Contestaţia la executare. Rezolvarea incidentelor ivite pe parcursul executării unei hotărâri penale definitive (VCPP, VCP, L. nr. 143/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 817/2018

VCPP: art. 275 alin. (3) și (6), art. 320^1, art. 598; L. nr. 143/2000: art. 2 alin. (1) și (2), art. 14 lit. c); VCP: art. 37 lit. a), b), art. 41 alin. (2)

Potrivit art. 598 C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se executa sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice alta cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Contestația la executare reprezintă procedeul jurisdicțional prevăzut de lege pentru rezolvarea incidentelor ivite pe parcursul executării unei hotărâri penale definitive.

Pe calea contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru judecat. Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

În cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. „când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se executa sau vreo împiedicare la executare”, împiedicarea la executare trebuie să se datoreze unor cauze legale care fac imposibilă punerea în executare a hotărârii sau continuarea executării acesteia.

Analizând cererea de contestație la executare formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată că acesta invocă greșita deducere a perioadei executate, susținând că în mod greșit instanța de recurs a dispus deducerea prevenției de la 10.09.2010, în loc de 10.02.2009.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, condamnatul contestator a fost arestat preventiv într-o cauză anterioară, la data de 10.02.2009, durata acestei arestări preventive fiind dedusă în sentința instanței de fond ( sentința penală nr. 190 din 01.03.2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală) și în decizia instanței de apel (Decizia penală nr. 171/A din 11.05.2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală).

Cenzurând această dispoziție, instanța de recurs a dispus deducerea detenției începând cu data de 10.09.2010, detenție care include și data de 22 aprilie 2010, când s-a epuizat infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. c) din aceeași lege, art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a), b) C. pen., pentru care a fost condamnat inițial la pedeapsa de 15 ani închisoare, pedeapsă redusă în apel la 11 ani închisoare, ca efect al reținerii în favoarea sa a dispozițiilor art. 320^1 C. proc. pen. din 1968.

Susținerea condamnatului contestator în actuala procedură jurisdicțională în sensul necesității deducerii perioadei executate începând cu data de 10.02.2009 se apreciază a fi nefondată, pentru că, prin decizia penală mai sus arătată, durata acestei arestări preventive a fost luată în considerare de însăși instanța de apel la determinarea restului de 5 ani 9 luni și 8 zile, rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, de 7 ani închisoare, rest ce a fost contopit, în baza art. 39 alin. (2) C. pen., în cea din urmă pedeapsă de 11 ani închisoare.

Așa fiind, data de 10.02.2009, moment de la care ar începe să curgă durata pedepsei închisorii nu mai poate fi invocată în contestația de față.

Însă deducerea, prin decizia a cărei executare se contestă, a duratei arestării preventive, cu începere de la 10 septembrie 2010, nu concordă cu situația juridică efectivă în care s-a aflat contestatorul.

În sarcina acestuia s-a reținut comiterea unei infracțiuni unice în formă continuată, constând în două acte materiale comise la datele de 24.03.2010 și 22.04.2010 ( ambele, în timpul executării unei pedepse privative de libertate), condiții în care erau incidente dispozițiile art. 39 alin. (2) C. pen. din 1969 .

Potrivit textului de lege evocat, dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.

Aceasta înseamnă că, în planul perioadei ce se impune a fi dedusă din pedeapsa aplicată pentru întreaga pluralitate de infracțiuni sub forma recidivei, contopirea efectuată conform art. 39 alin. (2) C. pen. din 1969 are ca efect deducerea exclusivă din pedeapsa finală, a perioadei executate de la data comiterii infracțiunii în stare de recidivă la zi, perioada executată anterior fiind luată în calcul la determinarea intervalului deja executat și, implicit, a restului de pedeapsă inclus în operațiunea de contopire.

În speță, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a determinat un rest de 5 ani 9 luni și 8 zile, rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, de 7 ani închisoare, care, include și data epuizării infracțiunii continuate deduse judecății, astfel că, în aceste circumstanțe, se impune ca durata arestării să fie dedusă cu începere de la 23 aprilie 2010.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, deși infracțiunea la care condamnatul contestator o instigase pe mama sa, numita C., și ea condamnată în cauză, a fost comisă la data de 22 aprilie 2010, această zi nu poate fi dedusă din pedeapsa ce se execută, deoarece aceasta ar însemna să i se acorde contestatorului beneficiul nelegal al unei duble computări.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite contestația la executare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 4156 din 07 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/3/2010.

Se va deduce din pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată condamnatului A. prin sentința penală nr. 190 din 1.03.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 4156 din 07 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, perioada de la 23 aprilie 2010 la zi.

Se va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 387 din 8 decembrie 2011, emis de Tribunalul București, secția a II-a penală și se va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Potrivit dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în suma de 130 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.