Contractul de vânzare-cumpărare. Măsuri reparatorii în echivalent și obligaţia de demarare a procedurilor legale în vigoare pentru acordarea acestora

• Constituția României: art. 15 alin. (2)
• Constituţia României: art. 16 alin. (1)
• Legea nr. 10/2001: art. 1 alin. (2)
• Legea nr. 10/2001: art. 2 alin. (1) lit. d)
• Legea nr. 10/2001: art. 21 alin. (1) şi (2)
• Legea nr. 10/2001: art. 29 alin. (1)
• Legea nr. 15/1990: art. 20 alin. (2)
• VCPC: art. 1
• VCPC: art. 274 alin. (1)
• VCPC: art. 304 pct. 9
• VCPC: art. 315 alin. (1)
• VCPC: art. 4
• VCPC: art. 430 alin. (2)
• VCPC: art. 431 alin. (2)
• VCPC: art. 5
• VCPC: art. 7
• VCPC: art. 9

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 03 decembrie 2009, sub nr. x/2009, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L. Bacău, S.C. D., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să răspundă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și să emită dispoziție de restituire în natură pentru imobilul, teren și casă, situat în Bacău, str. x, compus din locuință de 14 camere, subsol și mansardă, anexe, respectiv o magazie din zid, cu 4 încăperi și o magazie din scândură și paiantă și teren în suprafață de 2235 mp.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cele ale Protocolului nr. 1 adițional la CEDO.

La termenul de judecată din 03 martie 2010, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București care, legal citat, nu s-a prezentat la judecată și nu a formulat întâmpinare.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 43 din 20 ianuarie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că sunt fondate, în limitele și pentru considerentele expuse în cele succed, recursurile declarate de reclamantul B. și de pârâta S.C. C. S.R.L. și că este nefondat recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A..

II.1. Recursul reclamantului B.

Recursul reclamantului este încadrabil în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil raportului juridic litigios), prin criticile formulate invocându-se, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, și ale art. 1, art. 7, art. 9, art. 4 și art. 5 din aceeași lege, precum și a principiului non reformatio in pejus, consacrat de art. 296 din C. proc. civ.

Supunând controlului de legalitate decizia curții de apel pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, recurentul-reclamant urmărește reformarea parțială a acesteia, în sensul recunoașterii beneficiului măsurilor reparatorii și pentru terenurile în suprafață de 1527 mp situat în municipiul Bacău, str. x, în principal prin restituirea în natură de către pârâta S.C. C. S.R.L., iar în subsidiar prin măsuri reparatorii în echivalent propuse de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), entitate căreia îi revine, în opinia reclamantului, obligația de a demara procedurile legale în vigoare pentru acordarea acestora.

Examinând criticile de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar configurat de reclamanții A. (decedată în cursul judecății) și B., declanșat la data de 3.12.2009, a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și are ca obiect obligarea pârâților Primarul municipiului Bacău, S.C. D. S.A., S.C. C. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și AAAS, să răspundă notificărilor formulate și să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului – construcții și teren în suprafață de 2235 mp – situat în municipiul Bacău, str. x.

Cu efect obligatoriu și autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare nr. 3362/16.05.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a statuat că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă și că pârâții Primarul municipiului Bacău și S.C. C. S.R.L. au calitatea procesuală pasivă în capătul de cerere privind obligarea de a răspunde la notificările transmise la datele de 7.08.2001 și 5.09.2001.

S-a mai dezlegat, cu același efect obligatoriu prevăzut de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent chiar dacă prin notificare sau cererea de chemare în judecată au solicitat restituirea în natură a imobilului, argumentându-se că:

„În situația în care restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită poate beneficia de alte măsuri reparatorii, chiar dacă nu le-a solicitat, deoarece art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât în forma inițială cât și în forma de după republicarea legii, dispune în termeni lipsiți de echivoc că, în situația în care restituirea în natură nu e posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.

Instanța supremă a dat îndrumări instanței de trimitere în sensul de a fi stabilite pe deplin situația de fapt, valabilitatea titlului statului, regimul juridic al imobilului și persoana juridică care are obligația de a stabili măsuri reparatorii.

În rejudecare a fost administrată proba expertizei tehnice topo-cadastrale și construcții.

