Controlul arbitrarului în denunţarea unilaterală a contractului

11 aug. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 3394
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

B. Termenul de preaviz. Termenul de preaviz este singurul mijloc de protecție admis pentru subiectul pasiv al denunțării unilaterale în cazul contractelor încheiate pe durată nedeterminată. Dispozițiile art. 1277
C. civ., aplicabil denunțării unilaterale a contractelor încheiate pe durată nedeterminată, au un caracter imperativ. Denunțarea acestor contracte este posibilă oricând, chiar în absența unei clauze contractuale exprese, cu condiția respectării unui termen de preaviz. În cazul acestor contracte, nicio contraprestație nu poate fi solicitată în schimbul denunțării, deoa­rece nimeni nu trebuie ținut de un angajament contractual la nesfârșit, astfel că acest act unilateral de rupere discreționară a contractului nu poate fi condiționat decât de respectarea unui termen de preaviz.Rolul termenului de preaviz este de a echilibra poziția șubrezită a celui care se vede în mod neașteptat în afara contractului, deoarece, chiar dacă părțile unui contract pe durată nedeterminată cunosc riscul perma­nent al aneantizării contractului pe calea denunțării, invocarea intem­pestivă a acestei prerogative îi poate surprinde pe cei obișnuiți cu o execu­tare conformă a contractului. În termenul de preaviz, partea nevoită să suporte denunțarea unilaterală poate lua măsuri pentru a găsi un alt partener contractual sau pentru a executa prestațiile din contracte core­lative cu cel denunțat, în așa fel încât consecințele patrimoniale ale denunțării unilaterale să fie diminuate. Cum singura condiție permisă de lege pentru a evita o conduită arbitrară în cazul denunțării unilaterale a contractelor încheiate pe durată nedeterminată este respectarea terme­nului de preaviz, sancțiunea acestei exercitări nelegale nu poate fi decât plata unei despăgubiri. Părțile nu pot prevedea o contraprestație pentru o denunțare licită, deoarece o asemenea clauză contractuală ar fi consi­derată nescrisă, după cum nici nu se pot opune în vreun fel denunțării. Plata unei despăgubiri pentru denunțarea intempestivă ar fi singura moda­litate prin care s‑ar înlătura consecințele negative ale denunțării unilaterale.

Respectarea termenului rezonabil de preaviz este o condiție a exer­citării valabile a denunțării unilaterale. Partenerii intră în relația contrac­tuală urmărind un profit comun în care fiecare trebuie să aibă partea sa din beneficiul contractului, astfel că una dintre părți, chiar dacă are dreptul de a rupe unilateral contractul, nu trebuie să o facă în mod discreționar, fără a ține seama și de interesele celeilalte părți în contract, care pot fi protejate prin respectarea termenului de preaviz. Într‑o speță a Curții de casație din Franța[41] s‑a arătat că instanța de fond trebuie să verifice dacă s‑a respectat un termen de preaviz suficient raportat la durata relațiilor comerciale, putând fi considerată o faptă culpabilă, cu rea‑credință, întreținerea iluziei până aproape de expirarea termenului a faptului că acel contract poate fi reînnoit. În materie de ruptură brutală a relațiilor contractuale, prejudiciul reparabil corespunde pierderii suferite din cauza insuficienței preavizului.

Campanie Craciun UJmag 2020

Dacă părțile prevăd un termen rezonabil pentru denunțarea unila­terală a contractului, fără însă a‑l preciza, se poate discuta despre o exercitare excesivă sau nerezonabilă atunci când părțile nu acordă același înțeles semnificației termenului „rezonabil”. Ceea ce titularul denunțării apreciază că este rezonabil, cealaltă parte contractantă poate considera intem­pestiv. Aprecierea ca rezonabil a termenului de preaviz, atunci când acesta nu este fixat prin lege sau printr‑o stipulație contractuală, trebuie făcută cu bună‑credință[42].

