Contestaţie în anulare vizând nelegalitatea compunerii completului de judecată. Contestații în anulare respinse ca fiind nefondate

• art. 156
• Legea nr. 304/2004: art. 19 alin. (1) lit. a)
• Legea nr. 304/2004: art. 29 alin. (1) lit. a)
• Legea nr. 304/2004: art. 31 alin. (1)
• Legea nr. 304/2004: art. 32 alin. (4)
• Legea nr. 554/2004: art. 4 alin. (4)
• Legea nr. 78/2000: art. 29 alin. (1)
• NCP: art. 155 alin. (1)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 281 alin. (1) lit. a)
• NCPP: art. 303 alin. (6)
• NCPP: art. 354 alin. (1)
• NCPP: art. 396 alin. (6)
• NCPP: art. 426 lit. d) teza I
• NCPP: art. 477 alin. (3)
• NCPP: art. 64
• VCP: art. 122 alin. (1) lit. b)
• VCP: art. 124
• VCP: art. 128 alin. (1) şi (3)
• VCP: art. 323 alin. (1) şi (2) Legea nr. 47/1992: art. 29 alin. (5)
• VCP: art. 41 alin. (2)

Prin Decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2008 s-a dispus, printre altele, admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație – Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ-Teritorială – Orașul Năvodari, inculpații A., B., C., D., E. și F. și de petenta SC G. SA împotriva Sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008.

(Î.C.C.J., s. pen., decizia nr. 76/A din 9 martie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând contestațiile în anulare formulate de condamnații L., I., K., A. și J., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sunt nefondate în considerarea următoarelor argumente ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în reglementarea actuală, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac mixtă, de anulare, prin efectul pe care îl produce – de a repune cauza în etapa judecății – pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c), d), e), f), g) și h), constând în nerespectarea procedurii de judecată în apel și în nerespectarea unor dispoziții legale sancționate cu nulitate absolută, în timp ce pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. b) și i), care privesc fondul cauzei, este o cale de atac de retractare, deoarece în aceste din urmă cazuri, instanța care a pronunțat hotărârea atacată este chemată să revină asupra ei și să dea o altă soluție corespunzătoare pe fond.

De asemenea, reglementarea cazurilor de contestație în anulare s-a realizat prin încadrarea acestei căi de atac extraordinare într-un cadru legal strict care să fie în măsură să garanteze respectarea autorității de lucru judecat, principiu care asigură stabilitatea ordinii de drept și prestigiul justiției. Enumerarea limitativă a cazurilor în care se poate formula contestația în anulare și condițiile restrictive pe care le presupune existența lor, relevă importanța acestui principiu care trebuie să cedeze, însă în fața unor necesități majore, cum sunt înlăturarea erorilor de procedură, în majoritatea cazurilor sau a erorii de judecată, în două cazuri, după cum s-a arătat anterior. Însă, împrejurările enumerate de legiuitor au un caracter excepțional, numai în astfel de situații fiind permis ca hotărâri intrate în puterea de lucru judecat să poată fi anulate prin intermediul exercitării acestei căi de atac extraordinare.

Având în vedere modalitatea în care contestatorii L., I., K., A. și J. și-au structurat motivele de contestație în anulare, Înalta Curte va analiza motivele comune invocate de contestatori, și, separat, pe cele diferite invocate de fiecare contestator în parte.

În acest context, Înalta Curte va proceda, în primul rând, la analiza cazului de contestație în anulare vizând nelegalitatea compunerii completului de judecată care a soluționat, în apel, decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, invocat de contestatorii L., I., A. și J.

Verificând susținerile contestatorilor A. și J., pe acest aspect, se constată că acestea sunt identice, totodată, sunt similare cu cele invocate de contestatorul L., și subsumate acelorași susțineri, în cazul contestatorului I., motiv pentru care vor fi analizate împreună.