Reevaluând situația de fapt și aplicând dispozițiile legale incidente circumstanțelor cauzei stabilite în acord cu îndrumările instanței de casare, în faza rejudecării, prin sentința civilă nr. 1072/11.11.2016 a Tribunalului Bacău, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 20.10.2017, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să răspundă notificării și să emită dispoziția de restituire în natură, după cum urmează: pârâta S.C. D. S.A. pentru construcții, conform expertizei F.; pârâta S.C. C. S.R.L. pentru terenul în suprafață de 1527 mp, identificat conform expertizei E.; pârâtul Primarul municipiului Bacău pentru terenul în suprafață de 692 mp, identificat conform expertizei E..

Instanța de apel, prin decizia nr. 252/23.06.2020 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă ce formează obiectul prezentului recurs, a schimbat în parte sentința anterior menționată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamantului formulată împotriva pârâtei S.C. C. S.R.L..

Drept efect al soluției curții de apel, vizat de teza de nelegalitate susținută prin memoriul de recurs, reclamantul este privat de beneficiul oricăror măsuri reparatorii – în natură/prin echivalent – pentru terenul în suprafață de 1527 mp, dobândit în proprietate de către S.C. C. S.R.L. prin cumpărare de la S.C. D. S.A., în anul 1994.

Soluția curții de apel este parțial nelegală, anume în ceea ce privește respingerea pretențiilor referitoare la terenul de 1527 mp vizat de solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii (în principal cerute în natură și în subsidiar, prin echivalent), pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel, Înalta Curte reține că, deși curtea de apel a argumentat în mod corect că imobilul construcții și teren, situat în municipiul Bacău, str. x, a fost preluat fără titlu valabil de către stat și că terenul în suprafață de 1527 mp aflat în proprietatea S.C. C. S.R.L. nu poate fi restituit în natură, întrucât această societate nu face parte din categoria unităților deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, totuși în mod greșit a concluzionat că fostului proprietar reclamant nu-i pot fi acordate nici măsuri reparatorii în echivalent, sub motiv că s-ar nesocoti principiul non reformatio in pejus.

Validând raționamentul instanțelor de fond și de apel în chestiunea nevalabilității titlului statului, Înalta Curte are a observa că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, măsură calificată de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 ca fiind preluare abuzivă.

Astfel cum au reținut corect instanțele de fond, în baza înscrisurilor dosarului, imobilul litigios, situat în Bacău, str. x (fostă 6 martie) nr. 96, a fost deținut în proprietate de autorul reclamantului, G., conform actului de partaj voluntar înregistrat la Grefa Tribunalului Bacău sub nr. x/20.06.1946.

De altfel, nu a fost contestată în proces calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost preluat abuziv prin aplicarea Decretului nr. 224/1951, fiind scos la vânzare silită pentru neplata unor impozite (vânzare nerealizată), după care preluat și administrat de Întreprinderea județeană de gospodărie comunală și locativă Bacău, care l-a transmis în anul 1982 în administrarea operativă directă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău, transformat în urma privatizării în S.C. D. S.A. și, mai apoi, în S.C. D. S.A..

Au reținut, în acest sens, instanțele de fond și de apel că prin sentința civilă nr. 2316/1958 a Tribunalului Popular al orașului Bacău, s-a încuviințat vânzarea silită a imobilului situat în Bacău, B-dul 6 martie nr. 96, proprietatea defunctului G., pentru neplata unor impozite. Fără a se pune în executare hotărârea judecătorească, bunul a fost preluat de stat și administrat de fosta Întreprindere județeană de gospodărie comunală și locativă Bacău.

Prin decizia nr. 318/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bacău, imobilul (compus din două corpuri de clădiri și suprafața de teren de 1936 mp) a fost transmis din administrarea operativă a Întreprinderii județene de gospodărie comunală și locativă Bacău, în administrarea operativă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău.

În baza H.G. nr. 192/1991, acest trust s-a transformat în societate comercială pe acțiuni, S.C. D..

În beneficiul S.C. D. S.A. a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1993, pentru terenul în suprafață de 1343,51 mp situat în str. x.

În procedura de privatizare, imobilul a fost vândut pârâtei S.C. C. S.R.L. de către pârâta S.C. D. S.A., fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.1993 pentru construcții și contractul autentificat sub nr. x/29.11.1994 la Notariatul de Stat Județean Bacău, pentru terenul în suprafață de 1343,51 mp.

Ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sentința civilă nr. 224/22.12.2003 a Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bacău, referitoare la transmiterea imobilului în administrarea operativă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău.

Înalta Curte reține că cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtele S.C. D. și S.C. C. S.R.L. în anii 1993 și 1994, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au făcut, sub aspectul valabilității lor, obiectul controlului judecătoresc în cadrul unor procese declanșate de reclamanții H..

Soarta acestor procese, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor, a fost diferită, în sensul că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare al construcțiilor și, respectiv, păstrat ca fiind deplin valabil contractul de vânzare-cumpărare al terenului.

Astfel, prin sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, definitivă prin decizia civilă nr. 13/2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ și irevocabilă prin decizia nr. 2486/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.1993 încheiat între cele două societăți pârâte, cu privire la construcții.

În schimb, prin sentința civilă nr. 5678/2007 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia civilă nr. 85A/2009 a Tribunalului Bacău, secția civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1478/2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților Popescu formulată în contradictoriu cu cele două societăți pârâte, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/29.11.1994 încheiat între pârâte cu privire la terenul în suprafață de 1343,51 mp.

Cursul judecății acestui al doilea proces a fost suspendat până la soluționarea unui alt litigiu declanșat de reclamanții H., având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate obținut de S.C. D., litigiu soluționat irevocabil în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii reclamanților, prin sentința nr. 104/2004 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 2962/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Conformându-se la îndrumările din decizia de casare, curtea de apel a tranșat chestiunea litigioasă privind valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, concluzionând în cadrul unui raționament corect, logic și convingător, în sensul că imobilul litigios (construcții și teren) a fost preluat de stat fără titlu valabil.

La baza acestei concluzii au stat, într-o analiză corelată, atât circumstanțele factuale concrete evidențiate de înscrisurile dosarului, descrise anterior, cât și efectul autorității de lucru judecat atașat, deopotrivă, soluțiilor irevocabile și considerentelor ce le fundamentează, cuprinse în hotărârile judecătorești sus-enunțate.

Este locul a aminti că autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisprudențiale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Fiind vorba de un proces pendinte guvernat de dispozițiile C. proc. civ. din 1865 și de hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate sub imperiul reglementării procesuale anterioare, în care nu era consacrat expres efectul pozitiv al lucrului judecat, precum în noua reglementare a C. proc. civ. (art. 431 alin. (2) și art. 430 alin. (2), Înalta Curte are în vedere, similar instanțelor de fond și de apel, faptul că și în doctrina și jurisprudența dezvoltate pe marginea reglementării C. proc. civ. din 1865, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant și consecvent, prin raportare la aceleași exigențe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii.

Drept urmare, Înalta Curte reține că în mod judicios a avut în vedere curtea de apel efectul lucrului judecat din sentința civilă nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ, prin care s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bacău, prin care fusese transmis imobilul în administrarea operativă a antecesoarei pârâtei S.C. D. S.A..

În cuprinsul considerentelor care susțin în mod direct și necesar soluția de constatare a nulității, s-a reținut că prin nepunerea în executare a hotărârii judecătorești prin care fusese încuviințată în anul 1958 vânzarea silită a imobilului, nuda proprietate a rămas reclamanților, iar statul prin organele sale administrative nu putea săvârși acte sau fapte juridice, precum transmiterea dreptului de administrare operativă directă, atribut exclusiv al proprietarului.

De asemenea judicios, curtea de apel a valorificat efectul autorității de lucru judecat al deciziei nr. 2486/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993 încheiat între societățile pârâte cu privire la construcții și în considerentele căreia instanța supremă a tranșat chestiunea litigioasă a preluării de către stat, fără titlu valabil, a imobilului litigios.

Relevante, sub aspectul astfel tranșat și care nu mai poate fi repus în discuție decât cu nesocotirea autorității de lucru judecat, sunt următoarele considerente:

„(…) imobilul construcție nu a trecut niciodată în proprietatea statului pentru a putea fi transferat în proprietatea Trustului de Mecanizare a Agriculturii Bacău, transformat ulterior în S.C. D. S.A. Hemeiuși.

