Contract de credit bancar. Garanțiile reale imobiliare. Ordin nelegal al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (NCPC, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 1977/2017

NCPC: art. 453, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496; O.U.G. nr. 50/2010: art. 7 pct. 5, art. 71 alin. (5); Legea nr. 363/2007: art. 2 lit. d), art. 3 alin. (2) lit. a)

În reclamația nr. 829 din 28 ianuarie 2014, completată cu reclamația nr. 1947 din 26 februarie 2014, adresată Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, petentul B. reclamă faptul că operatorul financiar bancar A. SA a procedat la cesiunea creanței sale, care a decurs din contractul de credit de refinanțare garantat cu ipoteci imobiliare nr. RQ 12105476587899 din 8 noiembrie 2012, către o persoană fizică.

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a constatat că la data de 8 noiembrie 2012, între petent, în calitate de împrumutat și garant real, cu codebitor și garant real, și A. SA s-a încheiat contractul de refinanțare garantat cu ipoteci imobiliare în valoare de 170.947,44 lei, pe o perioadă de 5 ani. Garanțiile reale imobiliare sunt: de rang II pe imobilul constând în teren și construcție edificată pe acesta, proprietatea împrumutatului și a codebitorului și garanție reală imobiliară ipotecă de rang I pe imobil constând în teren intravilan, proprietatea împrumutatului. Petentul a înregistrat întârzieri la plata ratelor, fapt pentru care banca l-a notificat prin adresa nr. 61999 din 30 august 2013, cu privire la faptul că înregistrează întârzieri la plata ratelor, respectiv 60 de zile. Ulterior, la data de 28 octombrie 2013, A. a declarat scadent anticipat creditul, iar la data de 13 noiembrie 2013 creanța este cesionată unei persoane fizice. Acest lucru este adus la cunoștința împrumutatului prin notificarea nr 7713 din 22 noiembrie 2013, prin care este informat „că începând cu data primirii prezentei notificări, dvs. trebuie să achitați datoria in valoare de 167.328,45 lei împreună cu posibilele drepturi, dobânzi și beneficii prezente și ulterioare noului dumneavoastră creditor doamna C., în contul deschis la A.”.

Potrivit art. 10.9 din contract „banca va putea cesiona în tot sau în parte creanțele născute din prezentul contract către orice terț, fără acceptul împrumutatului și/sau Codebitorului. Banca va notifica împrumutatului cesiunea în termen de 10 zile de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, indicând contul bancar în care împrumutatul urmează să facă plățile, precum și numele și adresa sediului social și a punctului de lucru al reprezentantului legal în România al cesionarului (noul creditor)”.

Potrivit art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010, prin creditor „se înțelege persoana juridică”, dar cu toate acestea A. SA alege să cesioneze unei persoane fizice. Deși potrivit contractului banca avea posibilitatea în cazul în care s-au înregistrat întârzieri mai mari de 90 de zile să recurgă la începerea procedurii de executare silită, aceasta din urmă alege să cesioneze creanța izvorâtă din acest contract, dar cesiunea se efectuaeză către o persoană fizică și nu unei persoane juridice, așa cum s-a prevăzut în contract și așa cum este prevăzut la art 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010. Totodată, banca nu a considerat necesar ca înainte de orice procedură de declarare scadentă anticipată să notifice și codebitorul care, potrivit art. 6.5 lit. b) din contract, are obligația „să achite singur sau împreună cu împrumutatul datoriile ce rezultă din prezentul contract la termenele prevăzute”. La data și ora controlului, banca nu a făcut dovada faptului că a procedat la notificarea scrisă a codebitorului cu privire la faptul că ratele aferente contractului de credit înregistrează întârzieri sau cu privire la faptul că creanța a fost cesionată unei persoane fizice.”

Având în vedere toate aceste aspecte, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a emis ordinul contestat, prin care a dispus „încetarea practicii comerciale incorecte utilizată de operatorul economic A. SA, practică ce constă în faptul că banca poate cesiona creanța unei terțe persoane, în mod discreționar, respectiv unei persoane fizice, practică contrară diligențelor profesionale prin care se înțelege competența și grija așteptată, în mod rezonabil, de un consumator din partea comercianților, în conformitate cu practicile corecte de piață și/sau cu principiul general al bunei credințe, în domeniul de activitate al acestora”.

Înalta Curte constată că ordinul este nelegal, având în vedere definiția noțiunii de practică comercială, care se regăsește în art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007, aceasta fiind orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv publicitate și comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.

În litigiu s-a considerat că practica comercială incorectă este aceea că banca poate cesiona creanța unei terțe persoane, în mod discreționar, respectiv unei persoane fizice, practică contrară diligențelor profesionale.

Este vorba despre clauza prevăzută de art. 10.9 din contractul de credit potrivit căreia „banca va putea cesiona în tot sau în parte creanțele născute din prezentul contract către orice terț, fără acceptul împrumutatului și/sau Codebitorului. Banca va notifica împrumutatului cesiunea în termen de 10 zile de la încheierea contractului de cesiune prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, indicând contul bancar în care împrumutatul urmează să facă plățile precum și numele și adresa sediului social și a punctului de lucru al reprezentantului legal în România al cesionarului (noul creditor)”.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că inserarea în contractul de credit a acestei clauze nu poate constitui o practică comercială incorectă, din moment ce aceasta reprezintă o acțiune concretă a comerciantului ce are loc în faza pre-contractuală, în scopul promovării sau vânzării unui produs, neputându-se materializa într-o clauză contractuală.

Pe de altă parte, acțiunea de cesionare a creditului de către societatea bancară reclamantă către o persoană fizică este efectuată în temeiul clauzei contractuale anterior menționate, care nu face distincție între terțul persoană fizică și terțul persoană juridică.

Or, conform art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 363/2007, acest act normativ nu aduce atingere dispozițiilor legale ce reglementează contractele și, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor.

Problema care a determinat nemulțumirea persoanei care s-a adresat Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor și care a dus la emiterea ordinului contestat este aceea a cesionării creditului către o persoană fizică și nu către o persoană juridică, în condițiile în care art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010, definește noțiunea de creditor ca fiind persoana juridică, inclusiv sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare nebancare din străinătate, care desfășoară activitate pe teritoriul României și care acordă sau se angajează să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale ori profesionale, iar art. 71 alin. (5) din același act normativ prevede că notificarea va menționa creditorul care va încasa de la consumator sumele pentru rambursarea creditului după cesiune, precum și numele și adresa sediului social și a punctului de lucru al reprezentantului legal în România.

Înalta Curte consideră că modul în care recurenta reclamantă a interpretat și aplicat aceste dispoziții legale la momentul încheierii contractului de cesiune a creanței cu persoana fizică este un aspect care vizează legalitatea contractului de cesiune și nu caracterul corect sau incorect al unei practici comerciale, în înțelesul art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.

Așa cum s-a arătat, această practică reprezintă o acțiune concretă a comerciantului ce are loc în faza pre-contractuală, în scopul promovării sau vânzării unui produs și nu poate fi inclusă în această noțiune modalitatea în care se face aplicarea unor clauze introduse în contractul de credit în urma acordului de voință al părților contractante.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCC, astfel că în temeiul art. 496 NCC, va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând: va admite acțiunea, va anula Ordinul nr. 99 din 25 martie 2014 emis de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.

În temeiul art. 453 NCC va obliga pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor la plata sumei de 150 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, fond și recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.