Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
3.802 views
Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantul A. a fost executat silit de către pârâta S.C. B. S.A., executarea silită efectuându-se în cadrul dosarului execuţional nr. x/2012 al BEJ C.
În cadrul acestui dosar de executare, a fost vândută la licitaţie cota de 1/2, aparţinând reclamantului, din imobilul situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, pentru suma de 522.675 RON, conform procesului-verbal de licitaţie nr. x/01.10.2015 şi actului de adjudecare din data de 02.11.2015, emise de BEJ C., în cadrul dosarului de executare nr. 6/E/2012.
Reclamantul A., debitor în cadrul dosarului de executare menţionat, a formulat contestaţie la executare împotriva raportului de evaluare, a procesului-verbal de stabilire a preţului, a publicaţiilor de vânzare şi împotriva tuturor actelor ulterioare, contestaţie care a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Oradea, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 7794/01.07.2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2103/R/COM/21.11.2014 a Tribunalului Bihor, în sensul respingerii cererii formulate. In motivarea soluţiei de respingere a contestaţiei la executare, s-a reţinut că imobilul nu a fost subevaluat, preţul nefiind unul neserios, atâta timp cât, pentru valorificarea creanţei pe care o deţine faţă de debitor, creditoarea nu poate valorifica decât numai cota parte de 1/2 deţinută de către debitor din întregul imobil, astfel că valoarea de valorificare a imobilului este mult redusă şi cu certitudine cota parte din imobil nu se va valorifica la preţul de pornire a licitaţiei, stabilit în mod legal de executorul judecătoresc, conform cu art. 500 alin. (2) C. proc. civ.. S-a reţinut şi că preţul de pornire a licitaţiei, chiar dacă s-a realizat în lipsa verificării în fapt a imobilului de către evaluatorul autorizat, acesta nu este unul neserios, deoarece expertul are pârghii pentru a stabili valoarea imobilului, preţul fiind comparabil cu preţurile practicate pe piaţa imobiliară.
În mod just, instanţele de fond au reţinut că, primordial, se impune stabilirea împrejurării dacă reclamanta avea posibilitatea de a formula o cerere pe calea dreptului comun sau numai în condiţiile art. 399 şi urm. vechiul C. proc. civ.
Astfel, acestea nu au negat, în principiu, dreptul reclamantului de a ataca actul din litigiu pe calea unei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii actului de adjudecare, în considerarea naturii acestuia de act juridic civil autentic translativ de proprietate, exceptând ipotezele în care neregularităţile sunt invocate de debitorul care a stat în pasivitate, neformulând contestaţie la executare sau debitorul a uzat de această cale legală, contestaţia sa la executare fiind însă respinsă.
Însă, poziţia deţinută de reclamantul de faţă, debitor în cadrul dosarului execuţional, impunea ca orice neregularitate săvârşită în cursul executării silite să fie valorificată pe calea contestaţiei la executare. În acest sens, art. 399 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. stabileşte în mod expres că, împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare, se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrăgând sancţiunea anulării actului nelegal (alin. (2) al aceluiaşi articol).
Chiar dacă, aparent, legiuitorul ar fi inclus în categoria nulităţilor ce pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare numai pe cele procedurale, nu trebuie omis că finalizarea unei proceduri de executare silită presupune parcurgerea mai multor etape, în cadrul cărora se situează şi evaluarea bunului. În măsura în care vreuna dintre părţile implicate în procedura de executare silită manifestă nemulţumire faţă de valoarea stabilită, are deschisă posibilitatea contestării ei, în condiţiile art. 399 C. proc. civ.
Extinderea ei dincolo de aceste limite ar duce la înlăturarea, pe o cale ocolită, a sancţiunii decăderii, stabilite de art. 401 C. proc. civ.. Examinarea acestor dispoziţii conduce la concluzia că numai în situaţia în care prin formele de executare s-ar aduce atingere drepturilor unui terţ, acesta poate formula o cerere prin care să pună în discuţie acest aspect într-o altă procedură decât aceea a contestaţiei la executare. Aplicând principiul de interpretare per a contrario, se poate trage concluzia că părţile din cadrul executării silite nu au deschisă o asemenea cale, acestea fiind obligate să recurgă la contestaţia la executare.
Soluţia se impune şi prin raportare la prevederile art. 516 – art. 523 C. proc. civ., care reglementează efectele actului de adjudecare. Potrivit acestora, desfiinţarea lui, în afara cadrului stabilit de art. 399 C. proc. civ., nu este posibilă, operând ca efect al întocmirii lui purga de orice sarcini sau motive de desfiinţare. Fiind rezultatul unei proceduri desfăşurate cu posibilitatea publicului de a participa la ea, legiuitorul a urmărit ca, în cazul celor implicaţi, controlul instanţei de judecată să se poată realiza în termen de cel mult 15 zile de la data întocmirii actului.
Admiterea soluţiei contrare ar pune în discuţie inclusiv siguranţa circuitului civil, instituirea unor termene imperative devenind prin simpla voinţă a uneia dintre părţi o facultate. În condiţiile în care reclamantul a atacat iniţial raportul de evaluare, procesul-verbal de stabilire a preţului şi publicaţiile de vânzare, pe calea contestaţiei la executare, acesta avea obligaţia (în măsura în care considera că îl vatămă) să atace şi actul de adjudecare, emis ulterior, cu observarea dispoziţiilor art. 373 alin. (3) C. proc. civ., care consacră principiul unicităţii instanţei de executare.
După finalizarea executării silite, actul de adjudecare intră în circuitul civil şi produce efecte erga omnes, deci poate fi atacat în condiţiile dreptului comun, fără însă a se invoca neregularităţi ale actelor de executare premergătoare întocmirii sale, deoarece constituie un contract de vânzare-cumpărare, cu particularitatea că voinţa vânzătorului a fost suplinită prin intervenţia organelor de executare silită.
Or, în cauză, se constată că debitorul nu a formulat contestaţie la executare cu privire la cele două acte emise în procedura execuţională, iar după mai mult de patru ani de la finalizarea executării silite a înţeles să învestească instanţa de drept comun cu o acţiune prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de licitaţie nr. x/01.10.2015 şi a actului de adjudecare din data de 02.11.2015, ambele emise în dosarul execuţional nr. x/2012, invocând, în esenţă, faptul că imobilul a fost adjudecat la un preţ derizoriu, contestând în fapt evaluarea efectuată în cadrul procedurii de executare, evaluare ce a făcut, însă, obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Oradea, mai sus evocat.
Prin urmare, nerecurgând la atacarea pe calea contestaţiei la executare a celor două acte intocmite în procedura executării silite, până la finalizarea acesteia, debitorul nu mai poate formula o acţiune de drept comun în declararea nulităţii absolute a actului de adjudecare, invocând subevaluarea imobilului, acesta reprezentând neîndoielnic un act de procedură întocmit de executorul judecătoresc, în procedura executării silite.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că, în raport cu prevederile art. 401 alin. (3) din C. proc. civ., conform cu care terţul vătămat poate folosi calea dreptului comun dacă pierde termenul de contestaţie, se conferă un caracter restrictiv cu privire la această persoană străină de executare, iar debitorul, parte a procedurii execuţionale poate invoca neregularităţile actelor de executare doar pe calea contestaţiei la executare.
Înlăturarea de la aplicare a normelor de drept comun, prin instituirea de către legiuitor a unei proceduri speciale, face ca excepţia de inadmisibilitate să fie o consecinţă directă a principiului specialia generalibus derogant, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că această excepţie nu este reglementată.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă că hotărârea instanţei de apel nu răspunde exigenţelor motivării, întrucât nu analizează, în mod efectiv, criticile formulate prin cererea de apel, iar motivarea este contradictorie şi nelegală, întrucât se apreciază că numai terţii pot invoca nulitatea actului de adjudecare pe calea dreptului comun.
Indiscutabil, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să susţină soluţia pronunţată apare ca fiind esenţială, ea fiind de natură să înlăture orice arbitratriu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii. Nu se pretinde, însă, instanţelor, ca procedând la motivarea soluţiei, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv de apel ori de recurs.
Contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte constată că hotărârea care face obiectul prezentului recurs răspunde rigorilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv în partea de considerente, redate într-o manieră care respectă dreptul părţilor la un proces echitabil şi face posibilă exercitarea controlului de legalitate. Instanţa de apel analizează probele care au fost administrate, stabileşte împrejurările de fapt, evocă normele substanţiale incidente şi face aplicarea lor la circumstanţele concrete ale cauzei, examinează în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii.
Astfel, instanţa de apel a arătat că, în continuarea etapei aferente procedurii execuţionale mai sus-arătate, reclamantul a avut la îndemână posibilitatea de a contesta atât procesul-verbal de licitaţie dar şi actul de adjudecare, în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 399-405 din C. proc. civ., dispoziţii de care de altfel a şi uzat, pe parcursul derulării respectivei proceduri, în anumite etape ale acesteia, demarând, iniţial, procesul înregistrat în dosarul nr. x/2012, iar mai apoi cel din dosarul nr. x/2013, având, aşadar, la îndemână posibilitatea de a contesta şi actele finale ale procedurii execuţionale, neputându-se reţine o încălcare a dreptului fundamental privind accesul liber la justiţie sau a dreptului la un proces echitabil.
În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „dreptul la un tribunal” nu este absolut, el poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin înseşi natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop.
În ceea ceea ce priveşte practica instanţei supreme, doar deciziile în interesul legii şi deciziile pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie izvor de drept, acestea având caracter obligatoriu pentru celelalte instanţe, astfel că analizarea unei cauze prin raportare la considerentele unor hotărâri de speţă ale secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se impune în cauza de faţă cu efect obligatoriu.
Înalta Curte constată că reglementarea procedurii speciale a contestaţiei la executare, prin care pot fi atacate în justiţie actele de executare pentru neregularităţi din timpul procedurii execuţionale, cum este şi cea referitoare la evaluarea imobilului şi stabilirea preţului, ca în cazul de faţă, exclude posibilitatea promovării unei acţiuni de drept comun ceea ce înseamnă că forma procedurală promovată de reclamant nu este admisibilă, acesta încercând să eludeze termenele reglementate pentru formularea contestaţiei la executare şi hotărârea pronunţată în litigiul anterior.
Din perspectiva celor expuse, cum susţinerile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 311A din 11 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.
Sursa informației: www.scj.ro.