Dreptul de proprietate al Statului nu a fost dovedit prin nicio probă, iar toate înscrisurile se referă numai la administrare.

Prin criticile formulate recurentele nu țin seama de consecințele juridice ale constatării nulității absolute a deciziei nr. 318 din 19 iunie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bacău. (…)

Constatarea nulității absolute a deciziei nr. 318 din 19 iunie 1982 prin decizia nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău, duce la lipsirea ei de orice efect, atât pentru viitor, cât și pentru trecut, astfel că imobilul nu a intrat niciodată în administrarea Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău și în consecință nu putea fi preluat la înființarea S.C. D. S.A. în patrimoniul acesteia.

Pe de altă parte, imobilul nu a intrat niciodată în proprietatea statului ci numai în administrarea operativă a acestuia, întrucât nu a fost respectată procedura de executare silită prevăzută de Decretul nr. 224/1951, fiind predat nu Sfatului Popular ca organ de Stat ci către I. o unitate economică de administrare, pe toată această perioadă proprietatea rămânând recurenților.

Din moment ce prin decizia nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 318/1982 și s-a stabilit că bunul nu a intrat niciodată în proprietatea statului, condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu sunt îndeplinite”.

Nu în ultimul rând, în mod corect a argumentat curtea de apel că, și în raport de considerentele deciziei nr. 2962/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, concluzia preluării imobilului litigios fără titlu valabil nu are a fi înlăturată.

Este adevărat că, realizând controlul de legalitate asupra certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și cele ale H.G. nr. 834/1991, instanța supremă a reținut în considerentele deciziei anterior enunțate că:

„Întrucât imobilul și terenul aferent au fost trecute în condiții legale în proprietatea Statului, acțiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, iar recursul acestora nefondat”.

Însă, dezlegarea statuată prin această decizie s-a circumscris legalității actului administrativ care a format obiectul respectivului litigiu și în care nu au fost examinate efectele juridice, produse retroactiv, ale nulității actului juridic din anul 1982 prin care a fost transmis imobilul construcții și teren în administrarea operativă a antecesoarei pârâtei S.C. D. S.A., nulitate pronunțată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, la rându-i înzestrată cu efectul autorității de lucru judecat.

Se cuvine, în context, a aminti și faptul că, în momentul în care fostele întreprinderi de stat au fost transformate, pe temeiul Legii nr. 15/1990, în societăți comerciale cu capital integral de stat, dreptul de administrare directă s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestor societăți comerciale, în acord cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Or, în speță, dreptul de administrare directă a fost transmis prin decizia nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bacău, desființată, ca efect retroactiv, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, după cum s-a detaliat în cele ce preced.

Drept urmare, ținând cont de toate argumentele expuse anterior, Înalta Curte reține ca deplin legală concluzia instanțelor de fond și apel referitoare la preluarea imobilului litigios fără titlu legal.

Pornind de la această concluzie, luând în considerare și aspectul că nu a fost contestată calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcții și teren, Înalta Curte are a examina în continuare legalitatea deciziei curții de apel din perspectiva soluției de respingere a acestui beneficiu pentru terenul în suprafață de 1527 mp, vizată de criticile recurentului-reclamant.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”; în cazul acestor imobile, „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea”.

Prin decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții Constituționale, rezultă că, prin excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din Lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. În această ipoteză, în baza alin. (3) al art. 29 din Lege, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea.

Per a contrario, în principiu, imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorității acestei modalități de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere, pe de o parte, distincțiile cuprinse în art. 29 din Legea nr. 10/2001 și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale sub aspectul determinării măsurilor reparatorii în funcție de modalitatea de preluare a bunului de către stat, iar, pe de altă parte, circumstanțele particulare ale cauzei, în sensul în care imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat și are un regim juridic diferit din perspectiva deținătorului în patrimoniul căruia sunt evidențiate construcțiile și terenul, Înalta Curte reține că sunt fondate criticile de nelegalitate aduse de reclamantul recurent deciziei curții de apel, în partea care vizează respingerea acțiunii pentru terenul în suprafață de 1527 mp.

Aceasta întrucât, în baza principiului retroactivității efectelor nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993, construcțiile au reintrat în patrimoniul S.C. D. S.A., care este unitate deținătoare în înțelesul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar restituirea în natură este posibilă, astfel cum s-a stabilit pe bază de expertiză tehnică administrată în proces, instanțele de fond și apel stabilind corect că măsura reparatorie este cea a restituirii în natură.

