Consecinţele plăţii taxei judiciare de timbru în contul altei unităţi administrativ-teritoriale decât cea stabilită potrivit prevederilor O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Potrivit art. 40 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru^[1], taxele judiciare de timbru se plătesc de debitorul taxei într-un cont distinct de venituri al bugetului local „Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru”, al unității administrativ-teritoriale în care persoana fizică are domiciliul sau reședința ori, după caz, în care persoana juridică are sediul social [alin. (1)], iar dacă persoana care datorează taxa judiciară de timbru nu are nici domiciliul, nici reședința ori, după caz, sediul în România, taxa judiciară de timbru se plătește în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în care se află sediul instanței la care se introduce acțiunea sau cererea [alin. (2)].

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 40 din Ordonanță^[2], practica judiciară s-a confruntat adeseori cu situația în care debitorul achită taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, însă în contul unei alte unități administrativ-teritoriale decât cea determinată potrivit criteriilor anterior expuse^[3], soluțiile jurisprudențiale pronunțate în soluționarea chestiunii analizate neavând caracter unitar.

Două direcții divergente s-au conturat în practica judiciară și în literatura de specialitate cu privire la problema analizată:

Potrivit unei prime orientări, într-o asemenea ipoteză nu s-ar putea susține că cererea ar fi fost nelegal timbrată, câtă vreme s-a achitat însăși taxa prevăzută de lege. Așadar, adepții acestei opinii apreciază că în ipoteza analizată cererea a fost legal timbrată, pe considerentul că s-a achitat taxa de timbru prevăzută de lege, fiind indiferentă efectuarea plății în contul unei alte unități administrativ-teritoriale din perspectiva analizei legalei învestiri a instanței.

Astfel, s-a reținut că în cazul în care taxa judiciară de timbru se achită în contul altei Direcții de impozite și taxe locale decât cea corectă, dar cu menționarea corectă a elementelor care individualizează dosarul în cauză, sancțiunea care intervine nu este nulitatea cererii pe motiv de neplată a taxei de timbru, aceasta fiind o problemă ce ține, mai degrabă, de executarea fiscală a creanțelor^[4]. Cu greu se poate susține „nevalabilitatea taxei de timbru” pe motiv că ar fi fost achitată în alt cont^[5].

Alte soluții jurisprudențiale au evocat argumente de echitate și de oportunitate, apreciindu-se că anularea cererii este o măsură mult prea drastică, de natură să conducă la încălcarea dreptului de acces la justiție^[6]. Simplul fapt că taxa de timbru a fost colectată în contul unei alte unități administrativ-teritoriale nu poate să îngrădească accesul la justiție al petentului, în condițiile art. 6 CEDO, iar o eventuală restabilire a situației financiare între unitățile administrativ-teritoriale dă naștere la raporturi juridice directe între cele două unități administrativ teritoriale, fără a fi afectat liberul acces la justiție^[7].

În cadrul analizei acestei orientări, se impune a se cerceta în ce măsură ipoteza vizată se subsumează plății efectuate în favoarea unui creditor aparent. De asemenea, o altă problemă care se ridică este aceea de a stabili dacă art. 40 din Ordonanță constituie o dispoziție de favoare pentru debitorul taxei, căruia i se acordă posibilitatea de a achita taxa judiciară de timbru în proximitatea domiciliului sau reședinței sale și în ce măsură plata efectuată în alte condiții decât cele menționate de acest text de lege ar putea atrage aplicarea unei sancțiuni beneficiarului normei de favoare, cum este cazul soluției de anulare a cererii ca nelegal timbrată.

Întrucât s-a apreciat că plata taxei de timbru s-ar fi efectuat într-un cont eronat, se impune a se analiza în ce măsură sunt relevante dispozițiile privind corectarea erorilor din documentele de plată cuprinse în art. 164 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală^[8] și în ce măsură prin aplicarea lor se realizează dezideratul plății taxei de timbru în contul prevăzut de art. 40 din Ordonanță.

Într-o altă optică, în ipoteza plății taxei de timbru în contul unei alte unități administrativ-teritoriale decât cea stabilită potrivit art. 40 din Ordonanță, taxa judiciară de timbru nu a fost achitată cu respectarea dispozițiilor legii, astfel că cererea este nelegal timbrată^[9]. Prin urmare, simpla împrejurare că s-a achitat o taxă judiciară de timbru în contul unui alt creditor fiscal nu este de natură să fundamenteze concluzia legalei timbrări, nefiind stinsă creanța fiscală în raportul juridic cu unitatea administrativ-teritorială determinată potrivit legii.

Instanța sesizată este obligată să verifice legala achitare a taxei nu numai sub aspectul cuantumului acesteia, ci și al contului în care se va face plata, iar o plată nelegală a unei taxe judiciare de timbru echivalează cu neplata acesteia, astfel că teoretic ar putea interveni sancțiunea anulării acțiunii^[10].

Destinația sumelor reprezentând taxe de timbru nu a fost indiferentă legiuitorului, incluzând această prevedere într-o Ordonanță de Urgență a Guvernului României, instanțele judecătorești având obligația de a veghea deplina respectare a legilor^[11].

Dispoziția cuprinsă la art. 40 alin. (2) din Ordonanță satisface exigențele de accesibilitate și previzibilitate impuse de jurisprudența CEDO și nu face nicio distincție, iar potrivit unui principiu cunoscut de interpretare a actelor normative, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă^[12].

Pornind de la premisele menționate, pe parcursul acestui demers, vom analiza care sunt consecințele plății taxei judiciare de timbru în alt cont decât cel determinat potrivit Ordonanței, o atare analiză urmând a se raporta la examinarea temeinică a dispozițiilor legale relevante pentru determinarea subiectelor raportului juridic fiscal, cu consecința corectei identificări a subiectelor plății taxei de timbru prin prisma problematicii abordate, fiind evidențiate particularitățile noțiunii de unitate administrativ-teritorială în accepțiunea Ordonanței și regulile incidente plății ca modalitate de stingere a obligației fiscale vizând taxa judiciară de timbru.

Neîndoielnic, taxa de timbru se circumscrie noțiunii de taxă astfel cum este ea definită la art. 1 pct. 36 C. proc. fisc.^[13], aspectul fiind relevant din perspectiva incidenței Codului de procedură fiscală ca drept comun în materia administrării creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, potrivit art. 3 alin. (2) C. proc. fisc.^[14]

În ceea ce privește sfera debitorilor taxei de timbru, aceasta este prefigurată prin dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanță, din care rezultă că datorează taxe de timbru persoanele fizice și juridice care introduc acțiuni și cereri la instanțele judecătorești ori care introduc cereri la Ministerul Justiției și la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție^[15].

Subiectul activ al raportului juridic fiscal în cazul taxelor de timbru este determinat de art. 40 din Ordonanță, fiind reprezentat, în regulă generală, de unitatea administrativ-teritorială în care își are domiciliul sau reședința persoana fizică, sau, după caz, sediul social persoana juridică, dacă debitorul taxei are domiciliul, reședința sau, după caz, sediul în România. Pentru ipoteza de excepție în care nu este posibilă aplicarea criteriului anterior menționat, referitor la domiciliul, reședința sau sediul debitorului taxei, acesta nefiind localizat pe teritoriul României, creditor în raportul juridic fiscal este unitatea administrativ-teritorială în care se află sediul instanței la care se introduce acțiunea sau cererea.

De asemenea, reținem că din art. 17 alin. (1) C. proc. fisc., rezultă că subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport. Unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ- teritoriale ale municipiilor sunt reprezentate de autoritățile administrației publice locale, precum și de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuțiilor delegate de către autoritățile respective [art. 17 alin. (3) C. proc. fisc.]

Rezultă așadar că, în ceea ce privește taxele judiciare de timbru, subiectele raportului juridic fiscal sunt, pe de o parte, unitățile administrative-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, iar pe de altă parte, contribuabilul/plătitorul.

În ceea ce privește regulile incidente în privința plății taxei judiciare de timbru, sunt relevante, în completarea dispozițiilor Ordonanței, dispozițiile privind stingerea creanțelor fiscale prin plată cuprinse în Capitolul II din Titlul VII al Codului de procedură fiscală, referitor la Colectarea creanțelor fiscale, capitol denumit „Stingerea creanțelor fiscale prin plată, compensare și restituire”, ca drept comun în materia administrării creanțelor fiscale. Unde Codul de procedură fiscală nu dispune, se aplică prevederile Codului civil referitoare la plată, soluție dedusă din art. 3 alin. (2) C. proc. fisc.

Sumele provenite din taxele judiciare de timbru și alte taxe de timbru prevăzute de lege constituie venit la bugetul local, astfel cum prevede art. 494 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal^[16].

Prin derogare de la art. 163 alin. (2) C. proc. fisc., care prevede că în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central și organul fiscal local, debitorii efectuează plata acestora într-un cont unic, art. 40 din Ordonanță prevede că taxele judiciare de timbru se plătesc într-un cont distinct de venituri al bugetului local „Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru”, al unității administrativ- teritoriale determinate potrivit criteriilor enunțate în cuprinsul acestuia^[17].

Rezultă că taxele judiciare de timbru se circumscriu ipotezei vizate de dispozițiile art. 163 alin. (7) C. proc. fisc., care prevăd că plata obligațiilor fiscale, altele decât cele prevăzute la alin. (2), se efectuează de către debitori, distinct pe fiecare tip de creanță fiscală.

În acest context, apreciem că sunt necesare o serie de considerații cu privire la semnificația noțiunii de unitate administrativ-teritorială folosite de legiuitor în cuprinsul Ordonanței.

Reglementarea unităților administrativ-teritoriale se regăsește în OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ^[18], acestea fiind comunele, orașele, municipiile și județele [art. 5 lit. pp) C. adm.].

Sectoarele municipiului București constituite subdiviziuni administrativ-teritoriale, astfel cum rezultă din art. 100 alin. (3) C. adm.^[19].

Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Atât unitățile administrativ- teritoriale, cât și subdiviziunile administrativ-teritoriale sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare, potrivit art. 96 C. adm.^[20].

Așadar, prin opoziție cu unitățile administrativ-teritoriale, subdiviziunile administrativ-teritoriale nu au personalitate juridică, însă sunt, de asemenea, subiecte juridice de drept fiscal.

Rezultă din dispozițiile legale anterior expuse că, din perspectiva Codului administrativ, constituie unități administrativ-teritoriale comunele, orașele, municipiile și județele, care se bucură de personalitate juridică, nu și subdiviziunile administrativ-teritoriale, care fără a avea personalitate juridică, sunt totuși subiecte de drept fiscal, astfel cum rezultă din art. 96 alin. (2) C. adm. și art. 17 alin. (1) C. proc. fisc.

Noțiunea de unitate administrativ-teritorială folosită de legiuitor în cuprinsul Ordonanței se suprapune, așadar, doar parțial cu cea rezultată din Codul administrativ, exclusiv în ceea ce privește comuna, orașul sau municipiul și județul^[21]. În mod suplimentar, noțiunea de unitate administrativ-teritorială folosită de legiuitor în sensul Ordonanței acoperă și sfera subdiviziunilor administrativ- teritoriale, care nu sunt subsumate acestei noțiuni din perspectiva Codului administrativ.