Constatatarea nulității absolute a donaţiei pentru lipsa avizului serviciului juridic. Respingerea recursului ca nefondat

14 mart. 2023
Vizualizari: 428
  • NCPC: art. 261 alin. (1) lit. b)
  • NCPC: art. 501 alin. (3)
  • VCC: art. 814 alin. (2)
  • VCPC: art. 292
  • VCPC: art. 294 alin. (1)
  • VCPC: art. 295 alin. (1)
  • VCPC: art. 296
  • VCPC: art. 304 pct. 5
  • VCPC: art. 312 alin. (1)
  • VCPC: art. 315 alin. (1) şi (3)
  • VCPC: art. 377
  • VCPC: art. 378

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 iunie 2012, sub nr. x/2012, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (solicitând ca instanța să decidă care dintre cele două entități are calitatea de reprezentant al Statului Român în acest dosar), Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de donație încheiat în luna august 1951 între I., J. și fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect „Colecția de Artă Comparată J. și I.” și să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc „Colecția de Artă Comparată J. și I.”, astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3 anexate contractului de donație.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 317 din 9 februarie 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

II.1. Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare, C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au invocat, în esență: 1) încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) referitoare la limitele rejudecării; 2) încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 prin aplicarea regulilor specifice judecății în primă instanță, iar nu a celor privind judecata apelului; 3) încălcarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 referitoare la limitele devoluțiunii în apel; 4) încălcarea dispozițiilor art. 377 și art. 378, potrivit cu care a intrat în puterea lucrului judecat soluția primei instanțe prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației pentru lipsa avizului serviciului juridic; 5) încălcarea principiului non reformatio in pejus consacrat de art. 296 teza a doua coroborat cu art. 315 alin. (5).

Criticile sunt nefondate.

II.1.1. Astfel, printr-o primă critică, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel din cel de-al patrulea ciclu procesual (în continuare, instanța de apel) a nesocotit limitele rejudecării trasate cu caracter obligatoriu prin decizia de casare nr. 1531/15.07.2020, prin care s-a dispus rejudecarea apelului cu privire la următoarele motive de nulitate absolută a donației care nu au fost analizate de către instanțele de fond și care, implicit, nu au format nici obiectul analizei instanței de recurs:

– încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, întrucât pe anexele donației nu există mențiunile referitoare la numărul și data procesului-verbal de autentificare a donației, precum și la biroul care a efectuat autentificarea;

– acceptarea donației a fost anterioară actului de donație, cu încălcarea art. 814 alin. (2) din C. civ. de la 1864;

– lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R.;

– acceptarea donației de către un organ de stat necompetent, prin raportare la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 11/1944.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ., pretins nesocotite de către instanța de apel, „(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (…) (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată (…)”.

Această normă de ordine publică, sancționată cu casarea în caz de neconformare a instanței de trimitere, reflectă organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărește asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice.

Alineatul (1) al textului de lege consacră regula potrivit cu care dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept și necesității administrării unor probe este obligatorie pentru instanța de fond (de apel sau prima instanță) care rejudecă procesul, ceea ce presupune că nu mai pot fi repuse în discuție aceste chestiuni, cu atât mai puțin nu li se poate da o altă rezolvare, întrucât ar echivala cu nesocotirea forței obligatorii și a autorității de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Cu referire la limitele rejudecării, potrivit alin. (3) al art. 315, astfel cum a fost în mod consecvent interpretat în plan doctrinar și jurisprudențial, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, interpretare de principiu care a fost, de altfel, preluată expres în noua reglementare procesual civilă (în art. 501 alin. (3) din noul C. proc. civ.).

Aceasta semnifică faptul că, în limitele casării (totale sau parțiale), reluând judecata de la actul de procedură anulat (conform art. 315 alin. (2) și respectând dezlegarea deja dată în recurs, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

În lumina acestor considerații cu valoare generală, se cuvine observat faptul că, prin decizia civilă nr. 1531 din 15 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în cel de-al treilea ciclu procesual, a fost casată în parte decizia nr. 1825A din 25 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR, fiind menținute dispozițiile deciziei atacate privind respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecțiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exercițiu, respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, respingerea capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a donației pentru lipsa intenției de a dona, în considerarea existenței autorității de lucru judecat, și respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

În cuprinsul considerentelor care au fundamentat decizia de casare, parțială, instanța supremă a reținut că instanța de apel a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 813 din C. civ. de la 1864, astfel că a admis recursul pârâtului Muzeul Național de Artă al României și a trimis cauza „pentru examinarea motivului de nulitate care nu a fost cercetat de instanța de apel, privitor la lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei”, pentru considerentele expuse la analiza recursului reclamanților, analiză în cadrul căreia instanța de casare a reținut că „recurenții-reclamanți (…) nu au formulat veritabile critici de nelegalitate, ci au învederat, pentru ipoteza admiterii recursului declarat de pârâți, că instanța de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate”, conchizând în sensul că, raportat considerentelor expuse care susțin soluția de admitere a recursurilor pârâților și „constatând că prin decizia menționată curtea de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate, Înalta Curte va admite și acest recurs, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei”.

Așadar, limitele rejudecării, tranșate cu caracter obligatoriu și efect de lucru judecat, astfel cum au fost în mod clar și precis stabilite atât în dispozitivul deciziei de casare, cât și în cuprinsul considerentelor care au fundamentat și explicitat soluția de reformare parțială, sunt circumscrise exclusiv motivului de nulitate absolută reprezentat de lipsa avizului serviciului juridic.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, indicațiile date de către instanța de casare nu au fost nicidecum în sensul examinării „cu titlu exemplificativ” ori „cel puțin” a motivului anterior evocat, alături de alte cauze de nulitate absolută, precum cele enunțate în memoriul de recurs.

Aceasta întrucât, sfera motivelor de nulitate vizate de îndrumarea obligatorie din decizia de casare a fost limitată, în chip limpede și lipsit de orice echivoc, doar la cel de-al treilea motiv de nulitate invocat prin cererea introductivă, precizată ulterior, lipsa avizului în discuție constituind, împreună cu celelalte două motive de nulitate (nerespectarea formalităților aferente procedurii de autentificare a donației și lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. avocatului care a semnat donația în numele său), cauza juridică a demersului judiciar al reclamanților, înțeleasă ca fundament al pretențiilor afirmate de către aceștia.

Drept urmare, instanța de apel era obligată la a judeca numai în limitele casării parțiale, astfel că o eventuală extindere a devoluțiunii fondului și la alte motive de nulitate decât lipsa avizului serviciului juridic ar fi însemnat repunerea în discuție a chestiunilor dezlegate prin decizia de casare și, deci, înfrângerea în substanța lor a forței obligatorii și a autorității de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Altfel spus, judecarea de către instanța de apel doar a motivului de nulitate absolută, indicat explicit și limitativ prin decizia de casare, nu este decât rezultatul conformării întocmai la regulile imperative ale art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., critica recurenților fiind neîntemeiată.

II.1.2. Nefondată este și critica de nelegalitate prin care recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 din C. proc. civ., prin greșita aplicare a regulilor de la judecata în primă instanță, și nu a celor specifice judecății apelului.

Sunt principial corecte afirmațiile din memoriul de recurs prin care se evidențiază regulile speciale din materia apelului cuprinse în art. 295 alin. (1), care subliniază funcția esențială a instanței de apel de a realiza un control complet, de temeinicie și legalitate, al hotărârii primei instanțe, ori în art. 296 care statuează asupra soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de prim control judiciar.

Ceea ce ignoră, însă, recurenții-reclamanți este tocmai parcursul procesual al litigiului pendinte, cu privire specială asupra judecății în cel de-al treilea ciclu procesual, a doua rejudecare a apelului, în care a fost pronunțată decizia curții de apel ce a format obiect al controlului de legalitate efectuat prin decizia de casare nr. 1531/2020.