În schimb, terenul în suprafață de 1527 mp este deținut de pârâta S.C. C. S.R.L., fiind dobândit prin cumpărare în anul 1994, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic sub nr. x/1994 încheiat cu antecesoarea pârâtei S.C. D. S.A., contract a cărui valabilitate a fost contestată în justiție și confirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Întrucât pârâta deținătoare, societate cu răspundere limitată, nu poate fi nicidecum asimilabilă entităților obligate la restituirea în natură, în înțelesul dat de art. 21 din Legea nr. 10/2001, îndreptățirea reclamantului la beneficiul măsurilor reparatorii nu poate fi golită de orice conținut, așa cum a apreciat greșit curtea de apel, ci se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile legii, urmând a fi obligată în acest sens pârâta AAAS, ca instituție reprezentând statul, implicată în procedura de privatizare a S.C. D. S.A. și căreia îi incumbă obligația de a propune măsuri reparatorii prin echivalent.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte reține că sunt întemeiate și criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a principiului non reformatio in pejus, consacrat de art. 296 din C. proc. civ.. Respingerea de către curtea de apel a pretențiilor reclamantului referitoare la terenul de 1527 mp, în oricare modalitate de măsuri reparatorii, sub motiv că acordarea acestora prin echivalent i-ar fi agravat pârâtei S.C. C. S.R.L. situația în propria cale de atac, ignoră logica acestui principiu de drept, în condițiile în care pârâta era obligată la fond să restituie în natură acest bun.

Mai mult decât atât, o altă entitate decât această pârâtă este cea căreia îi incumbă obligația de a propune măsuri reparatorii prin echivalent, după cum s-a reținut în cele ce preced.

Raportat argumentelor expuse, reținând și statuările obligatorii din decizia RIL nr. XX/2007, Înalta Curte constată întemeiat recursul reclamantului, în baza art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., impunându-se a fi reformată, în parte, decizia curții de apel, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. și AAAS, cu privire la terenul în suprafață de 1527 mp, obligând pe S.C. C. S.R.L. să răspundă notificării transmise la 5.09.2001, în sensul trimiterii spre competentă soluționare către AAAS, și pe aceasta din urmă să răspundă notificării și să emită decizia prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale.

II.2. Recursul pârâtei S.C. C. SRL

Recursul pârâtei este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., prin criticile formulate invocându-se, în esență, reducerea nemotivată și nelegală a cheltuielilor de judecată acordate în apel cu titlu de onorariu de avocat, reținerea greșită a preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat și acordarea nelegală a măsurilor reparatorii în natură pentru construcții, printr-o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte reține întemeiată doar critica recurentei-pârâte referitoare la dispoziția de acordare a cheltuielilor de judecată din faza apelului, reprezentând 1500 RON onorariu de avocat „așa cum a fost redus”, în condițiile în care considerentele deciziei curții de apel sunt, într-adevăr, afectate de viciul lipsei cu desăvârșire a motivării acestei soluții de reducere a onorariului de avocat suportat de S.C. C. S.R.L..

Însă, raportat culpei procesuale a părților în proces, evidențiată de soluțiile date apelurilor formulate și de admiterea în parte a pretențiilor reclamantului, Înalta Curte reține că se impune a fi modificată decizia atacată și în partea de dispoziții referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată corespunzătoare fazei apelului, urmând a fi dispusă compensarea acestor cheltuieli, conform art. 276 din C. proc. civ.

Cu referire la celelalte critici de nelegalitate, Înalta Curte reține caracterul vădit nefondat al acestora, întrucât decizia curții de apel este, sub aspectele vizate de recursul pârâtei S.C. C. S.R.L., rezultatul interpretării și aplicării deplin legale a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru argumentele care au fost detaliat expuse la examinarea recursului reclamantului și care sunt deopotrivă valabile și în cazul acestui recurs.

