Contestarea soluţiei instanţei de apel sub aspectul regulilor de determinare a întinderii prejudiciului. Respingerea recursurilor declarate ca fiind nefondate
- Legea nr. 241/2005: art. 10 alin. (1)
- Legea nr. 85/2014: art. 169
- Legea nr. 85/2014: art. 75
- NCC: art. 1357 - 1359
- NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
- NCPC: art. 496
- NCPP: art. 27 alin. (2)
- NCPP: art. 28 alin. (1)
- NCPP: art. 478
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 23.09.2022, reclamantul – Statul Român – prin ANAF- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 338.127 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, cu accesorii calculate conform art. 173 și 174 din Legea 207/2015, de la scadență și până la data plății efective a prejudiciului.
(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 13 din 13 martie 2024)
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, raportat la conținutul criticilor formulate și la dispozițiile legale incidente, după cum urmează:
a)Recursul reclamantei a contestat soluția instanței de apel sub aspectul regulilor de determinare a întinderii prejudiciului, denunțând ca nelegală opțiunea acesteia de a ignora raportul de inspecție fiscală nr. x/9.05.2017 și Decizia de impunere nr. x/9.05.2017 văzute de parte ca acte administrativ-fiscale necontestate în contencios administrativ, așadar definitive și care atestă, fără putință de tăgadă, întinderea obligației de plată la nivelul sumei de 338.127 RON – și de a limita obligația fiscală de plată ce cade în sarcina pârâtului strict la prejudiciul stabilit în dosarul penal nr. x/2019
Criticile recurentei, încadrabile în raport de conținutul lor, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..(întrucât pun în discuție forța probantă a actelor administrativ-fiscale emise de organele proprii, în determinarea întinderii prejudiciului cauzat printr-o faptă penală, a cărui reparare se realizează pe calea unei acțiuni de drept comun), nu pot fi primite, relevantă analizei fiind împrejurarea că partea a dedus soluționării, pe calea dreptului comun, pretențiile sale de reparare a prejudiciul cauzat prin actele pârâtului circumscrise infracțiunii de evaziune fiscală, pretenții ce au fost alăturate acțiunii penale în procesul penal instrumentat împotriva acestuia, în calitate de administrator și asociat unic al societății B., dar care au fost lăsate nesoluționate ca urmare a pronunțării unei soluții de condamnare a acestuia pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat.
Așa cum în mod pertinent au observat instanțele de fond în analiza lor, raportul de inspecție fiscală nr. x/90.05.2017 și Decizia de impunere nr. x/9.05.2017 sunt acte administrativ-fiscale ce au stabilit obligații în sarcina societății comerciale verificate S.C. B., subiect de drept care astăzi nu mai există, prin sentința civilă nr. 103/24.02.2020 a Tribunalului Arad pronunțată în dosarul nr. x dispunându-se închiderea procedurii falimentului și radierea societății debitoare.
Așadar, actele administrativ fiscale cu caracter definitiv de care reclamanta s-a prevalat în actuala procedură sunt acte lipsite de orice eficiență juridică, acestea neputând fi opuse pârâtului chemat să răspundă pentru faptele sale în nume personal și nici exhibate cu valoarea unor probe cu forță doveditoare absolută cât privește întinderea prejudiciului cauzat de pârât. De altfel, când critică drept nelegală și netemeinică observația instanțelor de fond în sensul că „actul administrativ privește faptele societății comerciale, iar nu persoana pârâtului”, reclamanta nu își argumentează în niciun fel punctul de vedere.
Nu mai puțin, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa constantă că într-un proces ce are ca obiect săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, autoritatea fiscală care se constituie parte civilă nu are un drept absolut în stabilirea pretențiilor civile care constau exclusiv în sumele datorate bugetului de stat, prejudiciul cauzat neputând avea un cuantum variabil funcție de pretențiile pe care le avansează partea civilă, ci este cel care rezultă din actele dosarului, din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente în dosar (în acest sens, Decizia nr. 318/2006, Decizia nr. 1053/2008, Decizia nr. 1594/2009, Decizia nr. 1564/2010, Decizia nr. 179/2019).
Chiar dacă reclamanta a înțeles să se folosească de aceste înscrisuri în dovedirea pretențiilor sale, deduse judecății pe calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva pârâtului cercetat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, acestea rămân supuse regulilor probatorii din dreptul comun, guvernate de dispozițiile art. 249 și următoarele C. proc. civ..și liberei puteri de apreciere a judecătorului cauzei.
Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, nu pentru că ar fi fost ignorate probele cu care reclamanta a înțeles să dovedească întinderea prejudiciului (raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere), ci întrucât – în acord cu regulile de drept mai sus menționate – instanțele de fond au supus evaluării toate probele cauzei și au înțeles să dea eficiență celor administrate în condiții de contradictorialitate și care au dovedit un conținut ridicat de pertinență și credibilitate, astfel încât, s-a stabilit că prejudiciul cauzat prin faptele pârâtului este cel determinat în procesul penal, pe baza probei cu expertiza de specialitate, iar nu cel invocat de reclamantă pe baza unor înscrisuri emise de organele sale de inspecție și control.
De altfel, într-o ipoteză ideală, în care societatea S.C. B. ar mai fi existat, cele două acte administrativ-fiscale invocate de reclamantă ar fi putut fi valorificate pe seama acesteia doar, iar nu și a pârâtului persoană fizică, cercetat pentru evaziune fiscală în dosarul penal nr. x/2017 și chemat în judecată în litigiul pendinte pentru repararea prejudiciului astfel cauzat, pe calea unei acțiuni civile întemeiate pe dreptul comun.
Actele administrativ-fiscale întocmite împotriva societății administrate de pârât au stat la baza sesizării penale, însă acesta a contestat parțial creanța invocată de actuala reclamantă, solicitând verificarea sumelor denunțate ca fiind datorate prin administrarea unei probe cu expertiza contabilă fiscală, expertiza concluzionând asupra existenței unui prejudiciu cert de 129.836,32 RON (impozit pe profit și TVA).
De asemenea, nu prin valorificarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil – după cum fără temei a criticat reclamanta o nesocotire de către instanța de apel a dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. – s-a ajuns la stabilirea în sarcina pârâtului a obligației sale de plată a sumei în cuantumul mai sus arătat, cu titlu de prejudiciu, ci prin aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. care permite valorificarea probelor administrate în cursul procesului penal în fața instanței civile care judeca acțiunea civilă alăturată celei penale, dar care a fost lăsată nesoluționată prin hotărârea definitivă a instanței penale.
În considerarea celor anterior arătate, Înalta Curte reține ca fiind legală soluția instanței de apel care a stabilit că întinderea prejudiciului este cea care rezultă din probele cauzei (raportul de expertiză fiscală administrată în dosarul penal x/2017, valorificat în procesul civil în conformitate cu art. 27 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile neadministrării unor probe nemijlocite contrare în cauza pendinte), astfel cum au fost interpretate și apreciate prin hotărârea de primă instanță, iar nu cea rezultată din actele întocmite de organele proprii de inspecție și control ale reclamantei (dresate societății comerciale B.) motiv pentru care recursul formulat va fi apreciat ca nefondat și respins în consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ.
b) Recursul pârâtului a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a pus în discuție legalitatea soluției adoptate pe cale incidentală asupra admisibilității cererii reclamantei de recuperare a prejudiciului cauzat prin activitatea infracțională a acestuia, pe calea acțiunii în angajarea răspunderii sale civile delictuale, soluție ce a făcut obiectul apelului propriu formulat împotriva hotărârii de primă instanță.
Potrivit pârâtului, ambele instanțe de fond au considerat greșit că sunt incidente în cauză prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și cele ale art. 1357-1359 C. civ., în condițiile în care, deși a parcurs procedura specială a insolvenței în dosarul civil nr. x/2017 al Tribunalului Arad, reclamanta nu a exercitat nicio acțiune în atragerea răspunderii administratorului, condiție impusă de dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 și de principiul de drept „specialia generalibus derogant”, nemaiputându-se introduce o nouă cerere pe temeiul dreptului comun după parcurgerea procedurii speciale (cea a Legii nr. 85/2014), pentru aceeași creanță, doar pentru că nu s-ar fi reușit recuperarea acesteia în procedura specială.
Criticile recurentului sunt nefondate iar opinia sa asupra imposibilității formulării unei noi cereri pe temeiul dreptului comun, pentru aceeași creanță, după epuizarea căilor speciale de recuperare a acesteia prevăzute de Legea nr. 85/2014, sunt lipsite de orice fundament legal.
În primul rând, astfel cum corect a reținut instanța de apel, dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu impun o condiție de felul celei evocate de recurentul-pârât, a imposibilității recuperării pe temeiul dreptului comun a creanței, dacă nu s-a exercitat o acțiune pentru atragerea răspunderii administratorului societății debitoare.
În al doilea rând, nici prevederile art. 169 din Legea nr. 84/2015 nu instituie o atare condiție, acestea reglementând doar o posibilitate iar nu o cale imperativ de urmat, aceea ca o parte sau întregul pasiv al debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportat de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una din faptele descrise la lit. a)-h). Alineatul 8 al aceluiași articol prevede însă că aplicarea dispozițiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni, ceea ce într-un sens larg, se poate spune că corespunde situației incidente în cazul pârâtului, care a fost chemat să răspundă penal pentru faptele personale săvârșite în calitate de administrator al S.C. B., ce au intrat în conținutul material al infracțiunii de evaziune fiscală, dar și civil, pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceste fapte (pe calea acțiunii pendinte).
Totodată, atunci când pretinde aplicarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” cu trimitere la conținutul Legii nr. 85/2014, dar și când reclamă aplicarea aceleiași dezlegări date prin decizia de speță nr. 489/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâtul scapă din vedere că acțiunea de față urmărește recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat prin acțiunile sale personale nelegale (ca persoană fizică) ce au intrat în conținutul infracțiunii de evaziune fiscală, iar nu recuperarea vreunui prejudiciu imputabil ori atribuit unei persoane juridice (cea al cărei administrator și unic asociat a fost până la data radierii acesteia). Așa cum corect au semnalat ambele instanțe de fond, situația litigioasă a cauzei pendinte este cu totul diferită de cea din jurisprudența invocată de pârât, în care calitatea de pârâtă aparținea unei societăți comerciale, care aceasta fusese urmărită penal și tot ea încheiase și acordul de vinovăție. Tocmai pentru că litigiul pendinte a fost generat de nevoia recuperării prejudiciului cauzat prin acțiunile nelegale ale pârâtului, condamnat și chemat să răspundă (inclusiv) penal pentru fapta proprie, acesta nu are a invoca nicio apărare sprijinită pe vreun principiu ori pe vreo dispoziție legală regăsită în cuprinsul Legii nr. 85/2014, după cum corect reține și instanța de apel.
Singurul element care ar putea influența, nu admisibilitatea acțiunii pendinte, ci temeinicia acesteia, s-ar putea regăsi în eventuala recuperare a creanței reclamantei în cadrul altor proceduri urmate de aceasta, cum e cea a înscrierii creanței în tabloul general al creditorilor în procedura insolvenței deschisă împotriva societății B.. Însă, cum s-a reținut în cauză că urmarea acestei proceduri de către reclamantă a condus doar la valorificarea unor sume modice pe seama bunurilor societății, insuficiente pentru recuperarea creanței fiscale, niciun argument de lege nu se opune soluționării acțiunii civile, ce a fost alăturată celei penale în procesul penal, dar lăsată nesoluționată în circumstanțele ce au condus la finalizarea acestuia (pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat de pârât), acțiune civilă având ca scop și obiect recuperarea prejudiciului decurgând din săvârșirea faptei ce a atras condamnarea sa penală.
Deși invocate de recurentul-pârât, dezlegările din decizia 69/2023 a ÎCCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu sunt incidente cauzei, întrucât problema de drept ce a stat la baza respectivei soluții de principiu are în vedere ipoteza condamnării inculpatului, care achită integral pretențiile părții civile în condițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaștere a vinovăției în condițiile art. 478 și următoarele din C. proc. pen., stabilindu-se că, în aceste circumstanțe, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile, nefiind incidente prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. penală. Or, această ipoteza nu se regăsește integral în datele litigiului pendinte, pârâtul neachitând integral prejudiciul datorat părții civile, obligarea la acoperirea acestuia constituind tocmai scopul procesului. În plus, dezlegarea în drept evocată nu are nicio legătură cu chestiunea admisibilității acțiunii pendinte ce a fost contestată prin recursul pârâtului, acțiune a cărei soluționare – cum s-a arătat deja cu prilejul analizei recursului declarat de reclamantă – nu a valorificat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare a pârâtului în privința stabilirii întinderii prejudiciului (art. 28 alin. (1) C. proc. pen.), ci doar probele din procesul penal, conform art. 27 alin. (2) C. proc. pen..
În considerarea acestor motive, Înalta Curte nu poate primi, din lipsa oricăror argumente care să o susțină, critica recurentului-pârât privitoare la greșita reținere a incidenței în cauză a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și a celor date de dispozițiile art. 1357-1359 C. civ., nefiind demonstrată existența unui fine de neprimire pentru soluționarea acțiunii de față care, în circumstanțe obișnuite, ar fi putut fi rezolvată chiar de instanța penală care a pronunțat condamnarea pârâtului pentru infracțiunea de evaziune fiscală.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că sunt nefondate, Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate.
Sursa informației: www.scj.ro.