Controlul arbitrarului în denunţarea unilaterală a contractului

11 aug. 2020
Vizualizari: 10834
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

2. Rolul bunei‑credințe în aprecierea oportunității denunțării unilaterale a contractului

Exercitarea dreptului de denunțare unilaterală a unui contract este rezultatul unei decizii de oportunitate. Se poate admite că un drept potes­tativ, în cazul nostru dreptul de denunțare unilaterală, ar putea fi exer­citat cu intenția de a cauza prejudicii persoanelor implicate în situația juridică? Sau, atunci când exercitarea dreptului este considerată oportună pentru titularul său, dreptul trebuie exercitat în orice condiții, indiferent de urmările pe care le va avea asupra celeilalte părți contractante? Aceste întrebări se pot reduce, în esență, la o alta: „Are buna‑credință vreun rol în exercitarea unui drept potestativ?”

Chiar dacă admitem că abuzul de drept nu se poate concepe în legătură cu drepturile potestative[16], de aici nu putem trage concluzia că buna‑credință este irelevantă pentru exercitarea acestor drepturi. Deși, ca regulă, în materie contractuală, buna‑credință și abuzul de drept au aceeași sferă de aplicare, în cazul exercitării unor drepturi potestative în cadrul contractual, buna‑credință se detașează de abuzul de drept. Buna‑credință guvernează exercitarea tuturor drepturilor subiective civile, deci și a drepturilor potestative. Ieșirea din raportul contractual prin intermediul denunțării unilaterale, deși arbitrară, este rezultatul unei decizii de oportunitate. Pentru titularul dreptului de denunțare unila­te­rală, părăsirea contractului trebuie să fie mai profitabilă decât conti­nuarea relației contractuale. Titularul dreptului de denunțare unilaterală apreciază oportunitatea măsurii denunțării în funcție de interesele sale, care sunt prioritare față de interesele celeilalte părți de a continua con­tractul. Principiul bunei‑credințe în executarea contractului, cu formele sale de cooperare și solidaritate contractuală[17] înspre binele comun al părților, poate fi măsura controlului exercitării acestor prerogative, chiar în condițiile în care litera contractului este respectată. Chiar dacă, în con­tracte, binele comun, iar nu interesul individualist, trebuie să primeze, atunci când legea sau părțile prevăd denunțarea unilaterală a unui con­tract, nu se poate cere titularului dreptului un comportament solidar care să urmărească binele comun, deoarece contractul poate înceta tocmai pentru că titularul denunțării este îndreptățit să acorde prioritate intere­selor sale în raport cu cele ale celeilalte părți contractante. Și totuși, comportamentul arbitrar, caracterizat de faptul că nu ține seama de interesele celeilalte părți contractante, trebuie să fie controlat tocmai pentru a înlătura eventualele consecințe negative ale unei asemenea exer­citări. De aceea, atunci când suntem în prezența unor drepturi care sunt total și exclusiv dependente de voința titularului lor, cum sunt drepturile potestative, consecințele negative pe care o exercitare arbitrară le are asupra celeilalte părți contractante trebuie, pe cât posibil, înlăturate. Aceste drepturi, deși potestative, nu trebuie să fie în afara oricărui con­trol. De cele mai multe ori, legea sau părțile reglează efectele unui com­por­tament arbitrar tocmai prin supunerea sa unor condiții prealabile de exercitare.

Dacă admitem că exercițiul unor drepturi potestative poate fi supus controlului judecătoresc, va trebui să observăm când anume poate fi plasat în timp acest control și care este sfera sa de cuprindere. Atunci când legea prevede unele condiții de exercitare a dreptului de protecție a părții contractante care suportă exercițiul dreptului potestativ, acestea intervin a priori exercitării dreptului, dar îndeplinirea lor este verificată a posteriori de către instanțele de control.