Astfel cum s-a argumentat anterior, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, faptul că nu a fost contestată calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcții și teren, precum și distincțiile cuprinse în art. 29 și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale sub aspectul determinării acestor măsuri în funcție de modalitatea de preluare a bunului de către stat, iar, pe de altă parte, circumstanțele particulare ale cauzei, în sensul în care imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat (pentru argumentele detaliat expuse) și are un regim juridic diferit din perspectiva deținătorului în patrimoniul căruia sunt evidențiate construcțiile și terenul, astfel că sunt nefondate criticile de nelegalitate aduse de recurenta-pârâtă deciziei curții de apel, în partea care vizează modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcții.

Aceasta întrucât, în baza principiului retroactivității efectelor nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993, construcțiile au reintrat în patrimoniul S.C. D. S.A., care este unitate deținătoare în înțelesul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar restituirea în natură este posibilă, astfel cum s-a stabilit pe bază de expertiză tehnică administrată în proces, instanțele de fond și apel stabilind corect că măsura reparatorie este cea a restituirii în natură.

II.3. Recursul pârâtei S.C. D. SA

Critica recurentei-pârâte prin care se susține nelegalitatea deciziei, întrucât se întemeiază pe dispoziții ale noului C. proc. civ., nu poate fi primită.

Astfel, analizând motivul de apel vizând eroarea strecurată în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării, referitor la menționarea datei de 7.10.2016, curtea de apel a calificat-o corect drept eroare de tehnoredactare care intră în câmpul erorilor materiale susceptibile de îndreptare în procedura prevăzută de lege, însă a indicat, cu adevărat greșit, temeiul de drept din noul C. proc. civ., în condițiile în care procesul pendinte era guvernat de C. proc. civ. din 1865. O atare mențiune nu are însă valențele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care sancționează motivarea străină de natura cauzei.

Tot astfel, indicarea greșită a duratei termenului de recurs, de 30 de zile, în loc de 15 zile cum prevede art. 301 din C. proc. civ., nu i-a produs recurentei vreo vătămare care să suscite incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile recurentei prin care se susține reținerea greșită a calității sale procesuale pasive.

Împrejurarea, reală, că reclamanții au transmis în anul 2001 notificări doar către S.C. C. S.R.L. și Primarul municipiului Bacău, nu și către recurenta S.C. D. S.A., nu poate afecta, în substanța sa, îndreptățirea acestora la măsuri reparatorii, fiind de principiu admisă prevalența principiului realizării dreptului în raport cu cel al respectării procedurii, conform art. 22.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, susținerea că notificarea transmisă către S.C. C. S.R.L. și-a încetat efectele, prin răspunsul dat, ignoră dezlegarea cu caracter obligatoriu din decizia de casare prin care s-a statuat cu privire la calitatea procesuală a pârâților Primarul municipiului Bacău și S.C. C. S.R.L. în capătul de cerere referitor la obligarea de a răspunde la notificările transmise de reclamant.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei în sensul că, în realitate, pârâta AAAS este cea căreia îi incumbă obligația de a demara procedurile legale pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent și pentru construcții.

Ca și în cazul precedentului recurs, argumentele expuse detaliat la analizarea recursului reclamantului sunt deopotrivă valabile și pentru examinarea acestui din urmă recurs, respectivele considerente fundamentând concluzia că este deplin legală decizia curții de apel care a confirmat soluția fondului, de obligare a S.C. D. S.A. să răspundă notificării și să emită dispoziția de restituire în natură a construcțiilor.

Prin urmare, toate criticile recurentei S.C. D. S.A., sunt nefondate.

Raportat considerentelor expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursurile declarate de reclamantul B. și de pârâta S.C. C. S.R.L. și a respinge recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A., modificând în parte decizia recurată, în sensul celor arătate în cele ce preced.

Reținând culpa procesuală a intimaților-pârâți S.C. D. S.A., AAAS și Municipiul Bacău, urmează a dispune obligarea acestora, în baza art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 4000 RON către recurentul-reclamant, reprezentând onorariu de avocat, respectiv în sumă de 4307,40 RON către recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L., reprezentând cheltuieli de transport în sumă de 307,40 RON și onorariu de avocat în sumă de 4000 RON, redus conform art. 274 alin. (3) din același cod, în acord cu criteriile legale enunțate de această normă, referitoare la valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, apreciind într-o evaluare de ansamblu că acest cuantum este unul necesar, real și rezonabil.

Sursa informației: www.scj.ro.