În esență, cei patru contestatori au susținut că, întrucât nu s-a procedat la o desemnare aleatorie a judecătorilor, completul colegial din apel a fost nelegal compus, fapt care atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate. S-a mai susținut că, de vreme ce Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu prevede modalitatea concretă în care sunt desemnați membrii completurilor de judecată, în mod nelegal prin hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost aprobată desemnarea nominală a judecătorilor la propunerea președintelui secției, aceasta trebuind făcută aleatoriu, prin tragere la sorți, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curții Constituționale nr. 685/2018, care a statuat că o atare procedură constituie una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil. Motivele expuse, în detaliu, în cererile scrise atașate la dosarul cauzei și relevate anterior în considerentele prezentei decizii, au fost subsumate cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.

Analizând susținerile contestatorilor L., I., A. și J. vizând nelegala compunere a completului de judecată de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea nu se încadrează în cazul de contestație în anulare invocat.

Potrivit art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Art. 354 alin. (1) din C. proc. pen. – Compunerea instanței – prevede că instanța judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Instanța nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea de organizare judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată, situații care nu sunt incidente în cauza pendinte.

Prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că se invocă nelegalitatea a două categorii de acte administrative distincte, respectiv a Regulamentului de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție – dispozițiile art. 19 lit. a) și art. 32 alin. (1) și a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 80 din 12 decembrie 2017, adoptată în baza acestor dispoziții.

Or, natura celor două acte administrative și efectele pe care acestea le produc excedează analizei instanței penale învestite cu soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare. Prin urmare, pretinsa nelegalitate, în totalitate sau în parte, a celor două acte administrative criticate de apărare nu poate face obiectul analizei instanței penale în acest cadru procesual.

De altfel, în raport de ipoteza relevată de contestatori care reclamă nelegalitatea unor acte administrative cu caracter normativ, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ poate fi exercitat numai de către instanța de contencios administrativ pe calea acțiunii în anulare.

Prin urmare, Înalta Curte va analiza exclusiv motivele invocate de contestatorii L., I., A. și J. subsumate cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., ce vizează pretinsa nelegalitate a compunerii completului de judecată care a soluționat cauza nr. x/2008 prin Decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în Titlul II – Instanțele judecătorești al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, Capitolul I este rezervat, după cum rezultă din însăși denumirea acestuia, Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind reglementate în mai multe secțiuni, organizarea instanței supreme în Secțiunea 1, competența acesteia în Secțiunea 2, conducerea instanței în Secțiunea 3, iar Secțiunea 4 reglementează completele de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că decizia supusă căii extraordinare de atac în prezenta cauză a fost pronunțată în soluționarea unui apel, cu referire la completurile de judecată care funcționează în materie penală, Înalta Curte reține că Legea nr. 304/2004 prevede, în cuprinsul art. 31 alin. (1) lit. c) din cadrul Secțiunii a 4-a, că pentru soluționarea apelurilor împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel, completul de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție este format din 3 judecători.

Se constată că legiuitorul nu a impus o anumită modalitate de desemnare a membrilor acestor completuri de judecată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin urmare revine organelor de conducere ale instanței supreme să reglementeze o procedură pentru executarea în concret a legii de organizare judecătorească.

În acest sens a fost adoptat Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care la art. 32 alin. (1), în forma în vigoare la data soluționării apelului, prevedea că „președinții de secții stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secțiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secțiilor și programează ședințele acestora”. Corelativ, potrivit art. 19 lit. a) din același regulament, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă compunerea completelor din cadrul secțiilor instanței supreme.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a instanței, iar conform art. 29 alin. (1) lit. f) din aceeași lege „exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Se constată că prevederile mai sus menționate au fost puse în aplicare prin dispozițiile art. 19 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, câtă vreme prin Regulament au fost elaborate norme care pun în aplicare prevederile cuprinse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nu se poate susține că dispozițiile regulamentare ar adăuga la lege. Prin însăși dispozițiile legale la care s-a făcut referire anterior, legiuitorul a acordat dreptul colegiului de conducere să adopte Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, act administrativ cu caracter normativ emis în scopul organizării executării legii, ceea ce presupune că, prin intermediul acestui act, se pot adopta măsuri necesare pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legale.