Casația franceză a statuat că termenul de preaviz contractual trebuie să aibă o durată adecvată la durata relației comerciale și la alte cir­cumstanțe. Existența unui termen de preaviz contractual nu dispensează instanța de judecată de a examina dacă acest termen de preaviz ține cont de durata relației comerciale și de alte circumstanțe în momentul noti­ficării rupturii contractului. O instanță poate, astfel, limita preavizul rezo­nabil pe care celălalt contractant îl pretinde, chiar dacă există un preaviz contractual mai lung, după ce constată scurta durată a relației comerciale stabilite între părți și relevă că măsurile întreprinse de una dintre părți nu erau angajate în profitul celuilalt[43].

În Codul civil român, respectarea termenului de preaviz este o con­diție a denunțării multor contracte speciale. Modul în care legiuitorul sancționează încălcarea obligației de respectare a termenului de preaviz variază după natura contractului, specificul acestuia și interesul de a proteja una sau alta dintre părțile contractante.

Astfel, în cazul denunțării contractului de locațiune, art. 1816 C. civ. prevede că, dacă locațiunea s‑a făcut fără determinarea duratei, oricare dintre părți poate denunța contractul prin notificare. Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă, de uzanțe nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen. Concluzia este că denunțarea va produce efecte invariabil, întrucât suntem în pre­zența unui contract încheiat pe durată nedeterminată, însă efectele acesteia vor fi amânate până la împlinirea termenului de preaviz stabilit de lege sau de uzanțe. Amânarea eficacității denunțării este modul de contracarare a unei exercitări intempestive a denunțării unilaterale.

În cazul denunțării închirierii locuințelor, art. 1824 C. civ. stabilește termenele de preaviz pentru denunțare, fără a prevedea o sancțiune în cazul nerespectării lor, ceea ce înseamnă că vor fi aplicabile regulile generale de la locațiune, arătate anterior. Nici în acest caz nu se va putea solicita plata unor despăgubiri pentru denunțare, ci doar suspendarea producerii efectelor denunțării până la împlinirea termenului legal de preaviz. Aceasta înseamnă că nu este posibilă solicitarea unei despăgubiri pentru o denunțare conformă, cu respectarea termenului de preaviz, deoa­rece se prezumă că nu produce niciun prejudiciu sau, dacă se produce, că este unul asumat de cel care este obligat să suporte denunțarea. Efectele denunțării fiind amânate în temeiul legii, solicitarea restituirii bunului înainte de termen va fi pur și simplu respinsă.

În materia contractului de agenție, art. 2089 C. civ. prevede termene speciale de preaviz obligatorii. Respectarea termenului de preaviz este obligatorie atât în cazul contractelor cu durată nedeterminată, cât și în cazul contractelor încheiate pe durată determinată dacă părțile au pre­văzut posibilitatea denunțării unilaterale. Nerespectarea termenului de preaviz este posibilă doar pentru cauze excepționale care fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent, fără ca acestea să aibă gravitatea cazului fortuit sau a forței majore. De aceea, prejudiciul cauzat prin nerespectarea termenului de preaviz în cazul denunțării va fi despă­gubit. Având în vedere că există riscul unei interpretări eronate ori de rea‑credință a unor împrejurări ca fiind cauze excepționale de denunțare, instanța de control urmează să verifice dacă împrejurările justificau denun­­țarea. Dacă exercitarea dreptului era total nejustificată, se va con­sidera că dreptul nu putea fi exercitat, iar contractul va continua până la împlinirea termenului. Nu se poate admite amânarea efectelor denunțării până la împlinirea termenului de preaviz pentru simplul motiv că dreptul nu îndeplinea condițiile pentru a fi exercitat. Obligate la continuarea contractului, părțile contractante vor răspunde pentru neexecutarea obli­ga­țiilor contractuale generată de exercitarea nepermisă a denunțării.

Art. 2115 C. civ., care reglementează denunțarea depozitului, pre­vede că deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depo­zitat, chiar înăuntrul termenului, cu obligația de a rambursa depozita­rului cheltuielile făcute cu depozitarea bunului. La rândul său, depozitarul îl poate constrânge pe deponent să reia bunul, pentru motive grave, chiar înăuntrul termenului. Nu este exclusă o apreciere eronată, excesivă ori rău intenționată a motivelor grave, fapt ce ar avea drept urmare respin­gerea solicitării depozitarului de denunțare a contractului, caz în care contractul va continua până la expirarea termenului.

