Considerații asupra recursului în casație privind infracțiunea de trafic de minori. Verificarea tipicității faptei, reevaluarea încadrării juridice și examinarea elementelor de vinovăție

• NCP: art. 16 alin. (3) lit. a)
• NCP: art. 182
• NCP: art. 211 alin. (1)
• NCP: art. 35
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1)
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 447

Prin sentința penală nr. 273, din 20 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, printre altele, s-au dispus următoarele:

Totodată, în urma examinării materialului probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al judecății, instanța de fond a subliniat, în privința inculpatului A., că acesta a fost acuzat că le-a transportat împreună cu inculpatul E., pe numitele C. și B., cu autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, în zona localității Săcuieni, județul Dâmbovița.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2/RC din 9 ianuarie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 24 octombrie 2023, Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Astfel, așa cum s-a menționat și în încheierea de admitere în principiu, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (spre exemplu, deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 503/RC din 09 noiembrie 2021, nr. 352/RC din 14 iulie 2022, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc.).

În plus, în jurisprudența sa (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 și nr. 332/RC din 28 iunie 2022 și altele), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, este constantă în a aprecia că expresia „faptă care nu este prevăzută de legea penală”, din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege”.

În cauză, se constată că recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie ilicitului penal, deoarece a efectuat transportul persoanelor vătămate în virtutea serviciului de taximetrie pe care îl presta, iar nu în vederea exploatării sexuale a acestora.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, în perioada 2014-2016, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a transportat de 150 de ori, în vederea exploatării sexuale, pe minora C., în vârstă de 15 ani, precum și aceea că a transportat de 20 de ori, în vederea exploatării sexuale, în perioada mai- iulie 2015, pe minora B., în vârstă de 16 ani, împreună cu inculpatul E. zis „F.”, cu autoturismul său marca x, cu numărul de înmatriculare x, în zona localității Săcuieni din județul Dâmbovița. Instanța de apel a reținut că faptele inculpatului există și se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii de trafic de minori, în formă continuată, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de trafic de minori, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că fapta ce îi este imputată, așa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.

În acest sens, se constatată că, potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de trafic de minori recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.

În doctrină și jurisprudență s-a statuat că transportarea unui minor, ca modalitate normativă a acestei infracțiuni, presupune deplasarea acestuia din locul unde se află în locul de destinație unde urmează să fie exploatat, în sensul prevederilor art. 182 C. pen., folosindu-se în acest sens orice mijloc de deplasare.

Potrivit art. 182 C. pen., prin exploatarea unei persoane se înțelege: a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerșetoriei; e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.

De asemenea, fapta constituie infracțiune indiferent dacă scopul este realizat sau nu, fiind, însă, necesar ca subiectul activ să aibă cunoștință despre faptul că victima este minoră sau să existe suficiente elemente, împrejurări din care să rezulte că este vorba despre un minor.

Sub acest aspect, se constată că, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut, cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situației de fapt, că «o persoană matură din punct de vedere al vârstei, având o ocupație care implică, printre altele, cunoașterea localităților pe raza cărora își desfășoară activitatea, care a asigurat transportul în mod repetat, mai exact de 170 de ori, a două persoane minore, înspre și dinspre o zonă binecunoscută ca fiind destinată practicării prostituției, deține toate perspectivele conștientizării faptului că acționează întocmai în scopul exploatării sexuale a acestora.

Aceasta nu este însă doar prezumția instanței de control judiciar, ci însuși inculpatul A. a declarat, cu ocazia audierii sale în faza de urmărire penală, faptul că „pe F. l-am cunoscut din rândul clienților pe care îi aveam ca taximetrist și în perioada ce a urmat, acesta a început să apeleze la mine pentru majoritatea deplasărilor pe care le efectua. (…) am constatat că Maria practica prostituția la stradă în zona Nisipuri-Săcuieni, deoarece F. mă solicita să-i transport pe amândoi în acea zonă, dar la stradă rămânea doar Maria. (…) Adesea auzeam, când F. și Maria erau în mașina mea, discuții legate de clienții avuți de Maria, de sumele de bani făcute din prostituție, dar și discuții telefonice cu clienții în care Maria le prezenta tarifele pentru actele sexuale, respectiv 150 RON pentru o oră de hotel. Pe B. am cunoscut-o în perioada verii a anului 2015 când, la solicitarea lui F. m-am dus să o iau pe Maria să o duc la stradă și am văzut că împreună cu ea era și această fată B.. Pe amândouă le-am dus la stradă în zona Săcuieni, unde ele practicau prostituția la stradă. Și B. era minoră, fiind de aceeași vârstă cu Maria, adică în jur de 17 ani. (…) Pe B. apreciez că am dus-o la stradă de aproximativ 20 de ori, iar pe Maria în perioada 2014-2016 foarte adesea, cu o frecvență de 3-4 ori pe săptămână, adică de cel puțin 100-150 de ori, atât la stradă, cât și la hotel unde se întâlnea cu clienții”.

Suplimentar, inculpatul A. deținea informații precise privind activitatea infracțională a inculpaților, cunoscând și faptul că Maria avea anunțuri pe net prin care oferea servicii sexuale și mergea cu clienții la hotel (…); „din câte știu, F. le lua Mariei și B. banii făcuți din prostituție”, aspecte coroborate cu declarațiile persoanelor vătămate C. și B..

Faptul că vârsta, proveniența și activitatea prestată de persoanele vătămate minore nu îi erau nicidecum străine inculpatului A. rezultă și din susținerile persoanei vătămate B., din data de 06.06.2017, care a afirmat faptul că „atât I. cât și F. și A. știau că am la acea dată vârsta de 15-16 ani; de asemenea, toți trei știau că practic prostituția în locurile unde mă transportau cu mașina”. De asemenea, și persoana vătămată C. a declarat, în fața instanței de fond, în data de 01.09.2020, faptul că „transporturile făcute de A. prin care am fost dusă prin locurile în care practicam prostituția au fost făcute cu taxiul”.

A mai declarat inculpatul intimat faptul că „au fost dăți când F., fiind în mașină cu mine, mi-a cerut telefonul mobil și a efectuat mai multe apeluri, discutând și cu Maria când aceasta era la stradă. F. o întreba dacă merge treaba, câți bani a făcut sau dacă are probleme sau îi zicea cât timp să mai stea la stradă să facă prostituție în ziua respectivă”. Aceste relatări întăresc convingerea instanței de apel privind raportul dintre cei doi inculpați, care nu era unul tipic de taximetrist-client, inculpatul E. nesfiindu-se să discute telefonic, de față cu inculpatul A., aspecte specifice activității de prostituție, ceea ce denotă că acesta din urmă cunoștea neîndoielnic scopul transporturilor pe care le efectua.

De asemenea, relația apropiată dintre inculpatul E. și intimatul inculpat A. a fost confirmată și de inculpatul H., care a declarat, în cursul urmăririi penale, că „F. este prieten cu un taximetrist pe nume Marian din Lazuri care are un autoturism marca x de culoare galbenă. L-am recunoscut după fotografie pe Marian ca fiind A. din comuna Comișani, sat Lazuri”.

Astfel, implicarea numitului A. în activitatea infracțională este evidentă, rezultând din materialul probator administrat în cauză, acesta acționând în deplină cunoștință de cauză, fiind conștient de practicile persoanelor vătămate minore, precum și de exploatarea acestora de către inculpați, alegând, cu toate acestea, să accepte în continuare cursele solicitate de inculpatul E., aspect apt să surprindă tipicitatea subiectivă a faptei sub forma intenției directe, prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui prin săvârșirea acesteia, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen..» (paginile 47-48 din decizie).

Prin urmare, raportat la împrejurările de fapt reținute cu titlu definitiv de către instanța de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casație, Înalta Curte constată că activitatea de transportare a celor două persoane vătămate minore efectuată de inculpatul A. în condițiile mai sus arătate (respectiv la locul unde urmau a practica prostituția, cunoscând vârsta acestora, activitățile ce urmau a le practica și faptul că sumele de bani obținute din acele activități erau predați inculpatului E.) realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de minori, astfel că există concordanță între situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat și conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (1) C. pen. pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat.

În plus, Înalta Curte subliniază că atâta vreme cât legiuitorul nu a condiționat reținerea existenței infracțiunii de desfășurarea activității de transport numai cu unele mijloace de deplasare și nu a exclus expres folosirea anumitor astfel de mijloace, împrejurarea că subiectul activ a efectuat transportul în timp ce deținea calitatea de taximetrist (angajat al unei societăți ce desfășura activități de taximetrie) nu reprezintă un element care să împiedice tragerea acestuia la răspundere penală, dacă se constată că sunt îndeplinite condițiile de conținut ale infracțiunii de trafic de minori, așa cum este situația în speță.

Se observă, așadar, în contextul existenței corespondenței între activitatea ilicită imputată și tiparul normei de incriminare, că, prin susținerile referitoare la faptul că nu a cunoscut vârsta persoanelor vătămate C. și B. și că transportul nu ar fi fost realizat în scopul exploatării sexuale a acestora, însoțite de solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege), recurentul A. tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de trafic de minori pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casație nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunește toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 870 din 09 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 680 RON, și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele persoane vătămate C. și B., în sumă de 1020 RON, vor rămâne în sarcina statului și se vor plăti din fondurile Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.