Contrar susținerilor contestatorilor, în situațiile în care legiuitorul nu a prevăzut o modalitate concretă în care sunt desemnați nominal judecătorii care vor compune completurile de judecată, acest fapt nu conduce automat la aplicarea unei proceduri de desemnare aleatorie a acestora, iar stabilirea în sarcina colegiului de conducere a atribuției de aprobare a compunerii completurilor la propunerea președintelui de secție nu contravine dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte notează că legiuitorul a prevăzut expres desemnarea prin tragere la sorți a membrilor completului de judecată în situații concrete, a se vedea în acest sens dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 („dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secții, numiți, prin tragere la sorți”) sau a art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, în cazul completurilor de 5 judecători („judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnați, prin tragere la sorți”).

Așadar, lipsa unei asemenea prevederi în ceea ce privește dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o omisiune și nu poate determina aplicarea prin analogie a prevederilor referitoare la organizarea completurilor de 5 judecători, cum susțin în mod eronat contestatorii.

Opțiunea legiuitorului de a lăsa la latitudinea Colegiului de conducere, în baza prevederilor Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a modalității de desemnare nominală a membrilor completurilor de judecată care funcționează în mod obișnuit este pe deplin explicabilă prin raportare la principiile de organizare eficientă a activității unei instanțe, la dinamica firească a personalului oricărei instituții și a imposibilității reglementării prin lege a unor cazuri particulare într-un mod atât de detaliat, spre deosebire de situația completurilor de 5 judecători, a căror compunere și funcționare formează obiectul unei reglementări distincte.

Astfel, în lipsa unor prevederi exprese din Legea de organizare judiciară – care, în mod obiectiv, nu putea acoperi toate detaliile organizării și funcționării instanțelor judecătorești referitoare la procedura de constituire a completurilor de 3 judecători s-a procedat la aplicarea dispozițiilor regulamentare care au fost emise tocmai pentru punerea în aplicare a cadrului legal primar oferit de Legea nr. 304/2004.

În concluzie, câtă vreme legea nu interzice o anumită măsură sau procedură, nici expres și nici implicit, stabilirea prin regulament a unei proceduri de desemnare a membrilor completului de judecată în considerarea principiilor de funcționare eficientă a instituției nu poate avea semnificația adăugării la lege.

Pe de altă parte, dispoziția din regulament în baza căreia colegiul de conducere adoptă hotărârea nu reglementează organizarea completului, chestiune de resortul legii organice, ci pune în aplicare dispoziția legală care impune funcționarea acestuia în cadrul instanței, așa încât nu se poate concluziona în sensul adăugării la actul normativ.

De asemenea, modalitatea de stabilire a completurilor de 3 judecători, pornind de la dispozițiile Legii de organizare judiciară, este aceeași pentru toate instanțele naționale, prevederi similare celor cuprinse în art. 19 lit. a1) și art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție se regăsesc în art. 19 lit. h) și art. 24 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375 din 17 decembrie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 970 din 28 decembrie 2015.

Nu în ultimul rând, instanța constată că susținerile contestatorilor L., I., A. și J. sunt similare cu cele ale autorului cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, care a făcut obiectul Deciziei nr. 27/2020 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 28 februarie 2020. Astfel, autorul sesizării a apreciat că prin Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se putea adopta o asemenea soluție normativă pentru desemnarea membrilor completului de judecată pentru că, pe de o parte, emitentul regulamentului nu avea această competență, drept care a adăugat la lege, iar, pe de altă parte, se afectează cerințele reglementării prin lege a compunerii completurilor de judecată și al independenței și imparțialității obiective a acestora.

În decizia instanței de contencios constituțional, prin care s-a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României și Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de modul de compunere a completurilor de trei judecători din cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că „ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de aducere la îndeplinire a unei măsuri/finalități prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege. Prin urmare, reglementarea modului de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție printr-un act administrativ subsecvent cu caracter normativ, respectiv prin regulamentul instanței supreme adoptat de Colegiul de conducere, potrivit art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, nu contravine Legii nr. 304/2004, ci este în sensul acesteia, în condițiile în care legea antereferită nu a stabilit numai un anumit mod de desemnare”. (parag. 48)

După cum s-a arătat și anterior, dispozițiile Legii nr. 304/2004 referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători nu pot fi extinse ca aplicare în privința modalității de compunere a altor formațiuni de judecată specifice instanței supreme sau celorlalte instanțe de judecată, pentru că în situațiile în care legiuitorul a dorit să prevadă o procedură de constituire a completurilor de judecată, specială, diferită, a reglementat-o în mod expres.

De aceea, considerentele Curții Constituționale nr. 685/2018 nu pot fi extinse la alte situații decât situația premisă avută în vedere de instanța constituțională la pronunțarea acestei decizii, care privea strict modul de constituire a Completurilor de 5 judecători – formațiuni de judecată specifice exclusiv instanței supreme și care beneficiază de o reglementare specială în cuprinsul Legii nr. 304/2004.

Deopotrivă, nici Decizia nr. 417/2019 a Curții Constituționale nu are aplicabilitate în cauză, conflictul juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, fiind generat, în opinia Curții, de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Inaplicabilitatea în această materie a deciziei nr. 685/2018 a fost constatată și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 27/2020 prin care s-a arătat că „Faptul că Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, în condițiile în care legea nu reglementează în mod expres modalitatea de desemnare a acestora, nu poate fi considerat contrar legii, în sensul încălcării autorității legii cu eventuala consecință a creării unei paradigme juridice neconstituționale. Legiuitorul a considerat că stabilirea procedurii referitoare la modul de compunere a completurilor de judecată este o chestiune de administrare a justiției de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Numai în situația în care legiuitorul a reglementat în mod expres o anumită procedură de desemnare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate stabili o altă procedură. Astfel, dacă legea reglementează în mod expres tragerea la sorți ca procedeu pentru desemnarea membrilor tuturor completurilor de judecată, printr-un act administrativ cu caracter normativ nu se poate reglementa un alt procedeu [a se vedea situația completurilor de 5 judecători și ipoteza particulară de desemnare în privința completurilor de 3 judecători]. În schimb, dacă legea nu reglementează o anumită procedură, actul administrativ cu caracter normativ este cel care o stabilește [a se vedea situația celorlalte completuri de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție]. Astfel, în situația în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează și situația litigioasă analizată, se constată că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relației dintre un act de reglementare primar și unul secundar”. (parag. 51)

„Astfel, dacă legiuitorul ar fi dorit ca și pentru desemnarea membrilor completurilor de 3 judecători să fie utilizat procedeul tragerii la sorți, ar fi trebuit să reglementeze în mod expres acest lucru, ceea ce nu a făcut, lăsând, astfel, în marja de apreciere a Colegiului de conducere, ca organ colegial de conducere competent să adopte regulamentul instanței supreme, să stabilească modalitatea concretă de desemnare a membrilor acestor completuri”. (parag. 52)

Deopotrivă, Curtea Constituțională a făcut o analiză detaliată și din perspectiva prevederilor constituționale și convenționale privind încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanță stabilită de lege, respectiv a dreptului de a fi judecat de o instanță imparțială, pretins încălcate în cauză în opinia contestatorilor.

În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că „modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ nu încalcă exigențele constituționale ale art. 126 alin. (4), întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii. Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este un aspect al compunerii acestora, astfel că aceasta trebuie realizată în baza și în temeiul legii, ceea ce s-a și întâmplat. Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorți sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziții legale restrictive, una dintre aceste două modalități înseamnă că compunerea completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza și în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege”. (parag. 57)

Prin urmare, s-a apreciat că „nu se poate afirma că o asemenea modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este de natură să afecteze cerința reglementării prin lege a compunerii completurilor de judecată”. (parag. 58)

De asemenea, susținerile contestatorilor în sensul că lipsa reglementării unei compuneri aleatorii a completurilor de 3 judecători și determinarea acestora prin hotărâri ale Colegiului de conducere al Înaltei Curți emise în baza unor dispoziții infralegale ar intra în contradicție cu principiul imparțialității și independenței instanței nu pot fi primite.

După cum a arătat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 27/2020, „soluția aleasă prin actul administrativ normativ, respectiv desemnarea membrilor completurilor antereferite la propunerea președintelui de secție și cu aprobarea Colegiului de conducere, nu este de natură să afecteze cerința independenței și imparțialității obiective a completurilor de 3 judecători. Curtea mai reține că desemnarea prin tragere la sorți a membrilor completurilor nu este unica și singura modalitate prin care se asigură imparțialitatea obiectivă a acestora, putând exista și modalități alternative de desemnare în mod transparent a acestora, care să asigure un grad înalt de încredere în sistemul judiciar, de natură a înlătura orice suspiciune privind modul în care sunt repartizați judecătorii în aceste completuri. Procedura actuală, care implică o dublă filtrare, atât din partea președintelui de secție, cât și a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, de principiu, asigură transparența necesară. Propunerile președintelui de secție nu pot fi arbitrare, întrucât și acesta trebuie să țină cont de criterii obiective pentru a se asigura calitatea actului de justiție, chiar dacă aceste criterii nu sunt expres normate în actul administrativ cu caracter normativ [spre exemplu, asigurarea continuității acestora, îmbinarea experienței judecătorilor cu vechime mai mare la gradul respectiv de jurisdicție cu cea a noilor promovați etc.]”. (parag. 60)

Așadar, s-a concluzionat că „din perspectiva cerințelor de independență și imparțialitate obiectivă, nu se impunea în mod obligatoriu ca regulamentul adoptat de Colegiul de conducere să stabilească un anumit mod de desemnare a judecătorilor în cadrul completurilor de 3 judecători, în speță, tragerea la sorți, (…) iar procedura reglementată – aprobarea compunerii completurilor de 3 judecători la propunerea președintelui de secție – nu pune în discuție independența și imparțialitatea obiectivă a acestor completuri”. (parag. 62)

În consecință, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate prevederile din legea de organizare judiciară privind compunerea completelor de 3 judecători, motiv pentru care contestațiile în anulare declarate de condamnații L., I., A. și J. pe acest aspect sunt nefondate.

Referitor la motivul de contestație în anulare invocat de condamnatul L. privind incompatibilitatea a doi dintre membrii completului de judecată, Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, ca fiind nefondat.

Potrivit art. 426 lit. d) din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate. Cazul de contestație în anulare reglementat de teza a II-a a dispozițiilor legale antemenționate se referă la incompatibilitatea judecătorului, membru în completul de judecată.

Preliminar, Înalta Curte reține că imparțialitatea magistratului – garanție a dreptului la un proces echitabil – poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică imparțialitatea subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică imparțialitatea obiectivă. Imparțialitatea subiectivă a judecătorului trebuie raportată la o cauză determinată, iar nu în general și fiind prezumată, întrucât este atașată statutului său profesional, ea trebuie răsturnată în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiții în care să se demonstreze că acesta ar avea deja formată o convingere în acea cauză.

Contestatorul L., fără a indica în concret vreun caz de incompatibilitate prev. de art. 64 din C. proc. pen., a invocat faptul că doi dintre judecătorii cauzei s-ar afla într-o situație de natură a le fi afectată imparțialitatea, aspect care s-ar putea circumscrie motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Examinând susținerile contestatorului, în raport cu aceste dispoziții și considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că nu au fost furnizate elemente concrete de natură a demonstra existența unor relații ori împrejurări care să pună sub semnul îndoielii obiectivitatea magistraților în soluționarea cauzei, acesta făcând doar referiri generale la calitatea doamnei judecător FF. de consilier al procurorului șef al D.N.A. la momentul întocmirii rechizitoriului, respectiv la calitatea domnului judecător GG. de șef al structurii de securitate care ar fi acordat mandate de supraveghere tehnică pe siguranță națională.

Or, împrejurările relevate de contestator, în lipsa unor date concrete din care să rezulte existența unor prejudecăți sau idei preconcepute privitoare la soluția unui proces penal, nu se poate susține că imparțialitatea celor doi magistrați judecători ar fi afectată.

Prin urmare, motivele invocate de contestatorul L. nu creează o suspiciune rezonabilă în sensul afectării imparțialității celor doi magistrați judecători.

Pe de altă parte, pretinsul motiv de incompatibilitate a domnului judecător GG. a fost cunoscut de către contestator cu ocazia soluționării căii ordinare de atac fiind invocat, în repetate rânduri, de apelantul intimat inculpat P., cererile de recuzare formulate de acesta din urmă fiind soluționate succesiv prin încheierile din 16 noiembrie 2018, 14 decembrie 2018 și 7 ianuarie 2019.

Așadar, contestatorul L. nu se poate prevala de faptul că nu a avut cunoștință de pretinsul motiv de incompatibilitate și să-l poată invoca în calea extraordinară de atac.

De altfel, nici pretinsul motiv de incompatibilitate în care s-ar fi aflat doamna judecător nu are caracter de noutate, contestatorul făcând vorbire de respectiva împrejurare derulată în anul 2008.

Față de cele arătate, susținerea contestatorului L. privind existența unui caz de incompatibilitate este neîntemeiată.

În ceea ce privește motivele de contestație în anulare formulate de condamnații I. și K. prin care au solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare atunci când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) – j):

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Analizând motivele contestatorului I., se constată că acesta a susținut, în esență, că termenul de prescripție generală a răspunderii penale de 10 ani s-a împlinit, în cazul său, încă din anul 2013, pentru ambele infracțiuni, în raport de decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 (care determină inaplicabilitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.).

Totodată, s-a împlinit și termenul de prescripție specială a răspunderii penale de 15 ani la data de 18 aprilie 2018, în condițiile în care suspendarea termenului de prescripție a operat în intervalul 15 septembrie 2010 (data admiterii de către instanța de fond a sesizării CCR) – 7 octombrie 2010 (data intrării în vigoare a legii care abroga suspendarea de drept în acest caz).

Cel de al doilea motiv relevat de contestatorul I. a fost reiterat și de contestatorul K. care a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale cu privire la infracțiunea prev. de art. 323 din C. pen. anterior la data de 6 februarie 2019.

În acest sens, contestatorul a invocat prevederile art. 128 alin. (1) și (3) din C. pen. anterior, arătând că prescripția își reia cursul ope legis, nefiind necesară intervenția instanței de judecată. De asemenea, a apreciat că suspendarea procesului penal, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. anterior, putea fi considerată motiv de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale numai până la data de 7 octombrie 2010, când aceste texte au fost abrogate prin Legea nr. 177/2010 și nu până la data de 20 decembrie 2011, data pronunțării deciziei Curții Constituționale.

În plus, s-a mai arătat că, în cauză, nu este incidentă Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală întrucât, pe de o parte, instanța de apel nu a dezbătut și analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal, condiții care au caracter cumulativ, iar pe de altă parte, nu s-a pronunțat pe instituțiile prescripției răspunderii penale și a suspendării cursului prescripției răspunderii penale (instituții de drept penal material), ci pe instituția de drept procesual a suspendării judecății, fără a se raporta în mod concret la fapta dedusă judecății reținută în sarcina contestatorului.