Dacă însă depozitul este fără termen, depozitarul poate restitui bunul oricând, dar va fi obligat la plata de despăgubiri pentru o restituire intem­pestivă sau care are loc inoportun. Și în acest caz, plata despăgubirii este consecința caracterului intempestiv al denunțării.

În toate contractele cu durată nedeterminată, chiar dacă nu sunt înde­plinite condițiile legale pentru exercitarea denunțării unilaterale, denunțarea trebuie să își producă invariabil efectele, deoarece libertatea de a putea ieși dintr‑un contract pe durată nedeterminată este superioară respectării condițiilor pentru o exercitare legitimă. Cel mai bun mijloc de a proteja partea care suportă exercițiul denunțării fără respectarea condi­țiilor legale este plata unor despăgubiri.

Și în cazul contractului de cont bancar curent încheiat pe o perioadă nedeterminată, se vor plăti despăgubiri pentru denunțare intempestivă, chiar dacă aceasta își va produce efectele.

Denunțarea facilității de credit pe durată determinată, reglementată de art. 2195 C. civ., este posibilă înainte de termen doar pentru motive temeinice și numai dacă acestea îl privesc pe beneficiarul de credit. Dacă aceste motive se dovedesc a nu fi temeinice, denunțarea va fi ineficace, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile cerute pentru exercitarea sa vala­bilă. Fiind vorba despre un contract care se încheie pe durată determi­nată, acesta va fi menținut până la expirarea termenului. Dacă facilitatea de credit se încheie pe durată nedeterminată, nerespectarea termenului de preaviz va antrena plata de despăgubiri, însă denunțarea unilaterală își va produce efectele invariabil.

Din exemplele de mai sus se desprinde concluzia că, în cazul con­trac­telor pe durată determinată, nerespectarea termenului de preaviz ori aprecierea eronată a motivelor grave sau temeinice care îndreptățesc la denunțare are drept consecințe fie amânarea efectului denunțării până la împlinirea termenului stabilit pentru denunțare, fie respingerea denun­țării și menținerea contractului până la expirarea termenului. Dacă se va putea dovedi că exercitarea denunțării fără respectarea unui preaviz a cauzat un prejudiciu celeilalte părți contractante, titularul denunțării va fi obligat la despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile contractuale. În cazul contractelor pe durată nedeterminată, nerespectarea termenului de preaviz va fi sancționată doar cu plata de despăgubiri, în acest tip de contracte denunțarea unilaterală producându‑și efectele, chiar dacă nu a fost exercitată cu respectarea condițiilor legale.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

C. Contraprestația denunțării. Odată exercitat dreptul de a denunța unilateral contractul, în contractele cu executare uno ictu și cele cu exe­cutare succesivă pe durată determinată, partea care denunță contractul este obligată să îi plătească celeilalte părți contraprestația la care s‑a obli­gat prin contract.

Contraprestația este doar prețul denunțării, ea nu reprezintă o eva­luare convențională a prejudiciului cauzat de denunțare. În același timp, nu are nici rolul de clauză penală, deoarece nu evaluează anticipat preju­diciul produs de o neexecutare fără justificare. Contraprestația este prețul unei denunțări licite, ea nu contabilizează daunele cauzate de o exerci­tare nepermisă a denunțării unilaterale.

În aceste condiții, se nasc două întrebări legate de posibilitatea instanței judecătorești de a interveni în stabilirea valorii contraprestației denunțării unilaterale. Dacă părțile nu au prevăzut în contract plata unei prestații pentru denunțare, aceasta poate fi cerută pe cale judiciară? Dacă au stabilit obligația de a plăti o contraprestație și i‑au stabilit cuantumul, partea care suportă efectul denunțării se poate adresa instanței pentru a majora contraprestația oferită ori, dimpotrivă, partea care denunță con­tractul poate cere o reducere a prestației pretinse în schimbul denunțării?

În opinia noastră, contraprestația prevăzută în schimbul denunțării va putea fi solicitată numai dacă rezultă dintr‑o clauză contractuală expresă. Acest fapt reiese din prevederea legală conform căreia efectele denunțării sunt condiționate de achitarea contraprestației. Prin urmare, partea care notifică denunțarea unilaterală celeilalte părți trebuie să achite contraprestația pentru ca denunțarea să fie eficace. Aceasta înseamnă că cealaltă parte contractantă, pe de o parte, se va putea opune denunțării și va putea cere executarea contractului atât timp cât contraprestația nu a fost plătită și, pe de altă parte, nu se poate opune denunțării și nu poate solicita nicio contraprestație dacă aceasta nu a fost prevăzută în contract.

Într‑o decizie a Curții de casație franceze[44], s‑a stabilit că rezilierea unilaterală a unui contract în baza unei decizii expres autorizate, cu plata unei contraprestații, nu poate fi interpretată ca fiind o condiție potesta­tivă, mai ales atunci când în acordul profesional era prevăzută posibili­tatea rezilierii contractelor în curs în cazul refacerii sistemului de distri­buție, când necesitățile de ordin economic o cereau. Instanța de fond nu trebuia să aprecieze clauza ca o condiție pur potestativă, ci se impunea verificarea îndeplinirii condițiilor care îndreptățeau la aplicarea sancțiu­nii denunțării unilaterale.

În contractele cu executare succesivă încheiate pe durată determi­nată, contraprestația va putea fi prevăzută de părți și în situația în care s‑a stipulat un termen de preaviz pentru denunțare, deoarece termenul de preaviz nu are aceeași funcție pe care o are contraprestația. Termenul de preaviz nu are valoare patrimonială și este o măsură cu rol preventiv al eventualelor dezechilibre pe care denunțarea le poate produce, astfel că nu poate fi considerat un preț al dezicerii. Acest fapt reiese și din dispo­zițiile art. 1277 C. civ., conform cărora partea care denunță unilateral contractul poate fi obligată doar la respectarea unui termen de preaviz, nu și la plata unei contraprestații[45]. Termenul de preaviz este o măsură pre­ventivă menită să înlăture dezechilibrul creat de denunțare, care, în cazul contractelor cu executare succesivă pe durată determinată, se poate cumula sau nu cu o contraprestație, în timp ce, în cazul contractelor pe durată nedeterminată, contraprestația nu este permisă. Cel puțin la nivel teoretic, deși putem admite că termenul de preaviz este prețul denunțării contractelor pe durată nedeterminată, în realitate, cel care trebuie să denunțe un asemenea contract nu trebuie să fie obligat în vreun fel la plata unei contraprestații, fiind oricând liber să rupă relația cu un parte­ner contractual de care nu se poate lega perpetuu.

Întinderea contraprestației este lăsată la aprecierea părților, însă aceasta trebuie să țină cont de specificul operațiunii prin care încetează contractul, fără a fi permisă deturnarea scopului pe care îl are dreptul acordat uneia dintre părți sau ambelor de a pune capăt convenției pe această cale.

În situația în care este posibilă stipularea contraprestației, aceasta nu presupune evaluarea convențională a unui prejudiciu pentru neexe­cu­tare, astfel că o intervenție a instanței în echilibrarea valorii contrapres­tației, similară clauzei penale, este dificilă[46]. Dacă luăm însă în conside­rare faptul că instanța de judecată poate nivela cuantumul clauzei penale fără ca părțile să fie nevoite să dovedească existența prejudiciului și cuantumul acestuia și având în vedere că nici în cazul denunțării nu se evaluează prejudiciul cauzat prin denunțare, ne‑am putea gândi, deși nu există o dispoziție legală în acest sens, că prețul denunțării, pentru iden­titate de rațiune, ar putea fi moderat de instanță în aceeași măsură în care poate fi moderat prețul neexecutării stabilit prin clauza penală. O contra­prestație în schimbul denunțării, chiar asumată contractual, nu ar trebui să fie într‑atât de mare încât să inhibe exercitarea denunțării, dar nici într‑atât de redusă încât să fie indiferentă și să nu îl atenționeze pe titularul dreptului asupra consecințelor denunțării. Astfel, chiar în lipsa unui text care să o reglementeze, apreciem că, pe considerente de echi­tate, instanța de judecată, verificând condițiile de exercitare a denunțării unilaterale, ar putea majora sau diminua valoarea contraprestației[47].

4. Scurte concluzii

Mecanismul de acțiune a drepturilor potestative le face incompa­tibile cu abuzul de drept. În același timp, trebuie să admitem posibilitatea riscului produs de exercitarea discreționară a drepturilor potestative. Con­clu­zia ar fi aceea că, deși discreționare, acestea pot fi supuse con­trolului judecătoresc. Controlul exercitării drepturilor potestative se face doar a posteriori, dar presupune aprecierea îndeplinirii condițiilor nece­sare și prealabile, impuse de lege sau de părți pentru exercitarea lor valabilă. În funcție de natura lor legală sau contractuală, nerespectarea acestor condiții va fi sancționată cu nulitatea sau ineficacitatea actului prin care se exercită dreptul potestativ. În lipsa îndeplinirii lor, dreptul nu poate fi deloc exercitat, ca și cum nu ar exista. În cazul particular al denunțării unilaterale, care a făcut obiectul analizei noastre, neînde­plinirea condițiilor de exercitare face ca dreptul să își producă efectele doar în cazul contractelor încheiate pe durată nedeterminată. Sancțiunea nu va fi aici nici nulitatea actului de denunțare, nici ineficacitatea sa, ci doar plata unei despăgubiri. Rațiunea excepției de la regulă este aceea că libertatea unei părți de a nu rămâne legată contractual la nesfârșit pri­mează asupra nerespectării condițiilor denunțării unilaterale. În celelalte situații, ineficacitatea dreptului atrage răspunderea contractuală a titula­rului denunțării, cu plata unor despăgubiri.


[41] Cass. fr. com., 3 avril 2013, 12‑17163, disponibilă la adresa https://www. courdecassation.fr/jurisprudence_2/chambre_commerciale_574/.
[42] În doctrina din Québec se apreciază că, în cazul unui contract de muncă încheiat pe durată nedeterminată, rezilierea făcută fără preaviz este ilicită. Angaja­torul va trebui să îi plătească angajatului, cu titlu de reparație, salariul cores­pun­zător duratei preavizului pe care a omis să îl respecte, precum și despăgubiri ce rezultă din culpa părții în ruperea contractului. În cazul contractelor de muncă ce se încheie pe o perioadă determinată, rezilierea unilaterală a contractului de muncă este ilicită în toate cazurile înainte de expirarea termenului. A se vedea
C. Fabien, La rupture du contrat par volonté unilatérale en droit québécois, în Revue générale de droit, vol. 36, nr. 1/2006, p. 95.
[43] Cass. fr. com., 22 octobre 2013, 12‑19500, disponibilă la adresa https://www. courdecassation.fr/jurisprudence_2/chambre_commerciale_574/.
[44] Cass. fr. com., 20 septembre 2011, 10‑30567, disponibilă la adresa https://www.courdecassation.fr/jurisprudence_2/chambre_commerciale_574/.
[45] În sensul că prin termenul de preaviz legiuitorul a înțeles să fixeze prețul dezicerii convenției, a se vedea S. Tîrnoveanu, I. Crăciun, op. cit., p. 122.
[46] Curtea de Casație franceză a consacrat distincția dintre clauza penală și clauza de dezicere, precizând că dezicerea, nefiind o sancțiune, exclude puterea judecătorului de a diminua sau suprima indemnizația convenită. A se vedea Cass. civ. 3e, 9 janvier 1991, D. 1991, jur. P.481, note G. Paisant.
[47] În sensul că intangibilitatea dezicerii (contraprestației) este discutabilă, deoarece este cel puțin paradoxal ca instanța să modereze o clauză de sancționare excesivă a unei neexecutări ilicite și să nu se poată atinge de prețul unei libertăți contractuale. A se vedea J. Mestre, De la notion de la clause pénale et de ses limites, în RTD civ. 1985, p. 372.
Controlul arbitrarului în denunțarea unilaterală a contractului was last modified: august 10th, 2020 by Irina Sferdian

Vă recomandăm:

Despre autor:

Irina Sferdian

Irina Sferdian

Este notar public în Camera Notarilor Timișoara, formator la Institutul Notarial Român, profesor la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara și doctor în drept.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter