Consideraţii actuale – critica modernităţii

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Imediat după moartea sa, la 25 august 1900, numele lui Nietzsche a început să fie tot mai des invocat, iar influența pe care o va fi avut‑o asupra secolului XX este incontestabilă. „Timpul meu nu a sosit încă. Unii se nasc postum.”, spune el în Ecce Homo, iar profeția conținută în acest gând va fi confirmată de întreaga evoluție a studiilor care‑i sunt dedicate. Faptul că ideile sale au început să câștige tot mai mult teren i‑a adus faima de care nu s‑a bucurat în timpul vieții, dar și deservicii prin interpretările de care au avut parte.

Primul care a adus filosofia lui Nietzsche, încă din timpul vieții lui, într‑o universitate a fost danezul Georg Brandes. În deceniile trei și patru ale secolului XX naziștii s‑au revendicat de la ideile lui, nu fără acceptul surorii sale, iar marea parte a lumii occidentale le‑a dat crezare. Percepția asupra lui, ca proto nazist, a cărui idei cu privire la moartea lui D‑zeu, a bestiei blonde, a conceptului de Űbermensch, a durat chiar și după cel de‑al doilea război mondial. Acum este limpede eroarea în care s‑au aflat cei care l‑au lecturat în această cheie. Evoluția receptării lui Nietzsche în Europa este în mare măsură cunoscută, motiv pentru care nu voi insista în această direcție și mă voi ocupa în cele ce urmează de reflectarea imaginii sale în câteva studii americane remarcabile.

În anii cincizeci Walter Kaufmann a început reabilitarea lui Nietzsche, văzând în el un promotor al existențialismului și al umanismului. Cartea lui Kaufmann, Nietzsche – Philosopher. Psychologist. Antichrist^[1], a avut succes în ciuda faptului că în America, nici umanismul, nici existențialismul, nu aveau mare trecere în perioada de glorie a filosofiei analitice. Lucrarea a făcut ca atenția cercetătorilor în filosofie să se îndrepte spre Nietzsche și să fie considerat de unii ca o lectură de divertisment, iar de alții să fie luat ceva mai în serios; motivul unor asemenea abordări pare să fi fost războiul recent încheiat urmat de încă persistentele asocieri dintre Nietzsche și nazism, cu toate că devenea din ce în ce mai evident că ele erau nedrepte.

Acest articol tratează despre o lucrare celebră peste ocean care‑l vizează, poate nu declarativ, pe Nietzsche: Allan Bloom – The closing of the American mind^[2].

Allan Bloom reușește prin cartea sa să convingă mediul academic american, mai mult decât au făcut‑o alții, de importanța gândirii lui Nietzsche pentru evoluția gândirii structurante a politicii și culturii. The closing of the American mind nu îl are ca subiect central pe Nietzsche, însă marea majoritate a temelor fac trimitere deseori la ideile sale. Cartea este un studiu asupra transformărilor vieții universitare americane, a decăderii studiului științelor umaniste, a consecințelor acestui fapt, analizate din perspectiva conservatorismului raționalist. În capitolul Values Bloom expune concepția sa cu privire la Nietzsche, delimitând‑o de distorsiunile lecturii lui Freud, Weber sau a stângii, aspecte pe care le abordează în alte capitole ale cărții.

Dumnezeu este mort spune Nietzsche, însă nu o face cu satisfacția celui care a înlăturat tiranul și acum trăiește liber, ci cu tonul angoasat a celui care și‑a pierdut sprijinul și a credinciosului care a fost lipsit de obiectul pios al credinței sale. Este momentul adevărului, în care oamenii onești realizează că vechea credință nu mai este viabilă și consecințele acestui fapt trebuie examinate. Nietzsche – spune Bloom – înlocuiește ateismul satisfăcut de sine cu unul agonizant care‑și suportă consecințele^[3]. Nevoia de a crede împreună cu refuzul intransigent de a satisface această nevoie, potrivit lui Nietzsche, dau seama pentru întreaga noastră situație spirituală. În urma analizei sale Nietzsche concluzionează că eșecul gândirii raționaliste este patent, el nu poate decide în cultură, în lumea spirituală, nu se mai poate justifica pe sine, iar consecințele acestui fapt sunt intolerabile. Toate regimurile actuale sunt bazate pe rațiune fără a mai face apel la tradiție sau revelația divină. Rațiunea realizează că toate regimurile precedente au fost fondate fie pe zei, fie pe credința în ei. Condiția ca fundamentele rațiunii să reziste este ca noile regimuri bazate pe rațiune să aibă puterea revitalizării geniului creator a vechilor culturi. Astfel semnul de egalitate ar putea fi pus între formele vechi și cele noi. Inadecvarea rațiunii la această cerință este evidentă și singura soluție salvatoare rămâne religia; rațiunea însă nu poate fonda religii. Soluția de expedient este găsită în cultură imaginată ca sinteză între rațiune și religie, cu menirea de a anula distincția clară între cei doi poli. Nietzsche observă soluția în variantă raționalistă și o consideră neviabilă. D‑zeu este mort echivalează cu imposibilitatea existenței religiei – Nietzsche atunci când neagă religia se referă exclusiv la creștinism –, mizând mai curând pe o formă a religiozității, și întrucât omul are nevoie de cultură, impulsurile religioase sunt transferate acesteia. Prin Nietzsche religia devine din nou problema centrală a filosofiei. Punctul din care el va observa cultura modernă va fi cel al ateismului său esențial.

Demitizarea lui D‑zeu și a naturii pretinde o nouă descriere a binelui și răului. Nietzsche a pretins că a sesizat că obiectele respectului uman nu sunt demne de acest respect și mai mult că ele nici măcar nu există. Calitățile lor sunt proiecții a celor mai puternice instincte umane și răspund nevoilor acestora. Binele și răul devin sursa vieții și a posibilității de acțiune a omului. Calitatea judecăților despre bine și rău nu fac altceva decât să arate ce este omul. De fapt ceea ce Nietzsche spune este că omul a pierdut capacitatea valorizantă, și prin aceasta implicit propria umanitate. Satisfacția față de sine și admiterea unor soluții confortabile situației sale nu sunt decât semne ale incapacității de a privi spre infinitul posibilităților umane și a reuzului de autodepășire. Salvarea potrivit lui Nietzsche este la îndemână atâta timp cât încă există credința că D‑zeu, natura, sau istoria pot fi generatoare de valori. În situația decrepită a valorilor omul trebuie să coboare din nou în abis, să conștientizeze situația lor reală și să refacă condițiile creativității generatoare de valori viabile. Ființa va fi de acum un arc întins, care mai curând trebuie să se lupte cu contrariile decât să le armonizeze sau să recurgă la soluția ultimului om ‑ care nu dorește altceva decât eliminarea oricărui conflict^[4]. Și totuși în aforismul 276§I din Omenesc prea omenesc^[5], Nietzsche vorbește despre armonizarea acestor tensiuni existente în om, explicând că ele reprezintă sursa creativității care fac posibilă viața. Demitizarea vechilor valori e făcută cu scopul eliminării iluziilor care ar putea aduce o consolare inconsistentă și a face conștienți pe noii creatori de importanța menirii lor. În acest fel nihilismul poate fi o etapă periculoasă dar necesară în istoria umanității, prin el fiindu‑i făcută vizibilă situația precară în care a ajuns. Nihilismul poate întării sau distruge; dar în aceeași măsură poate îndemna la reconstruirea unei lumi cu noi înțelesuri.

În lucrările lui Nietzsche apar de nenumărate ori referiri cu privire la creativitate, la nașterea lui D‑zeu, la Creație, la D‑zeu ca valoare de care altele depind. El ajunge să spună: „D‑zeu nu este creativ pentru că D‑zeu nu este. Dar D‑zeu așa cum este el făcut de om reflectă ceea ce omul este, necunoscut sieși. Se spune că D‑zeu a făcut lumea, din grijă pentru noi, din nimic; așa că omul inventează ceva, pe D‑zeu, din nimic. . credința în D‑zeu și credința în miracole sunt mai aproape de adevăr decât orice explicație științifică, care trebuie să treacă cu vederea sau să elucideze creativitatea din om.”^[6]

Freud pornind de la subconștientul lui Nietzsche stabilește cauze ale creativității care anulează diferența dintre un pictor de geniu și unul banal. Însă în tocmai acea diferență stă totul, care scapă explicației științifice. Subconștientul reprezintă marele mister, tot atât de nepătruns și de necuprins ca D‑zeu. Freud – spune Bloom^[7] – a acceptat inconștientul și mai apoi a încercat să‑l explice prin mijloace științifice. Dar știința este unul din produsele subconștientului. El poate produce multe științe. Freud încearcă să determine esența sau natura creatorului din cea a creatului. D‑zeu – continua Bloom – a putut crea o infinitate de lumi; dacă ar fi fost limitat doar la aceasta, nu ar fi fost liber.

Subconștientul este sursa creației și a multitudinii de interpretări. Freud și oamenii de știință nu vor să admită acest lucru, ei situând fenomenul în lumea științei care nu acceptă fenomenul pe care vor să‑l explice – inconștientul situându‑se în afara jurisdicției științei. Nietzsche insistă că ar fi o cale de mijloc între știință și psihologie, psihologia având câștig de cauză în virtutea faptului că știința este produsă de psyhe. Și de aici Nietzsche pune o întrebare extrem de importantă: Este știința un produs al culturii noastre? Este știința adevărată?

„Cu toate că valorile, orizonturile, tablele binelui și al răului, care își au originea în sine nu pot fi considerate adevărate sau false, nu pot fi derivate din simțul comun al omenirii sau justificate de standardele universale ale rațiunii, nu sunt egale așa cum cred învățătorii vulgari ai teoriei valorii.”^[8] Toți cei care au acceptat teoria lui Nietzsche privitoare la inegalitate și‑au bazat raționamentul pe faptul că nu există experiență accesibilă din principiu tuturor. În acest sens e înlocuită distincția adevărat‑fals cu autentic‑inautentic, profund‑superficial, creator‑creat care vin să impună optica potrivit căreia cei a căror experiență nu le indică o direcție anume își vor găsi spiritul călăuzitor în indivizii valoroși, în cei mai rari: în creatori. Este cazul lui Moise, Isus, Homer, Budha care nu s‑au distins prin adevărul lor, ci prin capacitatea de a genera cultură, de a crea orizonturi. În aceasta constă valoarea lor: conservă și cresc valoarea vieții. Restul oamenilor nu sunt decât copii ale valorilor originare. „Egalitarismul înseamnă conformism pentru că dă putere celor sterili care nu fac altceva decât să se folosească de vechile valori, valorile de‑a gata ale altor oameni, valori moarte și de care promotorii lor nu sunt legați. Egalitarismul se bazează pe rațiune, care neagă creativitatea.”^[9] Totul la Nietzsche este un atac la adresa egalității și de aceea pe Bloom îl surprinde respectabilitatea de care se bucură Nietzsche din partea Stângii.

Dacă valorile nu au un fundament rațional și nu sunt întipărite în natura celor cărora li se adresează, ele trebuie impuse. Crearea de valori și mai apoi acceptarea lor sunt acte ale voinței și de aceea lipsa voinței, nu lipsa înțelegerii devine păcatul capital. Angajamentul devine principala virtute a individului; el va echivala credința în D‑zeu când valorile auto‑impuse vor prevala. Angajamentul e cel care va da valoare valorilor. Și pentru că valorile nu sunt fundamentate rațional, nu dragostea de adevăr, ci onestitatea intelectuală va caracteriza dispoziția potrivită. Urmând raționamentul, încrederea în sine, în propriile experiențe, decizii, devin marca omului superior, care nu numai că acceptă un viitor imprevizibil, dar îl și dorește.

Bloom consideră că Nietzsche este un relativist cultural și adaugă că Nietzsche a înțeles ce înseamnă acest lucru: conflict și cruzime în locul compasiunii. Culturile sunt mereu în luptă unele cu altele; și asta pentru că valorile sunt afirmate și mai apoi impuse, ele nu se dezbat. Culturile își stabilesc propria imagine despre lume în baza acestor valori; nu se ajunge la compromis. „În privința lucrurilor mari nu există comunicare. (…) Cultura înseamnă război împotriva haosului și război împotriva altor culturi. Însăși ideea de cultură poartă cu sine o valoare: omul are nevoie de cultură și trebuie să facă ce este necesar pentru a crea și menține culturile. Nu este loc aici pentru omul teoretic. Pentru a trăi, pentru a avea propria substanță, trebuie să fii dedicat, angajat (engagé). De aceea un relativist cultural va fi mereu mai aproape de cultură decât de adevăr, fiind în același timp conștient că ea nu este adevărată^[10]„.

Richard Schacht, în cartea sa Making sense of Nietzsche,^[11] contestă poziția lui Bloom în ceea ce‑l privește pe Nietzsche. Din perspectiva lui, Bloom apare ca un reprezentant al Iluminismului sau al raționalismului de tip socratic, pentru care Nietzsche reprezintă o amenințare în calea recuperării Rațiunii care duce adevăr în societatea contemporană. „Ce subliniază el – Bloom – mai curând este că Nietzsche înlocuiește discuția despre desco­perirea adevărului cu cea despre crearea valorilor, care <nu sunt descoperite de rațiune> nelăsând loc pentru <omul teoretic>.”^[12] Bloom, continuă Schacht, afirmă că Nietzsche pune relativismul cultural ca sursă de cunoaștere în locul încrederii iluministe și socratice în capacitatea rațiunii de a realiza acest lucru. Întreaga polemică pe care Schacht o poartă cu Bloom pornește de la faptul că ultimul are o abordare mult prea tranșantă a lui Nietzsche, folosind din argumentele lui doar pe acele care‑i servesc în construirea discursului. Totuși îi recunoaște lui Bloom meritul de a realiza ca „ triada <cultură‑valori‑creativitate> este centrală pentru Nietzsche, ca centru al concepției sale despre umanitate și a posibilei ei creșteri , și a ceea ce înțelege el prin Zarathustra ca <înțeles al Pământului>. Bloom însă privește această triadă ca un slab substitut al celei alcătuite din <cunoaștere‑moralitate-rațiune> mult mai clar concepută, care este pentru el – Bloom – adevăratul loc al umanității și demnă de spiritul lui Socrate și al Iluminismului^[13]. Schacht precizează că Nietzsche nu renunță la rațiune în favoarea creativității, ci mai de grabă o consideră o adevărată posibilitate atunci când este bine înțeleasă și demitizată. Ce îl supără cel mai mult pe Bloom – spune Schacht – este faptul că Nietzsche renunță la rațiune, „sacrifică rațiunea”. „Ce cere el – Nietzsche – este recunoașterea faptului că rațiunea umană nu este o facultate imaculată pe care am dobândit‑o de sus, nelegată de existența noastră biologică, istorică, socială și de condiționările existenței practice. Mai curând este o capacitate pe care am dobândit‑o gradual și în posesia căreia suntem, mai mult sau mai puțin, care a ieșit la iveală ca unul din cele mai remarcabile rezultate din interconexiunea acestor elemente și circumstanțe. Așa că pentru a o înțelege nu este nevoie de sacrificarea ei”^[14].