Preliminar analizei motivelor invocate de cei doi contestatori, instanța notează că prin Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că, „în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal”.

În considerentele deciziei menționate, instanța supremă a arătat, cu referire la cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. că acesta „se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanței de apel de a judeca și nu pe modul în care aceasta a examinat și motivat neincidența cazului de încetare a procesului penal. Numai în situația în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluția de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunțare imputabilă instanței care, prejudiciind interesele legitime ale părții, îi dă dreptul să formuleze contestație în anulare”.

Totodată, „rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestație în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., doar atunci când instanța a pronunțat o soluție de condamnare, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal (…).

A interpreta altfel acest caz de contestație în anulare ar însemna transformarea contestației în anulare, ca și cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permițându-se, contrar legii, pronunțarea unei soluții diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date acelorași elemente avute în vedere de instanța de apel, de către judecători din cadrul aceleiași instanțe.

O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestației în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanței de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumției legalității hotărârilor judecătorești.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuția părților de către instanța de apel și cu privire la care s-a pronunțat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca și caz de contestație în anulare.

O interpretare contrară a textului de lege (…) ar schimba natura juridică a contestației în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalității și temeiniciei soluției instanței de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat și motivat lipsa incidenței cauzei de încetare a procesului penal”.

Aplicând în speță considerațiile expuse anterior, obligatorii în raport de dispozițiile imperative ale art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în decizia penală atacată, la filele x, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, concluzionând că „și în prezent este în vigoare instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, însă sfera sa de aplicare este restrânsă la acele acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului”. Totodată, instanța de apel a constatat întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, potrivit C. pen. anterior, cât și a C. pen. în vigoare, interpretat prin prisma deciziei nr. 297/2018.

Prin urmare, verificarea susținerilor contestatorului I. referitoare, în esență, la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 și împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale ar echivala cu o nouă analiză a fondului cauzei pe acest aspect, și, implicit, cu examinarea legalității și temeiniciei deciziei atacate care s-a pronunțat pe aceste chestiuni, contrar Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Așadar, având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat asupra acestor aspecte în considerentele deciziei penale atacate, nu mai pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a contestației în anulare – nefiind circumscrise unor erori de procedură a instanței de apel, în caz contrar, urmând a se încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunțate în cauză în lipsa unui motiv „substanțial și imperativ”.

Aceleași considerente sunt aplicabile și cu privire la celelalte motive invocate de contestatorul I., respectiv de contestatorul K., privind împlinirea termenului de prescripție specială a răspunderii penale.

Contrar susținerilor contestatorului K., instanța de apel a analizat incidența prescripției răspunderii penale, având un capitol distinct, cu această titulatură la pct. III.1.a. din decizia penală atacată, considerentele pe acest aspect fiind detaliate la filele x.

Deopotrivă, instanța de apel a menționat perioada în care cursul prescripției răspunderii penale a fost suspendat conform art. 128 din C. pen. anterior, respectiv art. 156 din C. pen. în vigoare, de 1 an 3 luni și 5 zile, interval de timp în care judecata în cauză a fost suspendată, cuprins între 15 septembrie 2010 (data încheierii de sesizare a Curții Constituționale) și 20 decembrie 2011 (data deciziei Curții Constituționale).

Totodată, instanța de apel a specificat că va analiza „incidența prescripției răspunderii penale” (…) „prin raportare la dispozițiile art. 124 C. pen. din 1969 sau, după caz, art. 155 alin. (4) C. pen. în vigoare, cu luarea în considerare și a duratei de 1 an 3 luni și 5 zile, perioadă în care cursul prescripției răspunderii penale a fost suspendat conform art. 128 C. pen. din 1968, respectiv art. 156 C. pen. în vigoare”.

În contradicție cu afirmațiile contestatorului K., instanța de apel a analizat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale prin raportare concretă la faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei penale atacate, la fila x, că „în raport de data comiterii faptelor (30 septembrie 2002, respectiv 14 ianuarie 2004), termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit potrivit legii vechi atât pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (16 ani 3 luni și 5 zile), cât și pentru infracțiunile de fals intelectual și uz de fals (8 ani 9 luni și 5 zile)”.

Având în vedere considerentele expuse de instanța de apel în decizia penală atacată, Înalta Curte apreciază că aspectele reliefate anterior privind durata suspendării cursului termenului de prescripție a răspunderii penale și intervalul de timp în care a fost suspendată judecata cauzei în primă instanță ca urmare a sesizării Curții Constituționale sunt chestiuni cu privire la care instanța de apel s-a pronunțat cu caracter definitiv, care intră în puterea lucrului judecat și nu mai pot fi invocate ca și motive de contestație în anulare.

Prin urmare, criticile contestatorilor privind suspendarea cauzei până la data de 7 octombrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 177/2010 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. nu mai pot fi analizate în prezentul cadru procesual, fiind deja analizate de instanța de apel, așa încât o reexaminare a deciziei penale pe acest aspect nu mai este posibilă, solicitările contestatorilor neputând fi circumscrise unor erori de procedură a instanței de apel, astfel cum se arată în considerentele Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Deși instanța de apel nu a calculat explicit, în considerentele deciziei penale, termenul de prescripție a răspunderii penale decât în cazul infracțiunilor pentru care acest termen s-a împlinit (a se vedea în acest sens chiar situația contestatorilor din prezenta cauză L., K., A. și EE.), această împrejurare nu echivalează cu neanalizarea cauzei de încetare a procesului penal reprezentată de prescripția răspunderii penale, cum în mod eronat a arătat contestatorul K.. Or, este evident că instanța de apel a analizat incidența prescripției în raport de infracțiunile reținute în sarcina fiecăruia dintre inculpați, dispunând încetarea procesului penal în situațiile în care termenul de prescripție al răspunderii penale a fost împlinit.

Astfel, în raport de data ultimului act material al faptei reținut în sarcina contestatorului K. menționată la filele x din decizia penală atacată, precum și în cererea de contestație în anulare, respectiv 14 ianuarie 2004 și de termenul de prescripție a răspunderii penale calculat în conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) lit. b), art. 124 și art. 128 din C. pen. anterior, respectiv de 16 ani 3 luni și 5 zile, Înalta Curte constată că acesta nu era împlinit la data pronunțării Deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 1019, motiv pentru care, în raport de condamnarea pentru infracțiunea prev. de art. 323 alin. (1) și (2) din C. pen. anterior, nu este incidentă cauza de încetare a procesului penal reclamată de contestator.

De asemenea, în raport de data comiterii faptelor reținute în sarcina contestatorului I. expuse la pct. B.2 la filele x și la fila x din decizia penală atacată, precum și în cererea de contestație în anulare, respectiv 18 aprilie 2003 și de termenele de prescripție a răspunderii penale calculate în conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) lit. b), art. 124 și art. 128 din C. pen. anterior, respectiv de câte 16 ani 3 luni și 5 zile, Înalta Curte constată că acestea nu erau împlinite la data pronunțării Deciziei penale nr. 32/A din 7 februarie 1019, motiv pentru care, în raport de condamnările dispuse pentru infracțiunile prev. art. 26 raportat la art. 248 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și de art. 323 alin. (1) și (2) din C. pen. anterior, nu este incidentă cauza de încetare a procesului penal reclamată de contestator.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca nefondate contestațiile în anulare declarate de condamnații I. și K. pe aspectele relevate anterior.

Față de argumentele expuse în considerentele prezentei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de condamnații A., K., I., L. și J. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2008.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatorii condamnați urmează a fi obligați la plata sumei de câte 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, pentru contestatorii condamnați, în cuantum de câte 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.