Constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare. Dreptul legal la concediu de odihnă al apărătorului. Autoritatea de lucru judecat (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 330/2017

NCPC: art. 67 alin. (1), art. 68, art. 105 alin. (2), art. 108 alin. (4), art. 129 alin. (1), art. 153 alin. (1), art. 156 alin. (1) și (2), art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 274, art. 304 pct. 5, 7 și 9, art. 304¹, art. 312 alin. (1), art. 315 alin. (1), art. 565; Statutul profesiei de avocat: art. 234; art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009; CEDO: art. 6

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, prin recursul de față, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în plus, a invocat și o pretinsă încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului său la apărare și la un proces echitabil.

În ceea ce privește cea din urmă susținere, Înalta Curte constată, prin prisma argumentelor arătate de către recurentă, că aceasta se impune a fi recalificată în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât respectarea dreptului la apărare se înscrie în rândul principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, iar o încălcare a principiilor procesului civil este susceptibilă a fi analizată în recurs pe temeiul invocat, text potrivit căruia – prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), nulitate virtuală, în acest caz.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a respins cererea sa pentru lipsă de apărare (imposibilitate de prezentare a apărătorului său) de la termenul din 6 octombrie 2016, în condițiile în care, la primul termen în rejudecare, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra cererii de amânare formulată de apelanta-reclamantă pentru lipsă de apărare; în plus, la termenul acordat s-a pus în dezbatere (în lipsa apelantei și fără citarea părților pentru discutarea acestei excepții) excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Bacău, iar după respingerea cererii pentru lipsă de apărare, s-a dispus amânarea pronunțării la 13 octombrie 2016, dată la care apărătorul său, se afla în continuare în concediu de odihnă.

Înalta Curte constată că art. 156 alin. (1) C. proc. civ. are valoarea unei norme dispozitive, neavând caracter imperativ; ca atare, admiterea sau respingerea unei cereri pentru lipsă de apărare – imposibilitatea de prezentare a apărătorului unei părți fiind asimilată cererii pentru lipsă de apărare – reprezintă o chestiune de apreciere a instanței în fața căreia cererea este susținută.

Pe de altă parte, potrivit mențiunilor din încheierea de ședință din 1 septembrie 2016, rezultă că ambele părți au solicitat termen pentru lipsă de apărare, cerere care a fost admisă de Curtea de Apel prin formularea „având în vedere cererile de amânarea formulate de părți”, iar instanța, suplimentar, a dispus și măsura atașării dosarelor de la Tribunalul Neamț și, respectiv Judecătoria Roman.

Mai mult decât atât, Curtea de Apel, deși mai acordase un termen pentru lipsă de apărare și la solicitarea apelantei, anterior menționat, la termenul de judecată din 6 octombrie 2016 nu a amânat judecata cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului apelantei, însă, în aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea pronunțării la data de 13 octombrie 2016.

Înalta Curte apreciază că este lipsită de relevanță, din perspectiva respectării dreptului la apărare și a standardelor procesului echitabil, împrejurarea că și la data menționată apărătorul apelantei-reclamante era în continuare în concediu de odihnă, întrucât dispozițiile art. 234 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea nr. 64/2011 a UNBR prevăd astfel:

„(1) Avocatul are obligația să depună toate diligențele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat.

(2) În cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, își va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care își desfășoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obține acordul clientului în acest scop. Modelul delegației de substituire este prevăzut la anexa nr. V. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului delegației de substituire”.

Mai mult decât atât, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. stabilește: „Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legi, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările”.

În consecință, potrivit textului anterior citat, părțile au obligația îndeplinirii actelor de procedură în termenele stabilite de lege sau de judecător, astfel că, apelanta era ținută, în măsura în care aprecia că în acest sens era interesul său procesual, să formuleze concluzii scrise la termenul acordat de instanța de apel în acest scop fie personal, fie prin intermediul unui alt apărător, nou angajat ori în substituirea celui pe care deja îl avea, obligația de substituire fiind în sarcina apărătorului său.

Înalta Curte constată că dreptul legal la concediu de odihnă al apărătorului nu poate fi analizat în contextul acestei critici de nelegalitate, întrucât dreptul de apărare aparține părții, iar părțile își pot exercita drepturile procesuale personal sau prin mandatar, potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., avocatul părții fiind un mandatar convențional al părții, în condițiile art. 68 C. proc. civ. și ale Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că la termenul din 6 octombrie 2016 instanța de apel a pus în discuție și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Bacău fără citarea sa în acest scop, susținere eronată întrucât în realitate, excepția ce trebuia discutată era cea a necompetenței materiale a primei instanțe, și care, în ciclul procesual anterior a fost invocată din oficiu și pentru a cărei nesoluționarea (între altele), decizia pronunțată în apel a fost casată.

Înalta Curte constată că aceste susțineri nu sunt conforme celor consemnate în încheierea de la termenul de dezbatere a apelului, întrucât instanța de apel a acordat cuvântul pe fond, procedura de citare fiind completă, potrivit art. 153 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în timp aspectul privind autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 229 din 3 noiembrie 2014 a Tribunalului Neamț, ca și excepția necompetenței materiale a primei instanțe, erau chestiuni a căror dezbatere obligatorie în rejudecare era stabilită prin decizia de casare, date fiind dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit celor anterior arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere și faptul că recurenta se află în situația de a-și invoca propria culpă, date fiind argumentele susținute, contrar art. 108 alin. (4) C. proc. civ.

Nici motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se verifică în cauză, întrucât instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate, a arătat motivele pentru care nici excepția necompetenței materiale a primei instanțe nu a putut fi reținută ca motiv de ordine publică invocat din oficiu, în ciclul procesual anterior, modalitatea în care în cauza de față operează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 229 din 3 noiembrie 2014 a Tribunalului Neamț; de asemenea, au fost arătate motivele pentru care nici criticile susținute de reclamantă prin motivele de apel nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că decizia recurată expune în mod clar, coerent și convingător motivele pentru care Curtea de Apel a confirmat soluția de respingere a acțiunii în revendicare, arătând elementele relevante ale situației de fapt a cauzei, normele de drept incidente, realizând analiza motivelor de apel susținute de reclamantă și conformându-se celor stabilite prin decizia de casare, cu deplina respectare a prevederilor art. 315 C. proc. civ., într-un raționament logico-juridic ce corespunde exigențelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta pretinde că instanța de apel nu a motivat decizia, întrucât nu a comparat titlurile de proprietate ale părților, nu a analizat în niciun mod titlul de proprietate al pârâtei și nu a motivat de ce a dat eficiență unui titlu care, din punctul său de vedere, nu este valabil.

Contrar acestor susține, Înalta Curte constată că instanța de apel, într-o corectă aplicare a regulilor doctrinare dezvoltate pentru soluționarea acțiunii în revendicare.

Astfel, reclamanta a promovat acțiunea în revendicare împotriva pârâtei cu privire la două spații comerciale în suprafață de 26,49 mp din (spațiu de vânzare) și, respectiv de 3,78 mp (spațiu de depozitare), precum și referitor la terenul aferent acestor suprafețe pretins ocupate fără temei.

Acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul procedural cel mai energic prin care se tinde la apărarea și restabilirea dreptului de proprietate, fiind o acțiune reală petitorie prin care reclamantul – proprietar neposesor solicită restituirea bunului său de la posesorul neproprietar ori de la un detentor precar.

Întrucât este o acțiune petitorie, prin exercitarea acesteia se tinde la stabilirea directă a dreptului de proprietate al reclamantului, în timp ce redobândirea posesiei ca urmare a revendicării, este numai un efect accesoriu al acțiunii în revendicare.

În acțiunea în revendicare derulată între două părți care au titluri provenind de la autori diferiți, regula de soluționare presupune compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părților.

Or, din analizarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea acestei reguli, comparând titlurile de proprietate ale autorilor părților, iar nu ale părților, cum eronat susține recurenta că ar fi trebuit a se proceda, în timp ce instanța de casare a enunțat doar premisa de evaluare a fondului cererii.

În realizarea acestei analize, conform celor anterior arătate, este necesar a se stabili mai întâi dreptul de proprietate al reclamantului – implicit și întinderea lui sau limitele materiale externe ale dreptului – regulă care, parțial, corespunde și imperativului procedural al dovedirii sau justificării prioritare a calității procesuale active a reclamantului, așadar, mai înaintea verificării calității procesuale pasive a pârâtului acționat în judecată (iar, pe fond a titlului autorului său).

Analiza pe fond a acțiunii în revendicare însă, a presupus, potrivit situației de fapt a cauzei, compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părților, ceea ce ar fi atras soluția de a se da preferință titlului mai bine caracterizat, în condițiile în care fiecare dintre părți opune un titlu valabil cu privire la bun.

În situația în care dreptul de proprietate al autoarei cu titlu particular a recurentei-reclamante – SC D. SRL – a fost dovedit în limitele reținute de instanța de apel – 66,16 mp teren și 75,80 mp suprafața construită a spațiului comercial (iar nu de 117 mp, astfel cum s-a menționat în Contractul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001) – în mod evident nici recurenta-reclamantă nu poate opune în mod eficient unui terț un drept de proprietate pe care autoarea sa nu i l-a putut transmite, întrucât nu l-a deținut în patrimoniul său la data perfectării contractului, potrivit principiului nemo plus juris ad alium tranferre potest, quam ipse habet.

Mai mult decât atât, și titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei – SC D. SRL – constând în Contractul de vânzare-cumpărare din 23 iunie 1993 încheiat cu SC C. SA (asupra construcției), precum și în Contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 1995 (cu privire la teren) – relevă aceeași întindere a dreptului de proprietate atât cu privire la construcție – 75,60 mp, cât și cu privire la teren – 66,16 mp.

În plan teoretic, independent de împrejurarea că pârâta ar putea exercita în fapt posesia asupra unui imobil într-o suprafață mai mare decât ea însăși deține în mod valabil de la autoarea sa, potrivit titlului său de proprietate, în soluționarea acțiunii în revendicare de față este esențial că această suprafață mai mare nu provine din acapararea sau uzurparea dreptului de proprietate al reclamantei.

În concret însă, în speță, instanța de apel a reținut că pârâta nu ocupă în fapt o suprafață construită mai mare decât cea evidențiată în actele sale de proprietate provenind de la SC C. SA.

Înalta Curte nu poate reține nici susținerile recurentei privind pretinsa nemotivare de către instanța de apel a împrejurării că expertiza a stabilit că terenurile deținute de cele două părți, prin actele prezentate, se suprapun pe o suprafață construită de 33 mp, întrucât în mod evident aceste concluzii se bazează pe titlurile de proprietate prezentate de părți, iar nu de titlurile de proprietate ale autoarelor părților, așadar, pentru reclamantă fiind luată în considerare suprafața construită de 117 mp inserată în Contractul din 16 iulie 2001, iar nu cea dobândită în mod efectiv de la autoarea sa de 75,60 mp.

Totodată, Înalta Curte mai constată că imperativul respectării art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește obligația instanței de a expune toate împrejurările de fapt relevante pentru soluționarea pricinii cu care este învestită și arătarea modalității de aplicare la speță a normelor sau regulilor de drept aplicabile, iar nu a tuturor nelămuririlor existente între părți, colaterale situației de fapt proprie cauzei.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu făcea obiectul învestirii instanței de apel necesitatea lămuririi inadvertențele dintre suprafața de teren dobândită de reclamantă de la SC D. SRL (66,16 mp, din care 44,8 mp proprietate exclusivă și 21,36 mp proprietate indiviză) și suprafața construcției transmisă – 117 mp conform contractului, sau chiar 75,60 mp, în mod real, potrivit actelor de proprietate ale autoarei reclamantei.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține nu este relevantă comparația suprafaței de teren de 66,16 mp cu suprafața construită de 75,60 mp dobândită în mod efectiv de reclamantă (iar nu cea de 117 mp menționată ca atare în contract, pe baza unei documentații cadastrale eronate), întrucât terenul cumpărat de reclamantă nu este dobândit numai în proprietate exclusivă, ci are două componente – 44,8 mp proprietate exclusivă și 21,36 mp proprietate indiviză -, ceea ce înseamnă că, suprafața indiviză nu este materializată sau concretizată prin limite externe, astfel încât acestea nu pot fi însumate, întrucât rezultanta nu oferă vreun element util pentru soluționarea speței, din perspectiva aspectului relevat de instanța de apel.

Acest argument eronat al Curții de Apel nu are însă valoare hotărâtoare în soluția adoptată prin decizia recurată, fiind chiar un considerent indiferent, astfel încât nu este de natură a conduce la modificarea hotărârii, ci doar se va considera a fi înlăturat din ansamblul motivării, potrivit celor arătate anterior.

Înalta Curte mai constată că instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate, a făcut o corectă aplicare și analiză a celor dezlegate prin hotărârea dată în litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a Contractului de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001 (efectul pozitiv al puterii de lucru judecat), cererea care, a fost respinsă, în esență, pentru faptul că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință a reclamantei și nici nu s-a dovedit frauda la lege a părților contractante (pârâtele din acea cauză, anume reclamanta din prezentul dosar și SC D. SRL).

În acest context, instanța de apel a reținut că pentru imobilul proprietatea intimatei-pârâte s-a întocmit documentația cadastrală încă din anul 2000, cu plan de încadrare în zonă, releveu spațiu comercial, plan de amplasament și delimitare, acesta din urmă purtând mențiunea că „se confirmă suprafața din măsurători”, în timp ce documentația cadastrală NCP x/106, în care pentru magazinul deținut de recurentă s-a trecut în mod eronat și nejustificat o suprafață construită de 117 mp, față de 75,60 mp, cât rezultă din actul de proprietate.

Aceste constatări au permis instanței de apel stabilirea concluziei că disputa dintre părți a fost generată de intabularea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei pe o suprafață construită mai mare decât avea în proprietate (aspect reținut și prin decizia pronunțată cu privire la respingerea cererii în constatarea nulității absolute parțiale a titlului reclamantei), însă, chiar dacă titlul reclamantei a fost supus analizei instanței și menținut (pentru considerentul că nu s-a dovedit reaua-credință a părților), în speță, nu s-a dovedit că pârâta ar ocupa o suprafață construită pentru care să nu dețină dreptul de proprietate.

Mai mult decât atât, instanța de apel a mai constatat din expertizele efectuate în prezenta cauză, precum și în dosarul atașat, că acestea au confirmat că cele două spații comerciale pe care le dețin părțile din litigiu se învecinează, limita dintre aceste spații nu s-a modificat din momentul dobândirii lor de către autoarea reclamantei și, respectiv, de către pârâtă.

S-a mai reținut din aceleași expertize că limita dintre cele două spații este „pe axul 22 din planul inițial al blocului, având poziționați stâlpii și grinzile structurii de rezistență a blocului”, că în urma construirii în anul 1991 a peretelui despărțitor din axul 22 s-au creat două spații distincte: unitatea comercială 24 și spațiul nou creat denumit „magazinul nr. 62”, că „zidul care desparte magazinul 24 de magazinul 62 se află în același loc ca și la momentul cumpărării de către SC D. SRL”.

Prin urmare, instanța de apel, pe baza acestor probe coroborate cu împrejurarea vânzării către reclamantă a unei construcții cu o suprafață mai mare decât cea asupra căreia vânzătoarea era proprietară, a concluzionat că reclamanta a dobândit magazinul nr. 62 care avea – în fapt – o suprafață inferioară celei menționate în contract și era clar delimitată de cea a pârâtei (magazinul nr. 24) prin zid despărțitor, suprafață ce nu s-a modificat înainte sau după cumpărare, dar, profitând de anumite erori în evidențele de Carte Funciară, ce au fost preluate în actul său de cumpărare, a promovat acțiunea în revendicare de față.

În acest context, sunt lipsite de relevanță demersurile întreprinse de către recurentă în raport cu intimata la nivelul anului 2008 pentru soluționarea amiabilă a situației litigioase dintre părți, astfel cum reiese din procesul-verbal de conciliere anexat în copie motivelor de recurs, întrucât această împrejurare nu contrazice constatarea instanței de apel cu referire la pasivitatea reclamantei în intervalul dintre momentul încheierii contractului său de vânzare-cumpărare – 16 iulie 2001 – și momentul promovării acțiunii de față, 5 februarie 2008, în timp ce încercarea de conciliere datează din 3 ianuarie 2008, așadar, imediat anterior promovării acțiunii în justiție.

Înalta Curte constată că cele dezvoltate prin memoriul de recurs de către reclamantă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci, în realitate, recurenta solicită instanței de recurs reaprecierea materialului probator al cauzei, ceea ce nu poate fi primit.

Potrivit dispozițiilor legale, instanța de recurs nu are competența de a realiza un control de temeinicie a hotărârii recurate, atunci când este pronunțată de o instanță de apel (excepția referindu-se la recursul reglementat de art. 304¹ C. proc. civ., inaplicabilă speței), nu poate schimba situația de fapt a cauzei atunci când aceasta este complet reținută, ci controlul judiciar efectuat în recurs este exclusiv unul de legalitate, circumscris motivelor expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ., normă imperativă și de ordine publică.

Așa fiind, având în vedere și cele arătate deja, Înalta Curte constată că nu are corespondent în situația de fapt reținută de instanța de apel, cele afirmate de recurentă cu privire la împrejurarea că pârâta ar ocupa o suprafață construită în plus față de actele prezentate de 53,95 mp, respectiv 73 mp, în condițiile în care Curtea de Apel a reținut că pârâta nu ocupă în fapt o suprafață construită mai mare decât cea evidențiată în actele sale de proprietate provenind de la SC C. SA, concluzie stabilită prin analizarea și coroborarea materialului probator al cauzei.

Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondată și referirea recurentei-reclamante la dispozițiile art. 565 (proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât textul invocat nu este incident în speță, având în vedere că litigiul de față a fost inițiat în anul 2008, în timp ce noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, sens în care prevede art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009: „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi”.

Potrivit celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de către reclamantă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată în această etapă procesuală, în sumă de 4.490 RON, constând în onorariu de avocat, potrivit dovezii de la dosar recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.