În principiu, mecanismul de acțiune a acestor drepturi ne înde­părtează de la o analiză a scopului în vederea căruia au fost exercitate. Scopul se consideră a fi legitim atunci când condițiile de exercitare a drep­tului potestativ sunt îndeplinite. Controlul dreptului potestativ se restrânge la modul în care titularul său apreciază ca îndeplinite condițiile de exercitare a dreptului, iar buna‑credință este verificată tot la acest nivel. Buna‑credință nu privește mecanismul de acțiune a dreptului, care, oricum, nu poate fi discutat, ci modul în care titularul dreptului potes­tativ apreciază că sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca dreptul să fie exercitat legitim.

Un control a posteriori al exercitării dreptului poate înlătura conse­cințele nefaste ale nerespectării condițiilor prevăzute de lege sau de părți pentru exercitarea sa. O exercitare intempestivă, abaterea de la un scop particular prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului, plata anticipată a contraprestației în schimbul denunțării pot fi constatate de către instanță ulterior exercitării dreptului. Sancțiunile vor fi diferite în funcție de tipul contractului care se denunță. Pentru cele cu durată determinată, neînde­plinirea condițiilor legale de exercitare este sancționată, de regulă, cu ineficacitatea actului și răspunderea contractuală prin plata de daune‑in­te­rese. Alteori, nerespectarea termenului de preaviz atrage amânarea efectelor denunțării până la împlinirea termenului. În cazul contractelor cu durată nedeterminată, având în vedere că singurul mijloc de protecție a părții care suportă denunțarea este termenul de preaviz, nerespectarea sa antrenează plata unor despăgubiri. Pentru aceste contracte, denunțarea își va produce invariabil efectele, întrucât nimeni nu se poate obliga la nesfârșit printr‑un contract.

Așa cum am precizat, studiul nostru este limitat la drepturile potes­tative care se manifestă în cadrul contractual, mai precis, la denunțarea unilaterală a contractelor[18], și putem afirma că din mecanismul de acțiune a dreptului potestativ nu putem prezuma absolut că aceste drepturi nu sunt susceptibile să cauzeze prejudicii dacă sunt exercitate fără res­pectarea unor minime exigențe de comportament solidar și echilibrat în contract. Potestativitatea trimite la ideea de arbitrar, de discreționar. Însă acest comportament, în unele cazuri, poate cauza prejudicii părților implicate în situația juridică ce face obiectul dreptului, astfel că se poate afirma necesitatea unui control care să contracareze riscul pe care îl gene­rează exercitarea arbitrară a dreptului. Un control al exercitării dreptului potestativ trebuie admis atunci când una dintre părțile contractului are față de cealaltă o putere pe care nu înțelege să o folosească în maniera acceptată de cealaltă parte sau la care aceasta este îndreptățită să se aștepte[19]. Legătura de supunere conferă utilitate și eficacitate dreptului potestativ și îi interzice subiectului pasiv să încalce dreptul potentior‑ului sau să nu îl execute. Legătura de supunere imprimă caracter discreționar dreptului, dar poate crea premisele producerii unui prejudiciu subiec­tului pasiv, care trebuie, pe cât posibil, limitat[20].

Mecanismul de acțiune a acestor drepturi, prin permisiunea intru­ziunii în sfera privată a altor persoane, influențează tipul de control judi­ciar care li se aplică, în sensul că îl restricționează atât în privința momentului în care se poate exercita, cât și a întinderii acestuia. Orice formă de control a priori a dreptului potestativ atentează la însuși meca­nismul de acțiune a dreptului, deoarece s‑ar contesta tocmai supunerea ce îi revine subiectului pasiv față de titularul dreptului potestativ. S‑ar produce o alterare a naturii juridice a acestor drepturi[21]. De aceea, singurul control permis este cel a posteriori, care nu discută mecanismul de acțiune, ci legitimitatea intervenției în sine, în sensul că va fi analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege sau stipulate în contract pentru exercitarea valabilă a dreptului, cu sancționarea consecințelor pe care această exercitare le‑a produs asupra celor implicați în situația juridică. Ceea ce se dorește a se înlătura prin controlul dreptului potestativ este riscul conduitei arbitrare a titularului dreptului.

Mecanismul de acțiune a drepturilor potestative ne conduce la con­cluzia că, dacă drepturile potestative nu pot fi controlate decât prin prisma respectării condițiilor impuse pentru nașterea lor valabilă, înseamnă că, atunci când aceste condiții sunt respectate, nu se mai poate ridica problema unui abuz în exercitarea lor. Dacă dreptul este exercitat fără respectarea condițiilor impuse de lege sau contract pentru exercitarea sa, acesta va fi ineficace. În cazul drepturilor potestative de sorginte legală, condițiile de exercitare sunt, totodată, și condițiile de existență valabilă a acestor drepturi. Or, dacă dreptul nu putea fi exercitat pentru că nu poate exista în mod valabil decât în prezența unor condiții care se îndeplinesc anticipat, atunci nu este susceptibil de abuz, deoarece nu se poate abuza decât de un drept ce poate fi exercitat. Pentru a verifica modul în care titularul denunțării a apreciat ca oportună și legitimă exer­citarea dreptului, buna‑credință este un criteriu indispensabil.

S‑a afirmat în doctrină[22] că, în materie contractuală, buna‑credință în exercitarea drepturilor contractuale are același câmp de aplicare cu abuzul de drept, astfel că nu s‑ar putea vorbi despre lipsa bunei‑credințe în exercițiul unui drept fără ca aceasta să însemne în realitate că suntem în prezența unui abuz de drept contractual. Însă buna‑credință a titu­larului dreptului potestativ de denunțare unilaterală poate căpăta rele­vanță atunci când analizăm dacă au fost respectate condițiile pentru exercitarea valabilă a dreptului. Mai precis, aceasta trebuie înțeleasă ca fiind convingerea fermă a celui care denunță contractul că acționează în mod legitim, iar atunci când este cazul, cu respectarea condițiilor preala­bile impuse. Aprecierea bunei‑credințe în faza prealabilă exercitării drep­tului potestativ o distanțează de abuzul de drept, care presupune aprec­ierea bunei‑credințe în condițiile în care un drept poate fi exercitat în mod valabil.

Doctrina și practica judiciară au calificat ca fiind abuziv comporta­mentul titularului dreptului potestativ atunci când a fost exercitat fără a fi respectate condițiile legale sau contractuale pentru exercitarea sa vala­bilă. Nerespectarea măsurilor impuse de lege pentru a reduce riscul arbi­tra­rului generat de exercitarea dreptului poate crea confuzia că exerci­tarea însăși a dreptului este abuzivă[23]. Dar nu trebuie confundată exercitarea abuzivă a unui drept cu riscul pe care caracterul discreționar al dreptului potestativ îl poate genera. Abuzul de drept, potrivit art. 15 C. civ., poate fi incident în acele situații în care dreptul poate fi exercitat, însă este deturnat de la scopul său legitim, cu intenția de a cauza prejudicii, ori este exercitat în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei‑credințe[24]. Or, în cazul drepturilor potestative, dacă nu sunt îndeplinite condițiile de exercitare, abuzul nu este posibil, pentru că dreptul nu putea fi exercitat nicicum, iar dacă sunt îndeplinite, abuzul nu mai este posibil, pentru că scopul legitim al dreptului se prezumă atunci când legea sau părțile nu cer motive speciale ori temeinice pentru denunțare. Scopul legitim al drepturilor potestative este prezumat ca prezent dacă sunt îndeplinite condițiile lor de exercitare.

Buna‑credință este relevantă în etapa prealabilă exercitării dreptului potestativ, în privința modului în care titularul dreptului apreciază ca îndeplinite condițiile prevăzute de lege sau de părți pentru exercitarea dreptului. Chiar dacă exercitarea denunțării nu este condiționată de înde­plinirea unor măsuri prealabile, nu se poate admite ca valabilă și eficace denunțarea unilaterală făcută în scop șicanator, pentru a cauza prejudicii celeilalte părți contractante. De altfel, în doctrina germană, s‑a reținut că, având în vedere puterea exorbitantă a titularului dreptului potestativ de a interveni în situația juridică a celui asupra căruia se vor răsfrânge efectele exercitării dreptului, în scopul de a‑l proteja pe acesta din urmă, inter­venția trebuie realizată numai în măsura în care este previzibilă și necesară. Aceasta înseamnă că limitele puterii titularului dreptului potes­tativ trebuie raportate la scopul pentru care acest drept a fost recunoscut, el epuizându‑se odată cu atingerea scopului respectiv[25].

Cerințele de previzibilitate și necesitate se impun în cazul denunțării unilaterale a contractului deoarece prerogativa denunțării, ca orice drept potestativ care nu poate exista autonom, în acest caz, este atașată unei creanțe. Părții contractante i se cere o conduită solidară întrucât este creditor, iar exercitarea denunțării nu poate face abstracție de această calitate a sa. Buna‑credință este o normă de comportament a părții în contract și se va răsfrânge asupra tuturor prerogativelor atașate creanței, inclusiv asupra denunțării.

Elementul psihologic poate juca un rol important atunci când trebuie stabilit dacă o persoană este sau nu de bună‑credință, numai că, în cadrul contractual, buna‑credință este obiectivată, este văzută mai degrabă ca un standard de comportament care determină dacă anumite manifestări sunt nerezonabile, conform regulilor echității și legalității[26]. Ceea ce este impor­tant de analizat prin prisma dreptului potestativ de denunțare unilaterală este interferența între exercitarea dreptului și echilibrul contractual. S‑a spus că principiul echilibrului contractual nu vizează persoana contrac­tanților, ci contractul însuși[27]. Nu numai că trebuie să existe un echilibru între prestațiile părților, dar și un echilibru global între drepturile și obligațiile părților și clauzele contractuale. Astăzi se afirmă tot mai manifest obligația de fraternitate contractuală, prin care, în jurisprudența franceză, partea contractantă care era susceptibilă să informeze cealaltă parte contractantă ajunge să fie obligată să se informeze pentru a o informa pe cealaltă. Din această fraternitate sau solidaritate contractuală s‑a ajuns să i se ceară unei părți contractante să intre într‑o empatie juri­dică ce ar conduce in extremis la a milita împotriva propriilor interese[28]. Probabil că nu trebuie mers atât de departe, dar nici să admitem, în cazul unui drept cu mecanism agresiv de intervenție în sfera privată a altuia, că această intervenție nu trebuie controlată și că este licită în toate cazurile.

Ruperea unilaterală a unui contract trebuie să fie rezultatul unei decizii de oportunitate. Titularul dreptului de denunțare unilaterală trebuie să fie motivat în ruperea contractului. Este posibil ca denunțarea unilaterală a contractului să fie justificată de costul economic prea ridicat al continuării contractului ori de conștientizarea imposibilității de a face față executării viitoare a contractului sau de opțiunea pentru un alt parte­ner contractual, care oferă condiții mai avantajoase. Titularul drep­tului de denunțare nu este obligat prin lege să comunice partenerului contrac­tual motivul denunțării contractului, dar aceasta nu înseamnă că o justificare a acestei decizii nu trebuie să existe. Este evident faptul că cel care denunță unilateral un contract trebuie să ajungă la concluzia că denun­țarea îi este mai profitabilă decât continuarea contractului. Opți­unea pentru denunțare trebuie însă să aibă o justificare legitimă, nu poate fi animată exclusiv de intenția de a prejudicia cealaltă parte contractantă. Denunțarea trebuie să fie o măsură pe care titularul său o apreciază necesară, chiar dacă nu este obligat să își justifice actul față de cocon­tractantul său. De regulă, necesitatea denunțării nu trebuie dovedită, pentru că actul însuși are caracter arbitrar, iar acest caracter presupune tocmai luarea unei decizii fără acceptul sau fără a ține cont de interesele altuia, chiar implicat în situația juridică. Totuși, necesitatea acestei măsuri va putea fi controlată atunci când se reclamă un exercițiu al drep­tului exclusiv din dorința de a‑l prejudicia pe celălalt – cu alte cuvinte, numai dacă interesul propriu al titularului dreptului nu a fost obținerea unui beneficiu de pe urma încetării contractului, fiind indiferent preju­diciul creat cocontractantului, ci a fost doar acela de a‑l prejudicia pe partenerul său contractual.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Pe de altă parte, în desfășurarea relației contractuale, conduita păr­ților trebuie să fie previzibilă, iar denunțarea să producă efectele rezon­abile la care se aștepta cealaltă parte contractantă. Atunci când se invocă faptul că denunțarea s‑a exercitat intempestiv, ceea ce trebuie verificat este dacă luarea deciziei de a ieși din contract era așteptată în mod rezo­nabil de către subiectul pasiv. Așteptarea rezonabilă a măsurii denunțării este o atitudine care trebuie probată factual, nu trebuie prezumată din simpla reglementare a denunțării unilaterale sau din prevederea sa în contract. Exercitarea denunțării unilaterale trebuie să fie o prelungire firească a conduitei beneficiarului dreptului pe durata contractului, deoa­rece numai așa subiectul pasiv se poate aștepta rezonabil la denunțare. Previzibilitatea comportamentului celui care denunță contractul poate rezulta și din împrejurarea că nu l‑a convins pe cocontractant de con­trariu, că nu i‑a dat speranța continuării ori reînnoirii contractului, astfel încât acesta să facă deja demersuri oneroase pentru a îndeplini obligații viitoare ori să renunțe la alte angajamente.

În unele cazuri, legea prevede expres posibilitatea unei părți contrac­tante de a denunța unilateral un contract doar pentru motive grave sau temeinice, fără a le preciza sau exemplifica. În aceste situații, instanța de control judiciar este în măsură să verifice dacă scopul denunțării este legitim prin raportare la ceea ce apreciază cealaltă parte contractantă că este grav sau temeinic. De pildă, denunțarea facilității de credit, regle­mentată de art. 2.195 C. civ., este posibilă înainte de termen doar pentru motive temeinice și numai dacă acestea îl privesc pe beneficiarul de credit, iar denunțarea contractului de agenție pe durată nedeterminată este permisă fără respectarea unui preaviz, potrivit art. 2090 C. civ., doar pentru cauze excepționale care împiedică derularea contractului, care nu reprezintă un caz fortuit sau de forță majoră.

Atunci când legea prevede ca exercitarea dreptului de denunțare uni­laterală a contractelor să urmărească un scop special, cum este, de pildă, sporirea masei credale în cazul denunțării unilaterale a contractelor unei societăți aflate în insolvență, acest scop devine o condiție de existență valabilă a dreptului.

În cazul unei societăți aflate în procedura insolvenței, contractele neexecutate substanțial sau în curs de executare „se consideră menținute la data deschiderii procedurii”[29]. Debitorului îi este permis să își continue afacerea, conform regulii business‑as‑usual, întrucât această activitate profită atât masei credale compuse din creanțele creditorilor înscriși în tabel, cât și cocontractantului, care va beneficia de executarea convenției. Legea a pus însă la dispoziția administratorului/lichidatorului judiciar meca­nismul denunțării contractelor aflate în derulare chiar în contra voinței debitorului și a celuilalt contractant și chiar în pofida unor dispo­ziții contractuale contrare[30]. Scopul pentru care legea prevede exercițiul unei asemenea opțiuni în favoarea societății debitoare este maximizarea valorilor obținute prin lichidare în vederea acoperirii masei credale, decizie riscantă pentru administratorul/lichidatorul societății, care va atrage răspunderea acestuia în condițiile în care menținerea contractului implică executarea obligațiilor ce revin debitorului, iar denunțarea îl va expune pe debitor la plata unor daune‑interese. S‑a considerat că dreptul de opțiune în materia contractelor în derulare la data deschiderii proce­durii insolvenței este un drept care asigură o funcție socială, executarea sa urmărind un interes general. Orice derapaj de la realizarea acestui
scop trebuie sancționat. În acest caz, cocontractantul se poate adresa judecătorului‑sindic pentru sancționarea fraudei ce are caracterul unui abuz de drept[31].