Astfel, decizia casată parțial, nr. 1825 A din 25 noiembrie 2019, a fost pronunțată în evocarea fondului, ca urmare a deciziei intermediare nr. 1122 A din 3 iulie 2019 pronunțată de aceeași curte de apel, prin care au fost admise apelurile declarate, anulate încheierile premergătoare din 24 mai 2013 și 31 mai 2013 și sentința primei instanțe și reținut procesul spre judecare.

Ca atare, judecarea procesului prin evocarea fondului nu a transformat nicidecum instanța de apel în primă instanță, cum afirmă fără temei recurenții, subzistând în mod evident caracteristicile devoluțiunii specifice căii de atac a apelului.

Mai mult decât atât, regulile judecății din cel de-a patrulea ciclu procesual au fost utilizate de către instanța de apel, ținându-se seama de momentul procesual în care a fost pronunțată decizia desființată parțial de instanța de casare, detaliat în cele ce preced, precum și de îndrumarea obligatorie de a fi continuată judecata cu privire la nulitatea actului juridic pentru lipsa avizului.

II.1.3. Critica de nelegalitate prin care s-a susținut încălcarea regulilor efectului devolutiv al apelului, consacrate de art. 292 și art. 295 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu ar fi fost legal învestită cu verificarea situației de fapt și a aplicării legii în ceea ce privește nulitatea pentru lipsa avizului serviciului juridic, este de asemenea nefondată.

Aceasta întrucât, devoluțiunea instanței de apel, în prezentul ciclu procesual, era incontestabil subordonată îndrumării obligatorii din decizia de casare, astfel că judecarea respectivului motiv de nulitate nu doar că nu îi era îngrădită instanței de apel, cum pretind recurenții ci, dimpotrivă, îi era imperativ impusă de regula instituită de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

De altfel, sub un alt aspect aflat în strânsă legătură cu criticile recurenților, se cuvine a fi observat și faptul că motivele de nulitate pretins a fi fost nelegal rămase nesoluționate (lipsa din anexe a mențiunilor obligatorii prevăzute de art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, acceptarea donației anterior actului de donație și acceptarea donației de către un organ de stat necompetent) nu au fost invocate prin cererea de apel, ci doar prin întâmpinarea la apelul pârâților, aspect recunoscut în chiar memoriul de recurs.

Or, în privința primului motiv de nulitate (lipsa respectivelor mențiuni obligatorii din anexele la contractul de donație) care a fost, într-adevăr, menționat în cererea introductivă (pag. 9), subsumat nulității pentru nerespectarea formalităților aferente procedurii de autentificare a donației, reclamanții nu au criticat omisiunea cercetării lui, nici în cuprinsul apelului principal formulat, și nici printr-un eventual apel incident, dată fiind împrejurarea că pârâții au declarat, la rându-le, apel principal împotriva sentinței primei instanțe și, deci, exista riscul reformării acesteia și al înrăutățirii situației juridice a celor dintâi, astfel încât reclamanții aveau interes să iasă din pasivitate pentru a critica o atare omisiune.

Pe de altă parte, celelalte două motive de nulitate anterior evocate nu au fost invocate nici în cererea de chemare în judecată, nici în precizările ulterioare, cum se afirmă nereal în memoriul de recurs, ci direct prin întâmpinarea la apelul pârâților, ceea ce are semnificația juridică a schimbării cadrului procesual configurat la judecata în primă instanță, conduită procesuală care nu le era îngăduită reclamanților din perspectiva regimului restrictiv impus de regula tantum devolutum quantum iudicatum, consacrată normativ în art. 294 alin. (1) din C. proc. civ.

Este vorba, mai exact, despre schimbarea cauzei juridice a acțiunii având ca obiect nulitatea absolută a contractului de donație, cunoscut fiind că, pe de o parte, există de principiu tot atâtea acțiuni în nulitate, câte cauze de nulitate absolută sau relativă există, iar, pe de altă parte, invocarea și a altor temeiuri juridice pentru nulitatea donației constituie o veritabilă cerere nouă, care nu poate fi introdusă pentru prima oară în calea de atac a apelului, fiind exclusă prin ipoteză și valența juridică de mijloc de apărare permis de teza a doua a art. 294 alin. (1), dată fiind calitatea procesuală a recurenților de titulari ai acțiunii în nulitatea actului juridic.

II.1.4. Nefondate se vădesc a fi și ultimele două critici de nelegalitate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Rațiunea se impune întrucât, construcția argumentativă propusă prin memoriul de recurs ignoră, nepermis, faptul că sentința favorabilă pronunțată de prima instanță, prin care s-a constatat nulitatea absolută pentru lipsa avizului, nu avea în mod rațional cum să intre în puterea lucrului judecat, de vreme ce fusese anulată prin decizia intermediară din apel, nr. 1122A/2019, anterior enunțată, și rămasă astfel fără nicio putere, iar în cazul casării parțiale judecata se reia de la actul anulat, potrivit art. 315 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, pretinsa nesocotire a principiului non reformatio in pejus este vădit contrazisă de faptul că soluția de casare parțială și de trimitere a cauzei pentru continuarea judecății a fost efectul în principal al admiterii apelului pârâtului Muzeul Național de Artă al României, și nu doar a apelului reclamanților, astfel că nu se verifică ipoteza normei consacrate în art. 315 alin. (5) coroborat cu art. 296 din C. proc. civ., în raport cu soluția instanței de apel, obiect al recursului pendinte.

II.2. Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate prin care recurenții au susținut, în esență, interpretarea greșită a actului juridic și schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al deciziei nr. 882/31.05.1951 și al ștampilei cu mențiunea „VIZAT”.

Din perspectiva primului aspect criticat, Înalta Curte reține că instanța de apel s-a raportat la decizia nr. 882/31.05.1951 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei R.P.R. ca având natura juridică a unui act de acceptare în principiu a donației P., prin care s-a stabilit la art. 3 ca Oficiul juridic să autentifice actul de donație, dând declarație de acceptare a donației în condițiile respectivei decizii.

Este de observat că această calificare reținută de instanța de apel nu reprezintă decât preluarea necesară și firească a dezlegării obligatorii date prin hotărârea de casare cu privire la natura juridică și conținutul deciziei nr. 882/1951, astfel că nu poate fi imputată instanței de apel vreo confuzie sau asimilare a acesteia, drept declarație de acceptare a donației.

Nu poate fi primită nici critica privind calificarea greșită a ștampilei purtând mențiunea „VIZAT” drept avizul conform cerut de art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea Corpului de avocați publici.

În realitate, prin acest motiv de recurs se reproșează instanței de apel o presupusă deducție greșită cu privire la existența unui aviz prealabil obligatoriu emis de Oficiul Juridic, în înțelesul normei imperative antereferite, ceea ce impune analizarea acestei critici din perspectiva altui motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

II.3. În continuare, examinând criticile recurenților subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Astfel, corect a avut în vedere instanța de apel, în privința cerinței legale în discuție, natura juridică și caracterul de aviz prealabil de a cărui existență depindea încheierea valabilă a donației, așa cum rezultă din interpretarea corelată a prevederilor Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ și al administrațiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituțiuni de drept public, precum și instituțiunilor de utilitate publică, ale Legii pentru organizarea corpului de avocați publici din 9 noiembrie 1938 și ale Decretului Marii Adunări Naționale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcționării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare și instituțiilor de stat, concluzionând mai apoi în sensul că toate aceste dispoziții legale au fost respectate, întrucât acceptarea donației s-a realizat în urma avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, din data de 28.05.1951, concretizat în viza aplicată pe decizia nr. 882 din 31.05.1951, prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donația P. și a stabilit la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donație, dând declarație de acceptare a donației în condițiile acestei decizii.

Înalta Curte reține, în acest sens, că avizul conform, obligatoriu, al Serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei R.P.R., impus de dispozițiile art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea Corpului de avocați publici, este obiectivat, neîndoielnic, în mențiunea „VIZAT – Șeful Oficiului juridic – semnătură olografă ilizibilă – 28-5-951” din cuprinsul ștampilei aplicate în partea din stânga-sus a deciziei nr. 882 din 31.05.1951.

