Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
159 views
Nulitatea actelor de procedură civilă este definită[1] drept o sancțiune procedurală care intervine în cadrul unui act de procedură ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu‑l total sau parțial de efecte juridice[2].
Invocarea nulității presupune exercitarea unor mijloace sau modalități procesuale, cu privire la existența unor neregularități ale actelor de procedură, având drept consecință desființarea sau refacerea acestora.
Nulitățile sunt operante și în procedura arbitrajului, care reprezintă o jurisdicție convențională de drept privat, pentru rezolvarea anumitor litigii de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri bazate pe autonomia de voință a părților.
În accepțiunea sa cea mai largă, termenul „arbitraj” desemnează modalitatea de soluționare a unui litigiu de către o persoană numită arbitru. Noțiunea de arbitraj se referă la instanța (organul de jurisdicție) sau la procedura potrivit căreia se va soluționa litigiul sau însuși obiectul activității jurisdicționale (res litigiosa).
Procedura de judecată arbitrală este stabilită de părți, de către arbitri, de către o instituție permanentă de arbitraj, ori prin asimilarea de către părți a unei alte proceduri edictate de stat.
Arbitrajul este reglementat în Codul de procedură civilă, Cartea a IV‑a în art. 541‑621 și constituie o procedură privată, nestatală de soluționare a litigiilor prin intermediul căruia se exclude competența instanțelor de judecată[3].
Izvorul prerogativei justiției private de soluționare a litigiilor îl reprezintă voința părților, iar modalitatea de exprimare a acestei libertăți de voință este convenția arbitrală, „piatra de temelie” a oricărui arbitraj.
Convenția arbitrală reprezintă înțelegerea prin care părțile interesate se obligă să soluționeze un litigiu determinat sau determinabil prin arbitraj ocazional sau instituțional realizat de persoane particulare (arbitri), desemnate de către litiganți, renunțând la dreptul de a se adresa în acest scop organelor jurisdicționale de stat.
Potrivit art. 544 alin. (1) C. pr. civ. „arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale”. Libertatea de voință a părților pentru încheierea unei convenții arbitrale este îngrădită doar de rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii [art. 544 alin. (2) C. pr. civ.].
Părțile pot stabili prin convenția[4] lor normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, convocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze, repartizarea cheltuielilor, conținutul și forma hotărârii arbitrale etc.
Deși este încheiată în considerarea contractului principal pentru a oferi calea jurisdicțională de urmat în cazul litigiilor legate de acesta, convenția arbitrală trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă a căror nerespectare ar duce la nulitatea convenției.
Potrivit art. 548 alin. (1) C. pr. civ., convenția arbitrală trebuie încheiată în scris[5], cerință necesară pentru însăși validitatea sa, nu doar sub aspect probator, neîncheierea în scris a convenției arbitrale atrăgând sancțiunea nulității. Fiind un act de dispoziție, prin care părțile, printre altele, renunță la competența instanțelor judecătorești, apare firesc accentul pus pe forma scrisă.
Înscrisul care constată convenția arbitrală este, de regulă, sub semnătură privată.
Condiția formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență[6], indiferent de forma acesteia, sau în debutul procedurii arbitrale, prin schimb de acte procedurale. Forma simplificată a convenției arbitrale prin corespondență sau schimb de acte procedurale are un caracter deschis, care se circumscrie nu numai reglementărilor internaționale, dar și ritmului alert al relațiilor comerciale[7].
Față de reglementarea anterioară, cu privire la instituția convenției arbitrale este păstrat principiul redactării în formă scrisă a convenției arbitrale, sub sancțiunea nulității. Noutatea constă în prevederea referitoare la modul în care părțile au convenit asupra arbitrajului; se consideră îndeplinită condiția formei scrise a convenției atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau prin schimb de acte procedurale ori când existența convenției a fost pretinsă în scris de una dintre părți și nu a fost contestată de cealaltă parte[8].
În cazul în care convenția arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, convenția trebuie încheiată în forma autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute [art. 548 alin. (2) C. pr. civ.].
Această cerință de formă este impusă de caracterul accesoriu al convenției arbitrale față de contractul privind transferul sau constituirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, pentru care forma autentică reprezintă o cerință de validitate[9]. Totuși, rațiunea introducerii acestei dispoziții privind un cadru formal apare ca fiind excesivă[10] și dificil de justificat față de caracterul privat, liberal și convențional al arbitrajului[11], care trebuie corelat cu dinamica și flexibilitatea relațiilor de afaceri pe plan internațional.
Caracterul relativ al nulității pentru nerespectarea cerinței de formă a convenției arbitrale impune invocarea acesteia prin întâmpinare sau până la primul termen de judecată în fața tribunalului arbitral. Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare dacă sesizarea tribunalului arbitral de către una dintre părți nu este urmată de obiecțiuni a celeilalte parți și dacă această înțelegere făcută în fața tribunalului arbitral îmbracă forma scrisă.
Convenția arbitrală în oricare dintre formele sale poate fi încheiată și prin mandatar, dar, având caracterul actului de dispoziție, se impune existența unui mandat special și în formă scrisă, iar nu un mandat general; dacă convenția se referă la constituirea sau transferul proprietății ori a unui alt drept real, procura aferentă trebuie încheiată în formă autentică și numai în fața notarului[12].
Cerința formei scrise a convenției arbitrare este destinată nu numai să atenționeze părțile în privința consecințelor juridice ale convenției și să stabilească cu mai multă grijă conținutul acesteia, dar să și asigure preconstituirea dovezii referitoare la existența și conținutul convenției arbitrale[13].
În literatura de specialitate[14] s‑a apreciat că sancțiunea nulității convenției arbitrale se asanează prin desemnarea ulterioară a arbitrilor potrivit prevederilor art. 558 alin. (2) C. pr. civ. și art. 561 C. pr. civ. care suplinesc lacunele acordului arbitral sub acest aspect, stabilind modalitatea de numire a arbitrilor și de constituire a tribunalului arbitral.
Părțile au obligația de a stabili dacă litigiul se judecă de un arbitru sau mai mulți arbitri care trebuie să fie întotdeauna în număr impar, iar în lipsa unei asemenea mențiuni în convenția arbitrală, litigiul se judecă de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți și un supraarbitru desemnat de cei doi arbitri.
Sub acest aspect, art. 556 alin. (1) și (2) C. pr. civ. trebuie coroborat cu alin. (3) al textului, care prevede că în cazul existenței mai multor reclamanți sau mai multor părți pârâte care au interese comune, fiecare dintre aceste părți vor numi un singur arbitru. În caz de neînțelegere între părți cu privire la arbitrul unic sau dacă o parte numește arbitrul, iar cealaltă parte nu îl desemnează pe cel de al doilea, ori dacă cei doi arbitrii desemnați de părți nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate cere instanței judecătorești în a cărei circumscripție are loc arbitrajul să procedeze la numirea arbitrului ori după caz a supraarbitrului [art. 561 alin. (3) C. pr. civ.].
Părțile trebuie să stabilească cu atenție conținutul convenției arbitrale, întrucât, potrivit art. 544 alin. (2) C. pr. civ., aceasta constituie, în principiu, procedura arbitrală, dispozițiile legii având, în cea mai mare parte, caracter supletiv.
Dispozițiile Codului de procedură civilă, prevăd că arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale. În conformitate cu art. 549 alin. (1) C. pr. civ., convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal al părților, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită „compromis”. Existența convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral, conform dispozițiilor art. 549 alin. (2) C. pr. civ.
În accepțiunea art. 550 alin. (1) C. pr. civ., prin clauza compromisorie, părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându‑se, sub sancțiunea nulității, numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor[15]. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.
Clauza compromisorie sau clauza de arbitraj a fost definită ca un act preparator pentru soluționarea unor litigii posibile între părți, izvorâte din executarea contractului principal. În conținutul clauzei compromisorii părțile vor putea detalia modul în care se vor soluționa pe cale arbitrală litigii viitoare.
Fiind legată de existența unui contract, clauza compromisorie va dura cât timp se va derula contractul; în cazul în care acesta este cedat, respectiv se cedează și clauza compromisorie. Deși înscrisă în contractul principal, clauza compromisorie este independentă față de acesta[16]. Alin. (2) al textului art. 550 C. pr. civ. stabilește în mod expres că validitatea[17] clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. Conform practicii arbitrale, clauza compromisorie continuă să își producă efectele și după încetarea contractului principal în care e inserată în legătură cu acele litigii. În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în manieră extensivă, în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă[18].
Eficacitatea juridică a clauzei compromisorii nu depinde valabilitatea contractului în care a fost inserată, în sensul că, fiind independentă, stabilește competența și procedura de soluționare a litigiului; acest aspect este verificat cu prioritate, după care se analizează fondul contractului care face obiectul disputei[19].
În literatura de specialitate[20] s‑a considerat că „devine recomandabilă din punct de vedere practic includerea clauzei compromisorii în însuși cuprinsul actului juridic ce constată operațiunea juridică privind transferul dreptului de proprietate (sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil)”; în absența unei asemenea clauze părțile au posibilitatea să recurgă la arbitraj doar prin încheierea în formă autentică a unui compromis.
Clauza compromisorie poate fi nulă sau inoperantă, independent de validitatea contractului, cum, după caz, pot exista anumite cauze sau împrejurări care pot conduce la desființarea contractului, dar care nu afectează clauza privind arbitrajul.
Conform art. 550 C. pr. civ. clauza compromisorie este afectată de nulitate dacă nu menționează modalitatea de desemnare a arbitrilor, iar în cazul în care părțile optează pentru arbitrajul instituționalizat este suficientă doar referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul în cazul clauzei compromisorii care se referă la un litigiu eventual, părțile nu au posibilitatea determinării obiectului litigiului la momentul încheierii contractului.
S‑a analizat în doctrină[21] problema posibilului caracter imperfect al clauzei compromisorii, dacă nu sunt prevăzute numele arbitrilor sau modalitatea de numire a arbitrilor, ceea ce ar face ca acea clauza să fie lovită de nulitate. În acest sens, s‑a apreciat că o asemenea concluzie ar fi „discutabilă și severă”[22], pentru că în acest caz nu există prevăzută nicio sancțiune menționată expres, în condițiile în care motivele de nulitate sunt de strictă interpretare, conform regimului nulităților procesuale, stabilit prin art. 174‑179 C. pr. civ. De asemenea, nu se poate susține nici teza inoperabilității unei clauze pe motiv că nu s‑au indicat numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora.
Trimiterea din clauza compromisorie la o curte de arbitraj denotă voința părților de a supune litigiul spre soluționare unui arbitraj instituționalizat. Totodată, dispozițiile Cărții a IV‑a suplinesc lacunele clauzei compromisorii sub aspectul modalității de numire a arbitrilor și de constituire a tribunalului arbitral.
Efectele clauzei compromisorii se vor produce, în principiu, față de cei care au convenit asupra ei, expres sau implicit, cât și față de avânzii‑cauză ai acestora, ca urmare a transmisiunii unui drept sau a lucrului care face obiectul dreptului. Nu în ultimul rând,
alin. (3) al art. 550 prevede că, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă.
Clauza trebuie să fie încheiată în scris, sub sancțiunea nulității, înscrisul fiind cerut ad validitatem. Codul de procedură este mai puțin restrictiv în această privință, condiția formei scrise fiind ad probationem, considerându‑se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existența ei a fost pretinsă în scris de către una dintre părți și nu a fost contestată de cealaltă. În al doilea rând, clauza trebuie să conțină numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora, în lipsa acestei mențiuni, clauza fiind anulabilă. Pentru a suplini această lacuna, părțile pot încheia un compromis ulterior nașterii litigiului, prin care să stabilească numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora[23].
Dacă toate condițiile anterioare au fost îndeplinite, clauza își produce toate efectele între părți, respectiv, va permite sesizarea instanței arbitrale de către oricare dintre părți, de la momentul apariției litigiului și până la constituirea imediată a tribunalului arbitral desemnat prin clauza compromisorie.
Compromisul reprezintă o înțelegere de sine stătătoare, având ca obiect modalitatea de soluționare a unui litigiu deja născut, actual și determinat.
Compromisul presupune îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui litigiu arbitral; manifestarea de voință a părților ca litigiul să se rezolve pe calea arbitrajului; indicarea obiectului litigiului; numele arbitrilor ce vor statua asupra litigiului ori menționarea modalității de numire.
Întrucât, în cadrul compromisului, litigiul este preexistent și determinat, contractanții acționează deplină cunoștință de cauză, cu privire la consecințele patrimoniale ce decurg din renunțarea la competența jurisdicției statale. Natura compromisului este convențională și legală: în varianta convențională, părțile stabilesc ca litigiul intervenit între ele, să fie soluționat pe cale arbitrală.
În varianta legală, compromisul trebuie să conțină, în mod obligatoriu[24], obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor[25].
Conținutul minimal al compromisului este stabilit în funcție de opțiunea părților pentru arbitrajul instituțional sau pentru arbitrajul ad‑hoc. În ipoteza arbitrajului ad‑hoc, prevederile art. 551 alin. (1) C. pr. civ. obligă părțile, sub sancțiunea nulității, să indice în conținutul compromisului, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora. Având în vedere faptul ivirii litigiului, efectuarea, sub sancțiunea nulității, a respectivelor mențiuni, este normală și uzuală; în cazul compromisului ce vizează arbitrajul instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nu au stabilit modalitatea desemnării lor, această operațiune se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții arbitrale (art. 551 C. pr. civ.).
Din compararea textelor de lege, art. 550 alin. (1) C. pr. civ. și art. 551 C. pr. civ., rezultă că, în cazul clauzei compromisorii, legea nu prevede sancțiunea nulității pentru neindicarea în cuprinsul ei a numelui arbitrilor sau a modalității de numire a acestora, așa cum este prevăzută expres sancțiunea nulității în cazul compromisului pentru neindicarea obiectului litigiului, numelui arbitrilor sau a modalității de numire a lor. Diferența este explicabilă întrucât clauza compromisorie își produce efectele târziu după încheierea ei, astfel că numirea arbitrilor prin chiar clauza compromisorie devine aleatorie; în schimb, în cazul compromisului, litigiul este născut și nimic nu împiedică părțile să nominalizeze arbitrul[26].
Verificarea competenței tribunalului arbitral. Prima preocupare a tribunalului arbitral constă în verificarea propriei sale competențe de a soluționa litigiul cu care este sesizat, ceea ce înseamnă a constata dacă există o convenție arbitrală care să nu fie lovită de nulitate sau să nu fi devenit inoperantă și care să exprime clar voința părților de a recurge la arbitraj, cu excluderea competențelor instanțelor judecătorești.
Nulitatea parțială a convenției arbitrale. Principiul autonomiei de voință al părților are putere deplină și în privința desemnării de către părți a numărului de arbitri care urmează să alcătuiască tribunalul arbitral.
Principiul egalității părților, în cadrul procedurii arbitrajului privat, nu îngăduie ca o parte să aibă mai mulți arbitri decât cealaltă parte. În baza art. 557 C. pr. civ. se stipulează că „este nulă clauza din convenția arbitrală care conferă uneia dintre părți un privilegiu cu privire la desemnarea arbitrilor ori care prevede dreptul uneia dintre părți de a numi arbitrul în locul celeilalte părți sau de a avea mai mulți arbitri decât cealaltă parte”. Dispozițiile privitoare la modul de alcătuire a tribunalului sunt de ordine publică, întrucât ele sunt destinate să conducă la formarea unui tribunal arbitral de natură a asigura un echilibru în situația juridică a părților.
Legea sancționează cu nulitatea clauza din contractul de arbitraj prin care o parte ar avea dreptul de a numi un arbitru în locul celeilalte părți ori de a avea mai mulți arbitri decât cealaltă parte. În schimb, atunci când mai mulți reclamanți sau pârâți, toți semnatari ai contractului de arbitraj ori acceptați ca atare în arbitraj, de către părțile inițiale, au o poziție comună în arbitraj, ei își vor putea desemna un singur arbitru.
Din perspectiva numirii arbitrilor, dispozițiile contractuale își relevă preeminența, având drept fundament supremația principiului libertății de voință a părților în organizarea arbitrajului.
Lipsa prevederilor contractuale referitoare atât la numirea arbitrului unic sau arbitrilor, cât și la modalitățile de numire a acestora reactivează principiile stabilite de art. 558 alin. (2) și (3) C. pr. civ.[27].
Părțile pot stabili, prin convenția arbitrală, și anumite condiții de calificare sau alte condiții referitoare la arbitri, după cum instanța permanentă de arbitraj poate stabili anumite criterii de selectare a arbitrilor pe care îi înscrie pe lista sa de arbitri.
Motiv de anulare a hotărârii arbitrale. Hotărârea arbitrală este supusă controlului judecătoresc prin acțiunea în anulare. Pentru desființarea hotărârii arbitrale, partea său părțile trebuie să introducă acțiunea în anulare – singurul mijloc procedural prin care se poate obține desființarea hotărârii. Instituirea unei alte căi de atac prin regulamentul unei instituții permanente de arbitraj este lovită de nulitate. Instanță nu se poate sesiza din oficiu.
Acțiunea în anulare prezintă două obiective bine determinate: conformitatea hotărârii arbitrale cu convenția arbitrală și respectarea principiilor fundamentale ale procedurii arbitrale.
Potrivit art. 608 C. pr. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, pentru unul dintre motivele, expres și limitativ prevăzute de lege[28]. Între acestea, motivul stipulat la lit. b), se circumscrie cazului când „tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante”.
Fără o convenție arbitrală validă și operantă arbitrajul nu poate subzista. Nevaliditatea convenției arbitrale atrage necompetența arbitrajului de a soluționa litigiile care fac obiectul acelei convenții, sancțiune relevată prin acțiune în anulare[29].
[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 293.
[2] S. Boca, Câteva considerații privind invocarea nulității în procesul civil, în Revista Universul Juridic, București, 2019.
[3] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Național, București, 2018, p. 589.
[4] Art. 541 alin. (1) teza finală, coroborat cu art. 541 alin. (2) C. pr. civ., reprezintă temeiul legal al convenției arbitrale necontestate de către părți. Concretizarea caracterului voluntar al arbitrajului privat se efectuează nu numai prin încheierea convenției arbitrale în scris (în sistemul Convenției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, New York, 1958, convenția arbitrală este desemnată prin terminologia „convenție scrisă”, sub sancțiunea nulității), ci și prin efectuarea schimbului prin corespondență (art. 2 pct. 2 din Convenția de la New York, 1958, folosește sintagma „schimb de scrisori sau telegrame”) sau, potrivit art. 548 alin. (1) C. pr. civ., de „acte procedurale”. Reglementarea directă a schimbului de corespondență și, respectiv de acte procedurale reprezintă expresia alinierii legislației române în materie la sistemul Convenției de la New York, 1958 –
M. Ursuța, Sinteza noutăților Codului de procedură civilă. Prezentare comparativă. Noul Cod de procedură civilă și codul anterior, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 73.
[5] Această dispoziție este aplicabilă deopotrivă ambelor forme ale convenției arbitrale, atât clauzei compromisorii, cât și compromisului, fără a deosebi între arbitrajul ad‑hoc și arbitrajul instituțional sau între arbitrajul intern și arbitrajul internațional. În țara noastră cerința formei scrise a convenției arbitrale este de veche tradiție. Cartea a IV‑a a Codului de procedură civilă, în redactarea inițială din 1865, reglementa numai compromisul, ca unică formă a convenției arbitrale ce trebuie încheiată prin act autentic. După 1937 jurisprudența a devenit constantă, în sensul validității clauzei compromisorii chiar și în lipsa cerinței formei autentice prevăzute pentru compromis. În 1993, cerința formei autentice a fost eliminată prin modernizarea Cărții a IV‑a, ambele forme ale convenției arbitrale putând fi încheiate prin act sub semnătură privată.
[6] Pentru a avea relevanța indicată de art. 548 alin. (1) C. pr. civ., schimbul de corespondență sau de acte procedurale trebuie să se refere la obiectul litigiului – M.-L. Belu-Magdo, Jurisdicția arbitrală și acordul arbitral, Revista online E-Arbitraj – 11 iulie 2020, p. 7.
[7] Ibidem, p. 7.
[8] I. Leș, Drept procesual civil. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 540.
[9] C.I. Stoica, Noile reglementări privind arbitrajul, www.stoica-asociatii.ro, 2010.
[10] În acest caz, forma autentică este excesivă, întrucât prin convenție arbitrală nu se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, potrivit prevederilor
art. 1.244 C. civ.
[11] C. Vasile, V. Saranciuc, Nulitatea absolută a convenției arbitrale încheiate fără autentificarea notarului – o extravaganță a NCPC, juridice.ro, 2013.
[12] C.I. Stoica, op. cit., 2010.
[13] Ibidem.
[14] M.-L. Belu-Magdo, op. cit., p. 4.
[15] În cazul clauzei compromisorii, legea nu impune arătarea obiectului litigiului, referindu‑se tocmai la neînțelegerea părților cu privire la contractul în care este inserată acea clauză.
[16] Independența clauzei compromisorii față de contract are drept consecință faptul că motivele de nulitate sau rezoluțiune ale contractului nu se repercutează, în general, asupra clauzei compromisorii; excepții: lipsa capacității depline de exercițiu sau viciile de consimțământ.
[17] În cazul în care, prin contract, părțile au stabilit ca eventualele diferende rezultate din executarea necorespunzătoare a contractului să fie soluționate fie de către instanțele de arbitraj, fie de cele judecătorești alese, această formulare nu constituie o clauză compromisorie în sensul art. 550 C. pr. civ.
[18] O regulă specială de interpretare a clauzei compromisorii îndoielnice este introdusă prin ultimul alineat. Aceasta se completează cu regula prevăzută de art. 1.268 alin. (5) C. civ., potrivit căreia exemplificarea unor tipuri de neînțelegeri sau orice altă clauză menită să înlăture orice îndoială asupra aplicării clauzei compromisorii la un caz particular nu îi restrânge aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.
[19] I. Sabău-Pop, Interpretarea convenției arbitrale, Curentul Judiciar nr. 3-4/2004, Târgu Mureș, 2004, p. 3.
[20] C.I. Stoica, op. cit., 2010.
[21] I. Sabău-Pop, op. cit., p. 4.
[22] Ibidem, p. 5.
[23] I. Leș, Drept procesual civil. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 539.
[24] Și în sistemul actualei reglementări legiuitorul român utilizează sintagma „sub sancțiunea nulității”.
[25] F. Măgureanu, Unele considerații privind compromisul în cazul procedurii arbitrale, în RDC
nr. 6/2004, p. 99.
[26] Pe lângă aceste elemente, compromisul poate să conțină și alte elemente care rezultă explicit sau implicit din lege ori care sunt necesare bunei desfășurări a arbitrajului, dar a căror lipsă nu este sancționată cu nulitate – F. Măgureanu, op. cit., p. 101.
[27] Art. 558 C. pr. civ. este fără echivoc din acest punct de vedere – R.B. Bobei, Arbitrajul intern și internațional, Texte. Comentarii. Mentalități, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 79.
[28] Niciunul dintre motivele prevăzute de lege, care evidențiază caracterul complex al acțiunii în anulare, nu privește controlul legalității și temeiniciei hotărârii arbitrale sub aspectul soluționării fondului litigiului arbitral. M. Voicu, Arbitraj comercial. Jurisprudență adnotată și comentată, 2004‑2014, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 479‑483 (ICCJ, s. a II‑a civ., dec. nr. 90 din
17 ianuarie 2014).
[29] R.B. Bobei, op. cit., pp. 176-184.