În procedura insolvenței, principiul maximizării averii debitorului prevalează asupra principiului pacta sunt servanda, pentru că funda­mentul denunțării unilaterale a contractelor în curs de derulare stă în ideea de echitate colectivă în contextul prevederilor legii insolvenței, care vizează caracterul concursual al procedurii. Această echitate colectivă se va impune asupra unei aparente echități individuale care ar reclama menținerea contractului[32]. Deși de acord cu cele susținute de autorii citați, în realitate, nu suntem în prezența unui abuz de drept. În acest caz, scopul maximizării averii debitorului devine o condiție de exercitare vala­bilă a dreptului. Fără a urmări realizarea acestui scop, dreptul nu ar trebui exercitat.


[16] Ibidem, p. 475.
[17] A se vedea: L. Pop, Solidarismul contractual și obligațiile părților în cursul exe­cu­tării contractelor, în RRDP nr. 1/2017, pp. 317‑346; idem, Executarea con­trac­tului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, în Dreptul nr. 7/2011.
[18] Doctrina a identificat unele trăsături definitorii ale dreptului de denunțare unilaterală, indiferent de tipul de contract a cărui încetare o produce prin exer­citarea sa:
a) dreptul de denunțare unilaterală are un caracter strict personal, nu se poate transmite moștenitorilor, nu poate fi înstrăinat separat de situația juridică asupra căreia poartă și nici nu poate fi exercitat de către creditorii chirografari ai titularului pe calea acțiunii oblice;
b) dreptul de denunțare unilaterală se poate constitui cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
c) dreptul de denunțare unilaterală este esențialmente temporar, termenul său de exercitare poate fi explicit sau implicit și nu poate depăși momentul executării integrale a contractului. Denunțarea unilaterală nu se poate face decât într‑un anumit termen precis determinat de la încheierea contractului, în cazul contractelor cu executare uno ictu, până la expirarea duratei lor, indiferent de măsura executării, în cazul celor cu durată determinată, și oricând, în cazul celor cu durată nedeterminată;
d) exercitarea dreptului trebuie comunicată celeilalte părți contractante, în forma dispusă de lege sau stipulată în act;
e) în anumite cazuri, pentru protecția terților, este necesară publicitatea existenței dreptului. În situația în care obiectul contractului îl constituie un imobil, dreptul de denunțare unilaterală se notează în cartea funciară (L. Cochior, Denunțarea unilaterală a contractelor cu executare instantanee, în PR nr. 4/2016, pp. 62‑63).
[19] A. Ducrocq, op. cit., p. 29.
[20] Într‑un studiu referitor la abuzul în exercițiul dreptului de a înceta unila­teral un contract, s‑a arătat că, atunci când locatarul s‑a întemeiat pe o relație con­tractuală de durată, iar notificarea intenției de desființare a contractului de către locator a cauzat locatarului prejudicii însemnate, încetarea contractului nu poate fi decât abuzivă (dec. nr. 6/1999 a C. Ap. Budapesta, citată de R. Pusztahelyi, în Abuzul în exercițiul dreptului de a înceta unilateral un contract, în volumul Abuzul de drept. In honorem Ion Lulă, cit. supra, p. 342, nota 24. Autoarea evidențiază modul în care sistemele de drept naționale au răspuns la un studiu de caz
expus în Proiectul de cadru comun de referință în dreptul privat european al lui Zimmermann și Whittaker, referitor la denunțarea unui contract pentru livrarea unor bare de protecție, în baza unei dispoziții legale, după ce cealaltă parte con­tractantă a făcut cheltuieli considerabile pentru a crea o nouă linie de producție în vederea executării contractului. S‑au luat în considerare trei soluții posibile: potrivit primeia, aplicată de sistemul de common law, dreptul de a denunța con­tractul, prevăzut de lege, nu poate fi restrâns și nici nu se pot pretinde despăgubiri pentru daunele suportate; a doua, apărută în dreptul francez, belgian, grec și olandez, consideră valabilă notificarea rezilierii, dar admite că se pot cere despă­gubiri pentru abuz de drept; a treia soluție, întâlnită în sistemul german, austriac, grec și belgian, aplică noțiunea de bună‑credință și certitudine; se afirmă că tre­buie protejată așteptarea rezonabilă de continuare a contractului, astfel că noti­ficarea rezilierii va fi considerată imorală și lipsită de efecte (a se vedea, R. Zimmermann, S. Whittaker, Good Faith in European Contract Law, Cambridge University Press, 2000, pp. 404‑418, apud R. Pusztahelyi, art. cit., p. 344).
[21] A. Ducrocq, op. cit., p. 36.
[22] P. Ancel, Critères et sanctions de l’abus de droit en matière contractuelle, JCP ed. E 1999, supplément n° 6 p. 35, apud M. Barberis, La liberté de rompre unilatéralement le contrat, disponibil la https://www.memoireonline.com/12/08/ 1638/m_La‑liberte‑de‑rompre‑unilateralement‑le‑contrat.html.
[23] S‑a susținut că o clauză care permite denunțarea unilaterală a contractului este susceptibilă prin ea însăși de exercitare abuzivă, de exemplu, atunci când dreptul de a denunța contractul este exercitat pentru motive străine de „spiritul clauzei de denunțare unilaterală”. A se vedea J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vezina, Les obligations, Ed. Yvon Blais, Cowansville, 2005, p. 181, apud I.F. Popa, Reme­diile abuzului de drept contractual, în volumul Abuzul de drept. In honorem Ion Lulă, cit. supra, p. 291.
[24] De exemplu, poate fi considerată abuzivă denunțarea unui contract de dis­tribuție pentru motive considerate străine de spiritul clauzei de denunțare unila­terală. A se vedea Modernfold (Bas St.‑Laurent) Ltée c. New Castle Products, C.S. Canada, nr. 220/1973, apud I.F. Popa, op. cit., p. 291.
[25] Ch. Hattenhauer, Einseitige private Rechtsgestaltung. Geschichte und Dogmatik, Mohr Siebeck, Tübingen, 2011, pp. 255‑256.
[26] M. Floare, Buna și reaua‑credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 101.
[27] Ibidem, p. 113.
[28] Ibidem, p. 114.
[29] Art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
[30] A se vedea S. Tîrnoveanu, I. Crăciun, Dreptul de opțiune al practicianului în insolvență cu privire la soarta contractelor debitorului, în curs la data deschiderii procedurii – „corsetul” libertății contractuale, în RRDA nr. 3/2016, p. 123.
[31] F. Folea, Dreptul de opțiune al administratorului judiciar sau lichidatorului cu privire la menținerea sau denunțarea contractelor încheiate de debitorul insol­vent anterior deschiderii procedurii (Partea a III‑a), în Revista Phoenix, aprilie‑iunie 2011, p. 24.
[32] S. Tîrnoveanu, I. Crăciun, op. cit., p. 135.

Controlul arbitrarului în denunțarea unilaterală a contractului was last modified: august 10th, 2020 by Irina Sferdian

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Irina Sferdian

Irina Sferdian

Este notar public în Camera Notarilor Timișoara, formator la Institutul Notarial Român, profesor la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara și doctor în drept.
A mai scris: