Controlul arbitrarului în denunţarea unilaterală a contractului

11 aug. 2020
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
622 views

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Prezentul studiu își propune verificarea modului în care exercitarea unui drept potestativ poate fi controlată, în condițiile în care mecanismul său de acțiune îl face incompatibil cu abuzul de drept. Vom puncta, în demersul nostru analitic, trăsăturile dreptului potestativ de denunțare unilaterală a contractului cu impact asupra riscului pe care caracterul arbitrar[1] al exercitării unui asemenea drept îl poate genera (I), rolul pe care îl poate avea buna‑credință în controlul exercitării dreptului de denun­țare unilaterală (II), mijloacele de protecție pe care legea le prevede în favoarea celui care trebuie să suporte exercițiul denunțării unila­terale și care facilitează controlul a posteriori al exercitării acestui drept (III), urmate de scurte concluzii (IV).

1. Trăsăturile dreptului potestativ ca premise de arbitrar

Drepturile potestative au fost definite ca puteri prin care titularii lor, pe calea unei acțiuni unilaterale, pot influența situații juridice preexistente, în sensul de a le modifica sau stinge, ori pot crea altele noi[2]. De cele mai multe ori, această acțiune este un act juridic unilateral, dar poate fi și un act material sau o acțiune judiciară. Unele drepturi potestative presu­pun alegerea între două sau mai mult posibilități determinate, fiind drepturi de opțiune.

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Noțiunea de drepturi potestative (denumite în dreptul nostru și drepturi secundare[3]) a fost dezvoltată în special în dreptul italian, elve­țian, german și în cel francez[4]. În doctrina noastră, natura juridică a drepturilor potestative a fost analizată mult mai târziu, însă prezența lor a fost menționată cu mult timp înainte, sub titulatura de drepturi secun­dare[5]. Trăsăturile și efectele juridice ale acestor drepturi au fost apro­fundate cu precădere în ultimii ani de o serie de autori români, care au contribuit la înțelegerea mecanismului propriu de exercitare a drepturilor potestative în materia bunurilor, a obligațiilor, a contractelor sau a succesiunilor[6].

Drepturile potestative au fost considerate o categorie autonomă de drepturi prin raportare la obiectul lor[7]. Spre deosebire de drepturile reale, care poartă asupra unui bun, ori de drepturile de creanță, care se rapor­tează la o persoană și au ca obiect o prestație, drepturile potestative au ca obiect o situație juridică în care sunt implicate drepturile sau inte­resele unor persoane[8]. Identificarea unui drept potestativ prin prisma obiectului său nu a fost la adăpost de critică. Deși nimeni nu poate contesta legătura lui cu o anume situație juridică, nu în toate cazurile această situație juridică preexistă dreptului potestativ[9]. Este adevărat că, de pildă, în cazul dreptului de dezicere sau de denunțare a contractului, titularul drep­tului intervine asupra situației juridice pe care o generează con­tractul, în cazul dreptului de opțiune succesorală, asupra situației juri­dice produse prin deschiderea succesiunii, în cazul dreptului de acce­si­une imobiliară artificială, asupra situației juridice născute prin edificarea lucrării, în cazul uzucapiunii, asupra situației juridice generate de pose­sie, și exemplele pot continua. Însă există și drepturi potestative, cum sunt drepturile la acțiuni judiciare, în care situația juridică, adică obiectul dreptului, este produsă chiar prin exercitarea acestui drept. Acest fapt i‑a determinat pe unii autori[10] să considere că situația juridică nu este obiectul dreptului potestativ, deoarece este greu să admitem că obiectul nu preexistă dreptului, ci este creată chiar prin exercitarea sa. În cazul drepturilor potestative la acțiune judiciară, situația juridică este un efect al exercitării dreptului. Ar rezulta deci că unele drepturi potestative sunt lipsite de obiect. Dilema drepturilor potestative care își creează obiectul în momentul în care se exercită a fost depășită prin includerea în defi­niția dreptului potestativ a prerogativei de a crea o situație juridică nouă.

Trăsătura definitorie a drepturilor potestative, care nu poate fi nicicum contestată, este legătura de supunere care se stabilește între titu­larul dreptului potestativ și subiectul pasiv. Această legătură de supunere a condus la afirmarea unui caracter discreționar al dreptului potestativ. Dar, dacă admitem caracterul discreționar al dreptului potestativ, înseamnă că acesta scapă oricărei forme de control? Este adevărat că titularul dreptului este legitimat să intervină în sfera privată de interes a altei persoane, iar aceasta nu poate face nimic pentru a i se opune. S‑a considerat[11] că, „în cazul drepturilor potestative, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, odată ce se stabilește că ele au fost născute și că există în mod valabil, exercitarea lor este țărmurită numai de limite externe, fiind prin ipoteză excluse limitele interne”[12]. „Așadar, în legătură cu aceste drepturi se poate reține fie că nu există, întrucât nu s‑au născut în mod valabil, fie că, dincolo de limitele lor externe, nu mai este vorba de o exercitare a prerogativelor care intră în conținutul lor juridic[13]”. Prin ipo­teză, „singura coliziune posibilă a sferei de exercitare a dreptului potes­tativ este cu sferele de exercitare și cu substanța juridică specifice drep­turilor și intereselor incluse în situația juridică preexistentă. Dar această coliziune, în măsura în care drepturile potestative s‑au născut în mod valabil, nu este nici ilicită, nici inechitabilă. Ca urmare, nu mai există utili­tatea unor limite interne care să împiedice exercitarea dreptului potes­tativ atunci când atinge sfera de exercitare a drepturilor și intere­selor incluse în situația juridică preexistentă și care aparțin altor per­soane”[14]. Deși abuzul de drept nu este compatibil cu drepturile potesta­tive, nu înseamnă că actele juridice unilaterale prin care se exercită acestea sunt în afara oricărei cenzuri. Sancțiunea ar putea fi nulitatea actului prin care se exercită dreptul potestativ, dacă nu au fost respectate condițiile legale de exercitare a dreptului, sau răspunderea contractuală pentru declararea ineficacității actului, atunci când condițiile de exerci­tare au izvor convențional[15].

Putem deduce din mecanismul lor de acțiune faptul că suntem în prezența unor drepturi care nu pot fi controlate? Tocmai imixtiunea, acceptată fără vreo opunere, în sfera privată de interes a altor persoane impune, în opinia noastră, un control al riscului pe care îl presupune arbitrarul exercitării acestor drepturi.

Nu ne propunem să reluăm discuțiile legate de natura juridică a acestor drepturi, dar punctarea trăsăturilor lor fundamentale servește sco­pului analizei noastre. Ceea ce ne interesează, de fapt, este în ce măsură exercitarea drepturilor potestative, recunoscute cvasiunanim ca având caracter discreționar, ar putea fi totuși controlată. Mecanismul propriu de acțiune al acestor drepturi le face incompatibile cu abuzul de drept, iar caracterul discreționar al dreptului ar elimina orice posibilitate de a fi controlat. Cu toate acestea, trebuie să admitem că exercitarea arbitrară a drepturilor potestative este sursa unui risc pentru subiectul pasiv, de natură să îi cauzeze prejudicii. Acest risc impus de caracterul arbitrar al dreptului poate fi diminuat sau înlăturat prin controlul instanței de judecată. Deși discreționar, dreptul poate fi cenzurat de către instanța de judecată, care poate constata că nu au fost respectate condițiile impuse de lege sau de părțile contractante pentru exercitarea sa.

Legea prevede uneori mijloace de reglare a exercitării unor drepturi potestative, de natură să reducă efectul vătămător pe care îl suportă cei implicați în situația juridică ce face obiectul dreptului potestativ. În mate­ria partajului, de pildă, dreptul coproprietarului de a sista coproprietatea este un drept potestativ care, odată exercitat pe cale judiciară, permite instanței de judecată să suspende pronunțarea partajului pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalți copro­prietari (art. 673 C. civ.). Sau, în cazul exercitării dreptului potestativ de renunțare la succesiune, creditorii succesibilului care a renunțat la moște­nire în frauda lor pot cere instanței revocarea renunțării în ceea ce îi privește, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunțarea [art. 1.122 alin. (1) C. civ.]. Iată că legiuitorul admite ca posibilă o exercitare frauduloasă a unui drept potestativ. În fine, nu trebuie omis nici faptul că multe dintre drepturile potestative prin care se invocă dobândirea originară a dreptului de proprietate se realizează pe calea unor acțiuni judiciare (uzucapiunea, accesiunea imobiliară artifi­cială), fapt ce demonstrează că nu suntem în prezența unor drepturi care se exercită absolut arbitrar, deoarece acestea se dobândesc sub controlul instanței de judecată, care verifică dacă sunt îndeplinite condițiile exerci­tării dreptului potestativ cu efect achizitiv de proprietate.

Pentru a verifica în ce măsură este posibil un control al modului în care este exercitat un drept potestativ, vom lua ca exemplu dreptul de denunțare unilaterală a contractului, deoarece, pentru exercitarea sa valabilă, legea pretinde îndeplinirea unor condiții prealabile. Cerința de a nu executa obligațiile până la denunțare în contractele uno ictu, respec­tarea unui preaviz ori plata anticipată a contraprestației în schimbul denunțării sunt mijloace de reducere a riscului de arbitrar pe care îl presupune exercitarea dreptului de denunțare unilaterală a contractului. Atunci când legea sau părțile prevăd în cazul unor drepturi potestative condiții pentru exercitarea valabilă a dreptului, acestea sunt veritabile mijloace de protecție împotriva riscului pe care îl implică natura discre­ționară a dreptului. Nerespectarea acestora poate atrage sancțiuni diverse, de la nulitatea sau ineficacitatea actului de denunțare, ce presupune con­ti­nuarea contractului, până la amânarea producerii efectelor denunțării ori, prin excepție, chiar producerea acestor efecte, însoțită de plata unor despăgubiri.


* Extras din lucrarea „Probleme controversate în dreptul obligațiilor”, coord. Florin I. Mangu, Ed. Universul Juridic, București, 2020.
* * Studiul de față a fost publicat și în RRDP nr. 3/2019.
[1] Sensul avut în vedere de noi pentru acest termen este acela de hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seama de părerea altuia, discreționar. În definiția DEX, 2009, „ARBITRÁR, ‑Ă, (1, 2) arbitrari, ‑e, adj., (3) arbitraruri, s. n. 1. Adj. Care pornește dintr‑o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr etc.; abuziv; samavolnic. 2. Adj. Care este făcut, ales etc. la întâmplare. 3. S. n. Faptă, acțiune, situație arbitrară (1, 2). – Din fr. arbitraire, lat. arbitrarius”.
[2] M. Najjar, Le droit d’option. Contribution à l’étude du droit potestatif et de l’acte unilatéral, LGDJ, Paris, 1967, apud St. Valory, „La potestativité dans les relations contractuelles”, Presses Universitaires d’Aix‑Marseille, 1999, pp. 26‑28.
[3] A se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Ed. Solomon, București, 2018, p. 169.
[4] Doctrina franceză a preluat teoria drepturilor potestative din doctrina germană (Kann‑Rechte) și din doctrina italiană (diritto potestativo); în acest sens, a se vedea I. Najjar, Avant‑Propos, în St. Valory, op. cit. A se vedea, de asemenea, F. Hage‑Chahine, Essai d’une nouvelle classification des droits privés, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1982, pp. 736‑738.
[5] A se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 169‑170. Autorul optează pentru termi­nologia de drepturi secundare, deoarece aceste drepturi nu au o existență auto­nomă sau definitivă, ci secundară și, de regulă, provizorie, întrucât sunt atașate altor drepturi subiective ori sunt destinate să servească la nașterea, modificarea sau stingerea acestora.
[6] A se vedea, de exemplu: D. Chirică, Promisiunea unilaterală de a vinde și
de a cumpăra
, în RDC nr. 9/1999, p. 45; idem, Pactul de preferință, în RDC
nr. 11/1999, p. 31; idem, Denunțarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare‑cumpărare, în Dreptul nr. 3/2001, p. 28; idem, Promisiunea sinalagmatică de vânzare‑cumpărare ca formă autonomă de contract, în Studia nr. 2/2000, p. 15; J. Goicovici, Acordul de principiu, în Dreptul nr. 4/2002, pp. 60‑62; I. Deleanu, Problema constituționalității prevederilor art. 494 alin. ultim, teza a doua din Codul civil român, în Dreptul nr. 6/2002, p. 23, nota 26, p. 26, nota 39; idem, Părțile și Terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002, pp. 206‑212; M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, pp. 139‑161; V. Stoica, Drepturile patrimoniale atipice, în Dreptul nr. 3/2003, pp. 55‑58; I. Reghini, Considerații privind drepturile potestative, în PR nr. 4/2003, pp. 236‑241; M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2004, pp. 446‑452; A.G. Ilie, M. Nicolae, Discuții în legătură cu natura juridică a dreptului de preempțiune, în Dreptul nr. 1/2004, pp. 46‑48; I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 89‑93.
[7] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală…, op. cit., p. 33.
[8] A se vedea: V. Stoica, loc. cit.; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală…,
op. cit., p. 170.
[9] A se vedea A. Ducrocq, Recherches sur la notion de droit potestatif, dispo­nibil la http://edoctorale74.univ‑lille2.fr/fileadmin/master_recherche/T_l_chargement/ memoires/contrats/ducrocqa00.pdf, accesată la 12 decembrie 2018.[10] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală…, op. cit., p. 171, text și nota 420.
[11] A se vedea V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în volumul Abuzul de drept. In honorem Ion Lulă (ed. L. Bercea, F.I. Mangu), Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 474‑475.
[12] În sensul că anumite drepturi se pot exercita discreționar, nefiind suscep­tibile de abuz de drept, a se vedea M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, p. 170.
[13] A se vedea V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, loc. cit., p. 475.
[14] Ibidem.
[15] Această cauză de ineficacitate a actului juridic unilateral prin care se exer­cită dreptul potestativ este o formă particulară de răspundere contractuală (a se vedea V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, loc. cit., p. 477).
Controlul arbitrarului în denunțarea unilaterală a contractului was last modified: august 10th, 2020 by Irina Sferdian
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Irina Sferdian

Irina Sferdian

Este notar public în Camera Notarilor Timișoara, formator la Institutul Notarial Român, profesor la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara și doctor în drept.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter