Controlul arbitrarului în denunţarea unilaterală a contractului

De Irina Sferdian

11 aug. 2020

Vizualizari: 11023

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

3. Mijloace de protecție a subiectului pasiv în exercitarea dreptului de denunțare unilaterală a contractelor

Riscul arbitrarului exercitării dreptului de denunțare unilaterală este limitat prin mijloace de protecție a subiectului pasiv, care sunt chiar condițiile de exercitare valabilă a dreptului. Decăderea din dreptul de dezicere a contractului ca urmare a executării obligațiilor contractuale, plata prealabilă a prestației în schimbul denunțării, respectarea unui termen de preaviz legal sau contractual sunt modalități de limitare, dar și de control ale unei exercitări discreționare, susceptibile de a cauza prejudicii celeilalte părți contractante. Le vom analiza succint în continuare, plecând de la reglementarea generală din art. 1276 și 1277 C. civ. și de la cele particulare, din dispoziții aplicabile unor contracte speciale.

Prevederile art. 1276 C. civ. reglementează condițiile denunțării unilaterale în contractele uno ictu și cele pe durată determinată, iar cele ale art. 1277 C. civ. se referă la denunțarea contractelor pe durată nedeterminată. În contractele cu executare uno ictu, art. 1276 alin. (1) C. civ. impune o restricție în exercitarea dreptului de denunțare unilaterală, aceasta fiind permisă doar atât timp cât executarea contractului nu a început. Alineatul următor face referire la denunțarea unilaterală a contractelor încheiate pe durată determinată, cu executare succesivă sau continuă, pentru a cărei exercitare se impune respectarea unui termen de preaviz, și consacră efectul ex nunc al actului de denunțare. În alineatul al treilea se prevede posibilitatea condiționării denunțării de plata unei prestații, care trebuie executată anticipat. În fine, din ultimul alineat al art. 1276 C. civ. rezultă caracterul supletiv al acestor reglementări.

În privința contractelor pe durată nedeterminată, dispozițiile
art. 1277 C. civ. sunt imperative. Aceste contracte pot fi oricând denunțate, singura condiție fiind cea a respectării unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză care interzice denunțarea unui asemenea contract sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării se consideră nescrisă.

O clauză de denunțare unilaterală trebuie să precizeze dacă actul de denunțare unilaterală este în favoarea unei singure părți sau a ambelor, să fixeze un termen limită pentru denunțare (în cazul contractelor cu executare uno ictu, deoarece în cazul celor cu executare succesivă încheiate pe o durată determinată denunțarea se produce oricând pe toată perioada contractului), un termen de preaviz, eventual, valoarea contraprestației (în cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe durată determinată), precum și forma comunicării actului către partea care suportă denunțarea. Actul de denunțare unilaterală nu trebuie să fie echivoc, trebuie să respecte condițiile de formă prevăzute de lege sau de părți și, în anumite situații, să fie supus publicității.

A. Executarea obligațiilor până în momentul denunțării. Măsura în care sunt executate sau nu obligațiile contractuale de către cealaltă parte contractantă poate fi o condiție de exercitare a dreptului de denunțare unilaterală și, prin urmare, și de control al acestei exercitări. Astfel, în cazul contractelor cu executare uno ictu, fie contractul nu trebuie să fie deloc executat, fie trebuie executat doar în limitele convenite expres în act, în timp ce în cazul contractelor încheiate pe durată determinată sau nedeterminată nu există nicio condiție legată de executare, efectul desființării producându‑se doar pentru viitor. Orice executare, în cazul contractelor uno ictu, neconvenită de părți, duce la decăderea din dreptul de denunțare unilaterală și orice neexecutare fără justificare, în cazul celor cu executare succesivă, duce la rezilierea acestora.

În contractele cu executare uno ictu, denunțarea unilaterală ia forma dezicerii de contract, a răzgândirii. Invocarea clauzei de dezicere presupune un contract format valabil, fiind logic să nu se poată desface decât ceea ce este deja făcut. Dreptul de a se dezice de contract trebuie prevăzut expres în contract, nu poate fi prezumat.

La încheierea contractului, părțile își asumă arbitrarul generat de clauză. Se așteaptă la răzgândire înțelegând că niciuna dintre ele nu va suferi niciun prejudiciu, întrucât nu s‑a executat nimic. Răzgândirea lor atrage încetarea contractului. Atunci când stipulează plata unei sume de bani în cazul răzgândirii (contraprestația sau dezicerea), părțile iau în considerare nu prejudiciul cauzat de neexecutarea contractului în această perioadă de timp, ci imobilizarea lor în relația contractuală. Dezicerea trebuie plătită anticipat exercitării dreptului de denunțare. Fără plata dezicerii, dreptul nu poate fi exercitat, ceea ce înseamnă că plata dezicerii este o condiție a exercitării dreptului. Prin urmare, actul de denunțare unilaterală va fi lipsit de orice efecte în lipsa plății anticipate a dezicerii.

Dispozițiile aplicabile contractelor cu executare uno ictu și celor pe durată determinată sunt supletive, ceea ce înseamnă că părțile pot conveni ca denunțarea unilaterală să fie posibilă chiar dacă unele obligații ale părților au fost executate^[33], fixând și regimul restituirii eventualelor prestații, și pot condiționa denunțarea unilaterală de plata unei contraprestații.

Clauza de dezicere poate fi independentă de arvună, întrucât nu presupune neapărat plata dezicerii în momentul încheierii contractului, ci doar anticipat invocării dreptului de dezicere. De asemenea, trebuie să deosebim între clauza penală și clauza de dezicere^[34].

Ca regulă, dacă părțile nu au prevăzut altfel, un contract cu executare uno ictu nu poate fi denunțat dacă a început executarea^[35]. S‑a afirmat că prin stipularea unei clauze de denunțare unilaterală părțile amână executarea obligațiilor contractuale până la expirarea termenului de exercitare a acestei facultăți, așa încât această executare este suspendată până la împlinirea termenului stipulat de părți. O executare anticipată, benevolă, a obligațiilor suspendate prezumă renunțarea la dreptul de răzgândire^[36].

Astfel, s‑a apreciat că și o ofertă de executare neconformă sau parțială ar valora renunțare din partea debitorului la dreptul de a se dezice de contract, deoarece în acest mod își exprimă intenția de a executa contractul chiar dacă efectul extinctiv al plății nu se produce din cauza refuzului creditorului. Dacă însă dreptul de dezicere este în interesul creditorului, refuzul său de a primi plata nu poate fi interpretat ca o denunțare a contractului, întrucât orice creditor poate refuza o plată neconformă, potrivit art. 1510 C. civ., astfel că refuzul său are caracter echivoc^[37].

În doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, se considera că trebuie făcută distincția între prestațiile colaterale, accesorii, pregătitoare și cele principale, în sensul că numai executarea celor din urmă ar împiedica dezicerea^[38]. Dispozițiile art. 1276 alin. (1) C. civ. nu condiționează dezicerea de natura prestațiilor, de rolul lor mai mult sau mai puțin important în ansamblul contractului. Numai dacă părțile ar stipula expres în act ce fel de obligații ar putea fi executate fără a decădea din dreptul de a denunța unilateral contractul, s‑ar mai putea admite în prezent o asemenea soluție^[39]^.

S‑a considerat că, atunci când părțile, conformându‑se legii, stipulează că denunțarea unilaterală nu este posibilă dacă executarea contractului a început, implicit sunt de acord că orice executare a obligațiilor este echivalentă cu renunțarea la exercitarea dreptului de dezicere^[40]. Executând o obligație contractuală, în lipsa unei stipulații contrare, debitorul își exprimă în mod neechivoc dorința de a menține contractul, iar creditorul, primind plata, renunță implicit la dreptul de a se dezice de contract. Odată ce și‑a executat obligația, partea îndreptățită la denunțare a renunțat la exercițiul acestui drept. Ea acceptă și își asumă faptul că nu mai sunt îndeplinite condițiile de exercitare a dreptului.

În dreptul nostru civil, renunțarea la un drept trebuie să fie expresă, ea nu se prezumă (art. 13 C. civ.). De aceea, nu ni se pare corect să vorbim despre o renunțare la dreptul de răzgândire, ce ar rezulta din simplul fapt al executării unei obligații de către partea care beneficiază de dreptul de denunțare, indiferent de caracterul său principal sau accesoriu. În cazul în care renunțarea la drept ar fi doar prezumată din săvârșirea actelor de executare, soarta contractului ar fi în continuare incertă. Contestarea funcționării acestei prezumții, în sensul că partea, deși a executat sau a primit executarea obligațiilor din partea celeilalte părți, denunță totuși contractul, trădează neseriozitate și duce la pierderea încrederii între părți. O parte care execută, în termenul de răzgândire, în tot sau în parte, obligațiile ce îi revin nu se va mai putea prevala de această facultate invocând că termenul pentru denunțare încă nu a expirat. Odată demarată executarea, partea decade din dreptul de a se răzgândi, pierde chiar dreptul de a se răzgândi, deoarece acea cerință cu privire la neexecutare, care trebuia să existe pentru ca dreptul să poată fi exercitat, nu va mai putea fi nicicând îndeplinită.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

^[33] Achitarea anticipată a unei părți din prețul vânzării, fără a se preciza faptul că s‑a convenit o clauză de arvună și că s‑a achitat în contul ei, face ca acea sumă să fie considerată un simplu acont. În cazul în care părțile stipulează expres că acea sumă este o arvună, dar nu precizează că are rol de dezicere, acea arvună are rol confirmatoriu (art. 1.544 C. civ.). În caz de nerealizare a vânzării din culpa uneia dintre părți, cealaltă parte contractantă poate opta între a cere executarea silită a vânzării sau de a activa clauza de arvună, caz în care pierde suma plătită dacă este promitent‑cumpărător sau o restituie dublu dacă este promitent‑vânzător. În acest caz, clauza de arvună are funcție de clauză penală. Dacă însă părțile menționează expres că arvuna are rol de dezicere, beneficiarul clauzei nu mai poate fi ținut la executarea silită a contractului, ca în cazul arvunei cu rol confirmatoriu. Cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite (arvuna penalizatoare reglementată de
art. 1.545 C. civ.). Dispozițiile privind cuantumul dezicerii, adică plata dublului arvunei ori pierderea sa (în esență, fiecare parte suportă din patrimoniu aceeași sumă), nu sunt imperative, părțile putând stipula un alt preț al dezicerii. Cu privire la arvună, a se vedea: J. Kocsis, Unele considerații referitoare la arvună și la convenția accesorie de arvună, în Dreptul nr. 12/1998, p. 49 și urm.; D. Chirică, Denunțarea…, op. cit., p. 309.
^[34] Clauza penală este o convenție unilaterală și accesorie prin care se garantează executarea obligației principale, în sensul că, în caz de neexecutare ilicită imputabilă debitorului, creditorul are puterea de a cere executarea unei pedepse private constând în plata unei sume de bani forfetare. Aceasta semnifică faptul că o clauză penală este activată în caz de neexecutare culpabilă a obligației de către debitor, creditorul optând astfel pentru executarea prin echivalent. În schimb, clauza de dezicere poate fi pusă în funcție fără a se pune problema unei neexecutări a contractului (a se vedea: D. Mazeaud, La notion de clause pénale, LGDJ, Paris, 1992, pp. 172‑174; Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. T. VI. Les obligations, 7^e éd., Ed. Cujas, 1996, p. 432; St. Valory, op. cit., p. 154). În timp ce o clauză penală intervine în executarea contractului, clauza de dezicere acționează asupra formării lui. Dacă prima este stipulată în interesul creditorului, cea de‑a doua este prevăzută în interesul debitorului. Beneficiarul unei clauze de dezicere poate aneantiza unilateral contractul încheiat, fără ca cealaltă parte contractantă să se poată opune, în timp. ce, în cazul clauzei penale, neexecutarea obligației de către debitor nu numai că nu duce la desființarea contractului, ci permite executarea sa prin echivalent (a se vedea: A. Benet, Indemnité d’immobilisation, dédit et clause pénale, Jurisclasseur périodique. La semaine juridique, Edition Générale, nr. 7/1984; D. Mazeaud, op. cit., p. 171, apud D. Chirică, Denunțarea…, op. cit., p. 311).
^[35] Cum contractele cu executare uno ictu presupun o executare imediată și simultană, este greu de conceput amplasarea în timp. a denunțării unilaterale înaintea oricărei executări. A se vedea B. Oglindă, Denunțarea unilaterală – noutate legislativă din perspectiva reglementării în noul Cod civil. Provocări jurisprudențiale și doctrinare, în Curierul Judiciar nr. 5/2015, p. 264.
^[36] Această interpretare a fost împărtășită și de practica noastră judiciară în perioada anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, însă nu a fost la adăpost de critici. S‑a contraargumentat că simpla executare a unor clauze anticipatorii stipulate în contract, iar nu a obligației principale, nu are forța necesară pentru a naște prezumția de renunțare la clauza de dezicere, fiind admis că părțile pot stipula că executarea acestor obligații nu afectează eficacitatea clauzei de dezicere. Mai mult, s‑a considerat că facultatea de dezicere privește mai degrabă contractul în ansamblul său (consimțământul) decât obligațiile beneficiarului. Această ultimă opinie este fundamentată și în condițiile actualei reglementări a denunțării unilaterale în cazul contractelor cu executare uno ictu. A se vedea: L. Boyer, La clause de dédit, în Mélanges P. Raynaud, Dalloz‑Sirey, 1985, p. 49; C. Humann, La spécificité de la clause de dédit, în Revue de droit immobilier nr. 2/1997, p. 173, apud D. Chirică, Denunțarea…, op. cit., p. 313.
^[37] L. Cochior, op. cit., pp. 67‑68.
^[38] Jurisprudența italiană a respins posibilitatea exercitării dreptului de dezicere atunci când bunul promis spre vânzare a fost predat cumpărătorului ulterior încheierii antecontractului, dar înainte de încheierea contractului promis ori în cazul achitării unei tranșe din preț la data scadentă stabilită. Doctrina a considerat că poate fi interpretată ca o renunțare la dreptul de a se dezice de contract și apelarea la mijloace convenționale de stingere a obligațiilor pe motiv că părțile își afirmă astfel voința de a da eficacitate prevederilor contractuale și executării. De pildă, în cazul dării în plată, consimțământul creditorului de a primi o altă prestație decât cea datorată inițial este o manifestare neechivocă în sensul renunțării la dezicere. La fel, remiterea de datorie ori compensația convențională nu pot fi interpretate decât ca expresii ale intenției de a renunța la dezicere. În cazul contractelor translative de proprietate, exercitarea dreptului de dispoziție materială sau juridică de către beneficiarul unei clauze de dezicere are semnificația menținerii contractului inițial. Interpretarea este în același sens chiar dacă în contractul subsecvent este stipulată o clauză de dezicere. Din neexecutarea unei obligații de a da sau a face nu se poate deduce renunțarea tacită la dreptul de retractare, deoarece o abstențiune are caracter echivoc. Din același motiv, nu poate fi interpretată nici ca dezicere de contract (L. Cochior, op. cit., p. 66).
^[39] În sensul că, de îndată ce executarea a început, denunțarea unilaterală, chiar prevăzută contractual, nu mai poate fi exercitată, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 147.
^[40] A se vedea L. Cochior, op. cit., p. 66.