instrumentele de confruntare mai mult sau mai puțin legale, mai mult sau mai puțin morale, mai mult sau mai puțin reprezentante ale Binelui. Ca atare, autorul, în lucrarea de față, își propune să evidențieze principalele caracteristici ale comportamentelor considerate în afara Binelui social, percepute ca abătându-se de la Norma dătătoare de conviețuire armonioasă, precum și să aducă la cunoștință, într-o formă sintetică, unele dintre „armele” de combatere, de reducere a acestor comportamente neacceptate, „arme” aflate în patrimoniul funcțional al controlului social, pentru ca, în final, să prezinte o serie de modalități prin care cele două variabile interacționează, se influențează reciproc, urmând să aducă la cunoștință și câteva idei menite să sporească influența controlului social și să reducă efectele fenomenului psiho-socio-deviant, cu alte cuvinte, să încerce să mai echilibreze puțin balanța confruntării dintre normal și patologic, dintre ordine și dezordine, confruntare al cărei teritoriu „de luptă” îl reprezintă societatea, viața și, mai ales, Omul.

1. CONTROLUL SOCIAL

1.1. Scurt istoric

În ceea ce privește coerentizarea academică, stricto sensu a noțiunii de control social, aceasta a fost realizată, pentru prima dată, de către sociologul american Edward Alsworth Ross, fiind introdusă în anul 1901, el oferind o abordare de sorginte psihosocială în sprijinul implementării și menținerii ordinii sociale, identificând o serie de mecanisme prin intermediul cărora grupurile, ca entități identitar-sociale, pot influența indivizii, la nivel comportamental. Totuși, conform lui Ross însuși, termenul ar fi fost introdus de către Herbert Spencer, cu câțiva ani mai devreme, în scopul atragerii atenției liderilor politici confruntați cu problemele conviețuirii sociale, de când oamenii se organizaseră în comunități stabile, permanente. De asemenea, literatura de specialitate consemnează, în domeniul ordinii sociale, și viziunile sau abordările formulate, de-a lungul vremurilor, de către filosofii Thomas Hobbes și Karl Marx, filosoful și sociologul Emile Durkheim, sociologul Max Weber, precum și de către alți reprezentanți ai științelor sociale (a se vedea referințele)^[1].

Încă de la începutul secolului XX, Edward Ross oferă o viziune bine conturată și aplicată asupra ordinii sau ordonării conviețuirii sociale, surprinzând elemente problematice valabile și în prezent, acesta descriind și exemplificând contextele în care necesitatea unor reguli convenționale de conduită nu poate fi ignorată. Concret, o condiție a îndeplinirii ordinii, exemplifica el, este reprezentată de absența unor coliziuni între oameni și vehicule sau între vehicule, la momentul întâlnirii acestora în mijlocul unor intersecții ale unui oraș aglomerat, astfel, principiul ordinii neputând împiedica oamenii să se îndrepte către aceeași direcție, atâta vreme cât drumurile lor nu interferează într-un mod agresiv, violent. În caz contrar, când coliziunea nu poate fi evitată și provoacă victime în rândurile participanților la trafic, se impune implementarea unor regulamente convenționale de a căror respectare depind atât viața, cât și integritatea fizică a participanților la situația respectivă^[2], astfel, ordinea sau buna conviețuire socială specifică reprezentând obiectivul general al controlului social, pe când regulamentele convenționale constituind unul dintre mijloacele prin care acesta poate fi exercitat.

1.2. Noțiune și forme de exercitare

Dacă în subcapitolul anterior s-a făcut referire la necesitatea socio-istorică a implementării controlului social, precum și la personalitățile care au introdus conceptul, în semnificația sa academică și funcțională, atunci este nevoie și de prezentarea cât mai exactă a ceea ce înseamnă această noțiune în zilele noastre. Astfel, într-o accepțiune, controlul social poate fi definit ca un ansamblu de mijloace și mecanisme normative (reglementări juridice, legi, acte normative etc.), sociale (obiceiuri, cutume) și culturale (tradiții, sisteme colective de valori, cu încărcătura identitară), prin care societatea impune membrilor săi o serie de constrângeri și interdicții, dar și permisiuni și recompense, sau, într-o altă accepțiune, acesta poate consta într-un cumul de modalități prin care agenții sociali acceptă și respectă, din proprie convingere, normele de conduită (în cazul conformismului) ori, dimpotrivă, le acceptă, în mod forțat, sub imperiul unor forme de coerciție exercitate asupra lor (în cazul nonconformismului, devianței, delincvenței)^[3].

Fie că este vorba despre acceptare necondiționată și respectare benevolă a normelor de conduită, fie că adecvarea comportamentală la regulile cu pricina se realizează în mod forțat, controlul social capătă concretețe prin intermediul formelor sau modalităților prin care este exercitat. Astfel, conform lui R.E. Park și E.W. Burgess (1921), există trei mari categorii în care mijloacele de utilizare a controlului social pot fi grupate, și anume: a. forme spontane, elementare (de exemplu, adaptarea individuală, spontană la comportamentul unei comunități, aceasta realizându-se prin intermediul unor procese sau fenomene psihologice specific umane, unele dintre ele fiind nevoia de apartenență și recunoaștere din partea grupului, nivelul de obediență dispozițională și situațională, dezindividualizarea și acționarea precum o unitate a grupului, și nu ca o entitate psihosocială de sine-stătătoare); b. opinia publică (care joacă rolul unei autorități neinstituționalizate); c. instituțiile și reglementările juridice (care funcționează ca autorități instituționalizate imperative)^[4].

1.3. Mecanisme de implementare și dimensiuni

Controlul social, concretizat prin forme de exercitare variate, se implementează cu ajutorul unor mecanisme specifice, manifestate prin acțiuni materiale, faptice, dar care au un substrat de natură sociopsihologică. Astfel, conform lui Jan Szczepanski, sociolog de origine poloneză, „fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, interdicții și constrângeri, sisteme de persuasiune și presiune, sancțiuni până la constrângerea fizică, inclusiv sisteme și modalități de exprimare a recunoștinței, acordări de distincții și premii, datorită cărora comportarea indivizilor și a subgrupurilor este condusă spre concordanța cu modelele de acțiune acceptate, de respectare a criteriilor de valoare, cu ajutorul cărora se formează conformismul social al membrilor”^[5]. După cum se poate observa, din aceste afirmații, se pot desprinde câteva elemente funcționale ale controlului social, respectiv aplicarea unor instrumente de persuasiune, presiune și constrângere, în vederea adecvării și adaptării comportamentale la modelele valorice social-colective, existența unor instanțe sau agenți (formali/instituționalizați și informali/neinstituționalizați) care aplică instrumentele menționate, instanțe care definesc organismele concrete ale autorității^[6], apelarea la sistemul psiho-motivațional al persoanelor, prin adoptarea aplicativă a modelului „recompensă-pedeapsă”, în ceea ce privește încadrarea comportamentală a individuală în șablonul, tiparul mentalității colective.

Continuând pe axa definitivării procesuale în cauză, mecanismele de implementare a controlului social concură la formarea, la conturarea unor dimensiuni ale acestuia, care pot fi împărțite în două categorii majore, și anume: 1. dimensiunea externă – în cadrul căreia conformarea comportamentală este fundamentată pe teama de sancțiune, fie juridico-instituțională, fie social-morală (poate fi corelată cu stadiul convențional al dezvoltării psihomorale, introdus de către L. Kohlberg); 2. dimensiunea internă – aceasta constă în existența unei atitudini de confirmare conștientă, deliberată, voluntară, atitudine bazată pe „învățarea” normelor, pe înțelegerea, aprofundarea și interiorizarea acestora (poate corespunde cu stadiul post-convențional al dezvoltării psihomorale, introdus de către același autor menționat mai sus)^[7].

Date fiind aceste categorisiri tipologice ale controlului social aplicate în zona uman-dispozițională și comportamentală, se mai poate menționa faptul că dimensiunile controlului social, la nivel intrapersonal, se clădesc în timpul procesului de formare a personalității și, respectiv, al socializării. Astfel, gama exhaustivă de influențe interne și externe, care se îndreaptă permanent asupra individului ce se dorește a fi persoană ori a adultului în devenire, se coerentizează, reieșind o sinteză unică, înglobând și această componentă, și anume: autocontrolul cu relevanță socială. Ca atare, când autocontrolul, indiferent de nivelul său calitativ (intern-superior sau extern-convențional), se manifestă în mod eficient, persoana se plasează în limitele conformismului social. Dar când acesta își reduce sau își pierde capacitatea de funcționare, apare devianța, cu toate laturile și implicațiile sale.

2. COMPORTAMENTUL NORMAL ȘI DEVIANT

2.1. Formele comportamentului normal și deviant – delimitări conceptuale

Așa cum a fost menționat în capitolele anterioare, rațiunea pentru care reprezentanții speciei umane au constituit o serie de instrumente convenționale de instaurare și menținere a ordinii sociale constă în existența posibilității manifestării comportamentale exagerate a potențialului ființei umane de a eluda, chiar în mod agresiv-faptic, necesitățile semenilor, în vederea satisfacerii și îndeplinirii propriilor nevoi, dorințe, obiective ori aspirații, aceștia consfințind, astfel, structurarea și responsabilizarea acțiunilor umane, în detrimentul libertății absolute, al anarhiei, al haosului, al dezordinii, caracteristici care aparțin fenomenului denumit, generic, „devianță”.

Aflându-se în permanent conflict ideologic și factual cu ceea ce se prezumă a avea caracter normal, devianța, ca și normalitatea de altfel, își manifestă prezența continuă și activă în comportamentul organismului social, ele depinzând și fiind influențate în modul de a fi percepute de către cultura, tradițiile, nivelul educațional, nivelul dezvoltării socio-economice ale unei națiuni, precum și de către contextualitatea spațio-temporală și normativ-valorică a acesteia. Ca atare, nu se poate trasa o linie perfectă între ceea ce este normal și anormal, între ceea ce este în ordine și ceea ce se află în dezordine, deoarece atât comportamentul normal, cât și cel deviant sunt caracterizate de relativitate, de percepții social-cognitive mai mult sau mai puțin exacte asupra realității, asupra diferențelor dintre Bine și Rău, percepții influențate, deseori, în mod decisiv, de către variabilele enumerate mai sus. Totuși, chiar și așa, devianța, prin formele ei de manifestare, prezintă un caracter preponderent negativ, ofensator la adresa culturii majorității conformiste, adeptă a principiilor și valorilor fundamentale, care îi servesc drept ghid socio-comportamental.

Comportamentul normal. Înainte de a preciza și prezenta formele comportamentului deviant, este necesar a fi menționată și înțeleasă viziunea asupra normalității conduitei sociale sau asupra conformismului, acesta din urmă caracterizându-se prin conformare valorică și comportamentală deplină la preceptele social-majoritare.

Formele comportamentului deviant. Dacă normalitatea este caracterizată de conformism social, atunci se poate deduce că nonconformarea valorică și atitudinal-faptică reprezintă „litera de lege” a comportamentului deviant, deducție veridică, însă marcată de anumite nuanțe, care vor fi lămurite în cele ce urmează. Așadar, o primă formă a anormalității cu relevanță socială o reprezintă nonconformismul, acesta constând în conformare valorică, intențională la preceptele social-majoritare, dar și într-un dezacord parțial, exteriorizat comportamental, în ceea ce privește mijloacele de înfăptuire a scopurilor acceptate. A doua formă înregistrată pe continuumul evolutiv al distanțării de societate este reprezentată de către devianța clasică, macroconceptuală, multidimensională, aceasta putând fi tratată din cel puțin două perspective, prima perspectivă fiind cea a exponenților „normalității”, conform căreia aceasta este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească reprobare și sancțiuni din partea acestora^[8], iar ce-a de-a doua constituind apanajul reprezentanților „anormalității”, potrivit căreia devianța este caracterizată de conduita care încalcă normele scrise sau nescrise ale unei societăți; un comportament ce se opune celui convențional, încălcare a legii, deviere de la regulile de conviețuire socială^[9]. Cu alte cuvinte, devianța poate fi caracterizată de nonconformare valorică și faptică la șablonul mentalității colective, fiind sancționată atât formal (juridico-legislativ), cât și informal (social-moral). Și, în final, a treia formă a comportamentului anormal este delincvența, aceasta constând în încălcarea reglementărilor juridice, în comiterea unor fapte sancționate din punctul de vedere al legislației pozitive (în vigoare), ceea ce denotă faptul că între delincvență și devianță există o relație de la parte la întreg.

2.2. Cauze/factori predispozanți ai devianței

Ca orice amprentă socială a comportamentului uman, și devianța constituie efectul dramatic al unor cauze, al unui cumul de factori predispozanți, care, constant, și-au făcut apariția în timpul procesului de socializare, de formare a personalității, de trasare a limitelor psihosociocomportamentale. Ca atare, unele dintre cele mai întâlnite elemente cu încărcătură etiologică, evidențiate în literatura de specialitate, sunt următoarele: nivelul educațional scăzut; familia dezbinată; abandonul școlar; carențe majore în atașament; aderarea la un grup infracțional; situația materială precară; afecțiuni somatice și/sau psihice; asprimea/lejeritatea exagerată a educației parentale; schimbări pe plan politic; particularitățile vârstei, ca stadiu al dezvoltării psihologice; contextul geo-politic; schimbări în planul sistemului educațional; schimbări în plan familial; schimbări ale valorilor sociale, familiale, religioase, politice, grupale, ca rezultat al „resetării” eronate a societăților; lipsa comunicării cu părinții, profesorii ș.a.m.d.^[10].

2.3. Tipuri ale comportamentului deviant

Precum și alte fenomene sociale, devianța îmbracă multiple forme și tipologii care, de multe ori, pot induce în eroare aprecierile efectuate la adresa a ceea ce este normal sau anormal, de aceea fiind necesară realizarea unei palete de tipuri deviante care să vizeze cele mai importante sectoare ale vieții, și anume: sectorul social – devianță socială; sectorul legal – devianță legală (delincvență, infracționalitate, criminalitate); sectorul familial – devianță familială (violență domestică, dezbinare intrafamilială); sectorul individual – devianță individuală (crimele comise de către un individ față de alte persoane, dar având repercusiuni și asupra comunității, societății); sectorul grupal – devianță grupală (grupuri deviante, crima organizată); sectorul religios – devianță religioasă (secte religioase extremiste, grupările teroriste cu iz religios); sectorul sexual – devianță sexuală (tulburări ale comportamentului sexual – parafilii, tulburări în ceea ce privește orientările și preferințele sexuale). De asemenea, alte sectoare pătrunse de acest fenomen mai pot fi cel economic, cel politic (corupția politico-economică), cel educațional (corupția în mediile școlare, universitare, atât la nivel sistemic, cât și la nivel individual), cel sanitar (corupția în instituțiile sanitare publice) etc.^[11].

3. CONTROLUL SOCIAL ȘI COMPORTAMENTUL DEVIANT – INTERACȚIUNI ȘI INTERINFLUENȚE

3.1. Izvoare comune, obiective contrare

După cum poate fi observat, în capitolele anterioare, sunt tratate sintetic și separat atât conceptul de control social, cât și noțiunea de comportament deviant. Însă cele două realități, în viața cotidiană, pragmatică, nu se manifestă singular, independent, ele interacționând una cu alta, influențându-se reciproc. Mai mult decât atât, se poate afirma faptul că ele izvorăsc din aceeași „sursă”, și anume din mentalitatea colectivă a societății, mentalitate conturată, de-a lungul timpului, de istorie, cultură, tradiții, specific educațional, nivel al dezvoltării sociale și economice, astfel, făcându-și apariția, conturându-se și coerentizându-se sistemul atitudinal-valoric social, comunitar împărtășit de către majoritate. Însă majoritatea nu înseamnă totalitate. Majoritatea înțelege, își asumă sistemul valoric construit și se identifică, atât individual, cât și colectiv, cu acesta, mai departe încercând să îl implementeze la scara universală a societății, prin intermediul controlului social. Pe lângă majoritate, își desfășoară existența și o anumită minoritate care înțelege parțial, eronat, distorsionat sistemul valoric social, comportându-se, ca atare, împotriva preceptelor sale, cu alte cuvinte, manifestându-se deviant, pe lângă acestea, manifestări care atrag necesitatea combaterii lor prin exercitarea controlului social. Se declanșează, așadar, o „bătălie” a percepțiilor – percepția colectivă a majorității vs. percepția individual-minoritară – concretizată principial și factual prin încercarea de neutralizare a actelor care contravin sistemului valoric al majorității, acestea fiind considerate un atentat la adresa construcției perceptual-sociale a „celor mai mulți”.

Ceea ce se poate desprinde din cele enunțate anterior nu constă numai în faptul că izvorul principal al celor două variabile este comun, ci și în observația contrarietății obiectivelor acestora. Deși au luat naștere din aceeași „rădăcină”, drumurile lor se despart iremediabil și sunt condamnate la confruntare permanentă, obiectivul principal al controlului social fiind acela de a menține și consolida sistemul socio-valoric construit, pe când agenții sociali caracterizați de comportamente deviante urmăresc destructurarea sistemului valoric majoritar și înlocuirea acestuia cu îndeplinirea propriilor dorințe, scopuri, aspirații, precum și cu implementarea propriilor metode acționale.

3.2. Caracterul relativ al controlului social și al devianței

Relativitatea devianței. „Știm cu toții cine sunt devianții sau, cel puțin, așa suntem înclinați să credem. Devianții sunt acei indivizi care refuză să trăiască în conformitate cu regulile impuse, pe care le respectă majoritatea dintre noi. Ei sunt delincvenți, violenți, consumatori de droguri sau oameni ai străzii, care nu se potrivesc cu ceea ce majoritatea oamenilor ar defini drept standarde normale de acceptabilitate. Totuși, lucrurile nu stau deloc așa…”^[12]. Constituind un tărâm al percepțiilor culturale și mai puțin unul al evidențelor cu caracter probatoriu, devianța nu ar trebui apreciată sau judecată în termeni tranșanți, ea depinzând de statutul valoric al normalității, normalitate influențată, determinată, la rândul ei, așa cum a fost afirmat mai sus, de specificul evolutiv, cu caracter istoric și cultural, al societății. „Furtișagul, incestul, uciderea copiilor și a taților, toate au avut locul lor printre acțiunile virtuoase” – spunea B. Pascal. Mult mai recent însă autorii au identificat, într-o manieră concretă, cel puțin trei criterii de relativitate a devianței, criterii care sporesc dificultatea realizării distincției dintre „drept” și „nedrept”, acestea fiind următoarele: 1. Un act va fi condamnat numai dacă este comis într-o anumită situație clar menționată, același act nefiind sancționat dacă el se produce în alte circumstanțe (de exemplu, un act sexual desfășurat în dormitor, cu consimțământul ambilor parteneri, se plasează în registrul conformist, „normal”; un act sexual desfășurat în parc, pe o bancă, la lumina zilei, în public, de asemenea cu consimțământul ambilor parteneri, poate fi considerat un fapt exhibiționist, nonconformist, dar nu poate fi catalogat drept un comportament distructiv la adresa normelor juridico-sociale slujite de către mentalitatea colectivă; un act sexual desfășurat fără consimțământul unuia dintre parteneri – violul – este considerat un comportament deviant, delincvent, deoarece atentează la ordinea socială valorică și normativă împărtășită de majoritate, la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, prevăzute de legislația pozitivă (în vigoare); 2. Un act va fi considerat sau nu deviant, în funcție de rolul și statutul autorului său (de exemplu, într-o societate în care sinuciderea este dezaprobată, se poate întâmpla ca un căpitan, care a acceptat să piară în timpul naufragiului vasului pe care îl conducea, să fie decorat postum; a omorî este o crimă extrem de gravă, din punct de vedere juridico-social, însă nu și pentru militarul aflat în război); 3. Catalogarea unui act drept un comportament deviant depinde de contextul normativ în care apare – contextualitatea spațio-temporală (ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sociale, într-o anumită epocă, poate fi tolerat în altă parte a planetei sau în aceeași parte a acesteia, dar în vremuri diferite – în urmă cu câteva secole, vrăjitoarele erau arse pe rug chiar pe continentul european; astăzi, pe același continent, deși sunt dezaprobate, ele sunt tratate cu o oarecare toleranță sancționatorie)^[13].

Relativitatea controlului social. Evitarea aprecierilor și judecăților tranșante, definitive nu ar trebui aplicată doar în sfera comportamentelor deviante, ea pliindu-se și pe analiza controlului social, deoarece acesta izvorăște din specificul mentalității sociale majoritare existent la un moment dat, și nu etern, al cărui substrat este de sorginte perceptual-subiectivă, conturat de variabile istorice, culturale, educaționale, socio-economice, socio-politice etc. și predispus schimbării, evoluției sau degradării. De asemenea, viziunea asupra controlului social mai depinde, așa cum a mai fost menționat pe parcursul prezentei lucrări, și de contextualitatea spațio-temporală, precum și de elementele sale componente (stadiul dezvoltării sociale, influența religioasă sau perspectiva laică, contextualitatea principial-normativă existentă la un moment dat etc.), rezultând influența tuturor acestora asupra înțelegerii și considerării unor acte ca fiind deviante și asupra mijloacelor și formelor de exercitare și implementare ale ordinii conviețuirii sociale.

3.3. Modalități de interinfluențare existente

În viața reală, „a străzii”, conceptele de control social și comportament deviant trec dincolo de semnificațiile lor academice, manifestându-se în mod faptic, cu rezultate concrete, dramatice și, din ce în ce mai des, chiar tragice. Aflându-se pe talerele opozabile ale balanței competiției desfășurate pe terenul de joc constituit de existența viageră a fiecărei persoane, cei doi „adversari” sunt permanent interconectați, interinfluențându-se și dezvoltându-se unul pe celălalt. Cea mai relevantă dintre modalitățile de interacțiune existente între aceștia constă în accentuarea importanței laturii preventiv-combative a comportamentelor deviante, deoarece, pe de-o parte, formele de exercitare ale controlului social urmăresc prevenirea manifestării caracteristicii interacțional-sociale potențial criminale a anumitor persoane, descurajarea pretabililor la astfel de acțiuni, descurajare care îi îndeamnă permanent la găsirea unor noi soluții de punere în practică a intențiilor distructive, la conturarea unor noi mijloace de eludare a aparatului normativ-represiv existent. Pe de altă parte, conform reciprocității influențelor, dezvoltarea creativității infracționale impulsionează, stimulează apariția unor noi metode și tehnici de combatere a potențialului criminal, metode și tehnici care aparțin registrului complex și exhaustiv al controlului social. De asemenea, aceleași interinfluențe pot fi observate și în afara cadrului legal al situațiilor petrecute pe scena vieții, sancțiunile sociale (oprobiul public, poziția opiniei publice ș.a.) influențând manifestările conduitelor individuale neacceptate și obligarea emitentului comportamental la căutarea și găsirea unor noi formule de exteriorizare. Însă, din păcate, și reciproca este cât se poate de valabilă, deoarece slăbirea acțiunii controlului social generează fortificarea, revigorarea comportamentelor deviante, astfel, balanța interacțională fiind înclinată înspre cel de-al doilea „partener” de joc.

4. PROPUNERI GENERALE DE REDUCERE A FENOMENULUI PSIHO-SOCIO-DEVIANT

Dacă în capitolele anterioare noțiunile de control social și comportament deviant au fost tratate sintetic, la început în mod separat, iar apoi dintr-o perspectivă interacționistă, atunci acesta va servi unor idei, respectiv unor propuneri de reducere a fenomenului psiho-socio-deviant, infracțional și/sau imoral, într-o anumită parte a acestuia, corelate cu potențialul etiologic al acestui tip de manifestări. Având în vedere viziunile și contribuțiile psihologice, psihosociale și juridice în ceea ce privește dezvoltarea personalității, prima idee care ar putea fi dezbătută constă în promovarea laturii preventiv-combative, prin accentuarea controlului social educațional (formal și informal) și parental eficient, obiectivul fiind dezvoltarea controlului social intern sau a autocontrolului moral. Conștientizând că agenții sociali needucați corespunzător nu vor putea duce la îndeplinire prezumtiva idee, în acest sens s-ar putea implementa reglementarea legislativă și aplicabilitatea eficientă a acesteia în ceea ce privește educarea persoanelor care se doresc a fi părinți, prin realizarea unor training-uri instructive, cu caracter psihologic și psihosocial, în care să se pună bazele înțelegerii responsabilităților pe care și le vor asuma. De asemenea, se mai poate adopta o serie de politici publice educațional-formale care să vizeze și dezvoltarea personală a individului (în sens prosocial) care se pregătește pentru a deveni persoană (asemănător inițiativelor adoptate, la nivel normativ, pe marginea consilierii în carieră a elevilor și studenților).

Ajungând în zonele mai concrete ale fenomenului deviant, cum ar fi violența domestică, de exemplu, descurajarea acesteia poate fi realizată atât prin reglementarea legislativă a autosesizării organelor competente, cât și prin înființarea unor centre speciale pentru agresori (nu doar pentru victime, așa cum se obișnuiește în prezent), cu rol sancționator și de cercetare, în cadrul cărora aceștia să fie examinați riguros din punct de vedere psihologic și, după caz, psihiatric și să beneficieze de training psihosocial și de consiliere psihologică, rezultatele globale conducând la o mai bună cunoaștere a cauzalității carențelor intrafamiliale din partea autorităților. Argumentul necesității reglementării juridice a apărării valorilor sociale este des întâlnit în literatura de specialitate de profil, deoarece necesitatea respectivă este condiționată, pe de-o parte, de interesul societății pentru a asigura o ocrotire efectivă a sistemului său de valori, consemnată și stipulată într-o manieră solemnă, dătătoare de dispoziții și sancțiuni, și, pe de altă parte, de același interes colectiv, pentru ca apărarea socială să se realizeze în conformitate cu voința sa și cu respectarea riguroasă a drepturilor și libertăților cetățenești, inclusiv ale celui suspectat de săvârșirea unei infracțiuni, apărarea acestuia împotriva acțiunii arbitrare a organelor statale conferind autorității, instituționalizate sau informale, atributul de legitimitate^[14].

Continuând pe axa schimbărilor și consolidărilor juridico-sociale, este mai mult decât necesară descurajarea stării anomice generalizate, manifestată inclusiv prin mecanisme legislative care contravin valorilor umane, sociale și principiilor de drept, cu alte cuvinte, putându-se miza negreșit pe eficientizarea sistemului juridico-normativ și pe cea a aparatului represiv-corecționar în ceea ce privește promovarea valorilor menționate, apărarea victimelor și sancționarea rațională a agresorilor, îndeplinindu-se astfel, în mod corect, funcția fundamentală a controlului social, și anume aceea de reducere a fenomenului deviant și de corectare comportamentală și, mai ales, morală a semenilor rătăciți în erorile de înțelegere și asumare socială, căzuți pradă unor medii de trai nefavorabile, unor părți societale izolate valoric de spiritul unei națiuni care și lor le-a dat viață.

CONCLUZII

Reținând principalele aspecte referitoare la temele abordate mai sus, se poate concluziona faptul că între controlul social, care poate fi definit ca un ansamblu de mijloace și mecanisme normative, sociale și culturale, prin intermediul căruia societatea impune membrilor săi o serie de constrângeri și interdicții, dar oferă și recompense și premii, în scopul protejării sistemului valoric general, și comportamentul deviant, caracterizat prin nonconformare valorică și faptică la șablonul mentalității colective, fiind sancționată atât formal (juridico-legislativ), cât și informal (social-moral), își desfășoară existența și funcționalitatea „balanța interacțională”, conturată de caracterul comun al sursei din care izvorăsc cele două variabile, precum și de contrarietatea, opozabilitatea obiectivelor și registrelor factuale cu care se identifică. De asemenea, mai poate fi observat și analizat caracterul relativ al ambelor noțiuni cu aplicabilitate practică, relativitatea acestora constând în fondul perceptual-subiectiv pe care își bazează construcția valorică.

În altă ordine de idei, se poate afirma că există suficiente modalități de interacțiune între cele două, că funcționalitatea lor nu se desfășoară izolat, ci interrelațional, iar în privința îmbunătățirii controlului social, una dintre ideile demne de a fi luate în calcul face referire la necesitatea optimizării laturii preventiv-combative cu ajutorul dezvoltării autocontrolului moral.

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, D., Sociologie juridică: probleme, domenii, cercetări, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

2. Bonea, G.V. (coord.), Corlan, L.G., Rotariu, L.Ș., Pavel, R.R., Mihaiu, S.I., Dragomir, B.M., Devianța. Viziuni contemporane, Ed. Sigma, București, 2015.

3. Boudon, R. (coord.), Baechler, J., Balle, F., Birnbaum, P., Chazel, F., Cherkaoui, M., Cusson, M., Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, București, 1997.

4. Drăgan, I. (coord.), Sociologie. Îndrumar teoretic și practic, București, 1985.

5. Giddens, A., Sociologie. Ediția a treia, Ed. ALL, București, 2007.

6. Innes, M., Understanding social control. Deviance, crime and social order, Ed. Open University Press, Maidenhead, Berkshire, 2003.

7. Mitrache, C., Mitrache, C., Drept Penal Român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

8. Ross, E.A., Social Control: A survey of the Foundations of Order, Ed. Norwood Press, Mass, 1901.

9. Szczepanscki, J., Noțiuni elementare de sociologie, Ed. Științifică, București, 1972.