Contract de credit. Clauze abuzive. Recurs (O.U.G. nr. 50/2010; Legea nr. 193/2000; NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1724/2016

O.U.G. nr. 50/2010: art. 40 alin. (4), lit. c); Legea nr. 193/2000: art. 4 alin. (1); Legea nr. 190/1999: art. 16, art. 17, art. 18; NCPC: art. 312 alin. (1) 

În cauză se constată că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, neputând fi reținut argumentul recurentei în sensul că suntem în prezența unei modalități de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților.

Câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Referitor la comisionul de administrare din cele două acte adiționale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză detaliată și legală, constatând că prevederile referitoare la acest comision sunt abuzive, pe de o parte motivat de faptul că banca nu a făcut dovada informării consumatorului despre schimbarea denumirii și nici a negocierii acestui comision.

Argumentele vizând nelegala constatare a caracterului abuziv al dispozițiilor pct. 8.1, lit. a), b), c), d), e), vor fi, de asemenea, înlăturate.

În ceea ce privește prevederile conținute la pct. 8.1, lit. a) prima liniuță, lit. b) și e), Înalta Curte constată că instanța de apel, a apreciat că acestea nu sunt abuzive, făcând o analiză temeinică și legală în acest sens, așa cum reiese din pct. 5 din considerentele hotărârii, aspecte care se regăsesc și la pct. 5 din dispozitiv, fapt pentru care argumentele invocate de către recurenta-pârâtă nu vor mai fi analizate de către instanța de recurs.

În ceea ce privește clauzele referitoare la „scadența anticipată” prevăzute la secțiunea 8 art. 8.1, lit. a) liniuța 2 și 3 și lit. c) și d) din contractele de credit „condiții generale”, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect le-a considerat abuzive având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăți financiare/de credit, în cazul unor situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Curtea a constatat că aceste clauze au fost menținute și după încheierea celor două acte adiționale în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, încălcând dispozițiile art. 40 alin. (4), lit. c) din această ordonanță prin care „se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care c) creditorul poate declara scadent anticipat creditul în cazul în care consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile conform altor contracte de credit încheiate cu alți creditori”.

Având în vedere că prin aceste clauze banca avea dreptul de declara scadența anticipată în situația neîndeplinirii obligațiilor din alte convenții, care nu priveau raporturile dintre părți, precum și la apariția unei situații neprevăzute și apreciate ca atare de aceasta, fără însă a fi particularizată această situație în vreun mod și că nu se face referire la situațiile în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, prin raportare la elemente obiective, la momentul încheierii convenției, nefiind oferită reclamanților explicația acestor clauze, aprecierea lor ca abuzivă este corectă.

Caracterul abuziv al acestor clauze reiese și din dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fiind calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constatându-se nulitatea absolută parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză.

Argumentul recurentei-pârâte în sensul că aceste clauze îi sunt impuse atât de normele Băncii Naționale a României, cât și de normele bancare internaționale nu poate fi reținut, prin raportare la argumentele mai sus arătate.

Un alt argument vizează constatarea caracterului abuziv al prevederilor din secțiunea 10 – Condiții generale, argument, de asemenea, nefondat.

În mod corect curtea de apel a reținut că aceste clauze sunt abuzive, deoarece perceperea acestor costuri suplimentare este legată de activitatea de creditare desfășurată de bancă, toate aceste evenimente neavând legătură cu conduita reclamanților în calitate de consumatori și încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări, care sunt obligatorii în relația dintre profesioniști și consumatori.

Recurenta-pârâtă a invocat, de asemenea, că hotărârea instanței de apel, cu privire la constatarea caracterului abuziv al pct. 7.1, lit. d) din Condițiile speciale încalcă prevederile Legii nr. 193/2000, în condițiile în care aceasta nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, „Contractele de asigurare prevăzute la art. 16 și 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător”.

Dispoziția contractuală încalcă prevederile imperative mai sus enunțate, motiv pentru care acest argument al recurentei va fi înlăturat.

Un ultim aspect invocat de către recurenta-pârâtă privește clauza conținută la pct. 13.1 din Condițiile generale ale celor două convenții de creditare, referitoare la obligația împrumutatului de a achita comisionul aferent stabilit de bancă, în cazul în care va fi aprobată modificarea clauzelor contractelor, la cererea împrumutatului.

Și acest argument urmează a fi înlăturat, Înalta Curte constatând că potrivit prevederilor contractuale incriminate, acest comision putea fi stabilit în mod unilateral de către bancă, clauza neavând un înțeles clar și inteligibil, fapt ce contravine dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge atât recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B, cât și de recurenta-pârâtă F. SA.

Sursa informației: www.scj.ro.