Constatarea nulităţii brevetului de invenţie. Cerere reconvențională. Competență (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 199/2016

NCPC: art. 30 alin. (6), art. 120, art. 123 alin. (1), art. 131, art. 132 alin. (1) și (2), art. 135; Legea nr. 64/1991: art. 52; CEDO: art. 6

Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul).

Art. 123 C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, au caracter imperativ și se aplică prin derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă.

Potrivit art. 131 verificarea competenței jurisdicționale se realizează la primul termen de judecată în care părțile sunt legal citate și, din momentul în care instanța se declară legal învestită, potrivit art. 132 alin. (1) și (2) C. proc. civ., rămâne competentă să soluționeze cauza. Dacă stabilirea competenței instanței are loc ca urmare a incidenței unui caz de prorogare de competență, aceasta continuă să își producă efecte indiferent de modificările care survin pe parcursul procesului asupra cauzelor care au determinat prorogarea.

În speță, cererea reconvențională prin care pârâta SC E. SA a solicitat constatarea nulității brevetului de invenție, a fost disjunsă de cerere principală, prin încheierea de ședință din 3 decembrie 2014, formându-se un nou dosar a cărui competența de soluționare a fost declinată în favoarea Tribunalului București, în raport de art. 52 din Legea nr. 64/1991, C. proc. civ., ce consacră competența teritorială exclusivă a Tribunalului București, pentru soluționarea cererilor având ca obiect constatarea nulității brevetului de invenție.

Cererea reconvențională constituie, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., o cerere incidentală, caracter care a atras aplicabilitatea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în sensul ca această cerere se judecă de către instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă cererea reconvențională ar fi fost de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, în ipoteza în care ar fi fost promovată pe calea unui proces separat ca cerere principală.

Art. 123 alin. (1) nu distinge între diferitele situații de soluționare a cererii reconvenționale în raport cu cererea principală și nici nu este prevăzută în mod expres o normă derogatorie de la această regulă pentru ipoteza disjungerii cererii reconvenționale, astfel încât, în acest ultim caz, art. 123 alin. (1) este aplicabil.

La rândul său, art. 210 C. proc. civ. precizează doar că disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă soluționarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului.

Nici unul dintre cele două texte legale nu duce la concluzia că în cauză funcționează vreo derogare de la aplicarea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., care să permită repunerea în discuție a efectelor prorogării de competență asupra cererii reconvenționale.

Ca atare, deși după disjungere cererea reconvențională se judecă separat, aceasta își păstrează caracterul incidental dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 209 C. proc. civ., neputând fi considerată o cerere introductivă de instanță, în sensul art. 30 alin. (3) C. proc. civ., care să permită o reanalizare a competenței în condițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. Verificarea competenței instanței sesizate de către reclamant, potrivit art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea principală, nu și cererile accesorii și incidentale, în privința cărora este aplicabil art. 123 alin. (1) din cod.

O interpretare contrară ar constitui o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, reglementat în art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care presupune ca soluționarea cauzei să se realizeze într-un termen rezonabil, iar accesul la instanță să fie însoțit de garanții de eficiență. Or, dacă după disjungere s-ar considera că cererea reconvențională își pierde caracterul incidental, devenind o cerere principală în raport de care instanța are obligația de a-și verifica din nou competența, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ar avea loc o prelungire nejustificată a termenului de soluționare a cauzei ca urmare a posibilității declinării cauzei sau, eventual, a soluționării unui conflict de competență, ceea ce ar face ca, în ipoteza disjungerii, instituția prorogării să fie lipsită de eficiență.

Necesitatea respectării principiului continuității constituie un alt argument în susținerea acestei concluzii și este menționat în art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, în care se prevede că, „în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității”.

Astfel fiind, se poate concluziona că judecarea cererii reconvenționale este de competența instanței competente să soluționeze cererea principală, respectiv a Tribunalului Prahova, întrucât operează prorogarea legală de competență, indiferent dacă, avându-se în vedere obiectul cererii reconvenționale, aceasta ar fi fost, eventual, de competența teritorială a Tribunalului București, dacă s-ar fi formulat pe cale principală, în temeiul art. 52 din Legea nr. 64/1991.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Sursa informației: www.scj.ro.