Astfel cum rezultă cu forța evidenței din însăși lecturarea textului, sumar, al acestei mențiuni, avizul emană de la organul impus de lege, are un conținut inechivoc în privința manifestării de voință pozitivă din partea emitentului și, nu în ultimul rând, este prealabil încheierii contractului de donație, înțeles ca negotium, câtă vreme datează dinaintea emiterii deciziei nr. 882 din 31.05.1951 de acceptare în principiu a donației și, a fortiori, dinaintea încheierii contractului de donație, în august 1951.

Adaugă la lege și, prin consecință, sunt văduvite de suport juridic, criticile reclamanților-recurenți axate pe ideea că avizul trebuie materializat într-un „înscris de sine stătător, datat, numerotat, semnat și înregistrat în arhiva organului emitent, care cuprinde, în mod obligatoriu, o analiză și o concluzie cu privire la operațiunea avizată”.

Aceasta întrucât, din chiar teza probatorie propusă de recurenți pentru înscrisurile noi administrate în recurs, rezultă că aserțiunea acestora nu se fundamentează pe o normă juridică, ci doar pe o „practică administrativă” la nivelul fostului Sfat Popular al Capitalei, contemporană perioadei în care s-a emis avizul litigios.

Distinct, însă, de lipsa temeiului juridic al susținerii analizate, se cuvine a fi observat aspectul că avizele depuse la dosar, drept elemente de comparație, sunt emise fie de Secțiunea Urbanistică, fie de Direcția de Arhitectură și Sistematizare din cadrul Sfatului Popular al Capitalei, așadar în domenii tehnice de specialitate în care complexitatea și specificitatea procesului de avizare pot fi de natură a recomanda forma documentului separat, în care se materializează operațiunea de avizare.

Nici diferenței semantice „aviz” – „vizat” nu-i poate fi atribuită semnificația juridică afirmată prin memoriul de recurs, întrucât, pe de o parte, legea nu impune vreo formulare în termeni sacramentali a conținutului avizului conform, iar, pe de altă parte, modalitatea sumară de redactare a opiniei manifestate de organul emitent nu golește de substanță avizul emis și, astfel, nu-l lipsește de valoarea juridică cerută imperativ de lege.

Contrar susținerilor recurenților, plasarea în timp a momentului avizării (28.05.1951), anterior emiterii deciziei nr. 882/31.05.1951, decurge în chip logic și absolut firesc din derularea procesului de avizare a actului juridic, fiind de subliniat caracterul eminamente „prealabil” al avizului conform.

Concluziv, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., circumscris motivului de nulitate absolută a donației pentru lipsa avizului serviciului juridic.

Restul criticilor expuse la pct. VI lit. B), C) și D) vizează motive de nulitate rămase greșit nesoluționate în opinia recurenților, iar rațiunile expuse la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. se opun posibilității cercetării lor în prezenta cale de atac a recursului.

II.4. În strânsă legătură cu analiza motivelor de nelegalitate evocate anterior, Înalta Curte apreciază că sunt, de asemenea, nefondate și criticile vizând nemotivarea hotărârii instanței de apel, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Se cuvine a aminti că motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 261 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.

Motivarea deciziei recurate este, cu-adevărat, una extrem de sumară. Totuși, instanța de apel a realizat un examen propriu al susținerilor și apărărilor părților, precum și al elementelor esențiale ce i-au fost supuse judecății, astfel că motivarea hotărârii recurate poate fi privită drept una caracterizată prin claritate și precizie, cu răspunsuri specifice la principalele aspecte litigioase, ceea ce a permis instanței de recurs să poată realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, astfel că urmează a fi completate considerentele instanței de apel cu cele reținute în cuprinsul prezentei decizii.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Constatatarea nulității absolute a donației pentru lipsa avizului serviciului juridic. Respingerea recursului ca nefondat was last modified: martie 13th, 2023 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.