Conflictul dintre dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţa privată, imagine, onoare şi demnitate (NCPC, NCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 617/2019

NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496; NCC: art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, din perspectiva susținută de reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția pronunțată în condițiile în care verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, a reținut că „în speță, caracterul ilicit al faptei trebuie analizat prin raportare la libertatea de exprimare garantată de Constituția României, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

În acest sens s-a reținut că „art. 10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. În ceea ce privește libertatea de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art. 10, s-a avut în vedere consacrarea libertății de exprimare a opiniilor, a judecăților de valoare în legătură cu diverse subiecte. Necesitatea protejării libertății de exprimare este fundamentată în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general și, în particular a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general iar, în materie de politică, criticile pot fi uneori și virulente, limitele criticii admisibile fiind mai largi în privința unui om politic decât în privința unui simplu particular”.

Din perspectiva celor expuse, și în argumentarea/motivarea soluției adoptate instanța de apel a constatat că,„în speță, nu s-a dovedit săvârșirea de către pârât a vreunei fapte ilicite, niciuna dintre afirmațiile făcute de acesta la adresa reclamantei nefiind de natură a justifica atragerea răspunderii sale delictuale”, că, „afirmațiile pârâtului la adresa reclamantei, care au însoțit o fotografie ce o prezenta pe reclamantă într-o postură mai puțin adecvată, reprezintă judecăți de valoare, critici la adresa reclamantei, care, deși nu îndeplinea încă o funcție publică, era în plină campanie electorală pentru a accede într-o astfel de funcție. Aceste critici, chiar dacă sunt virulente sau ironice, nu depășesc limitele libertății de exprimare. Pârâtul nu a folosit cuvinte jignitoare la adresa reclamantei ci doar a emis opinii care, deși cuprind o doză de exagerare și sunt provocatoare, nu depășesc limitele libertății de exprimare, dată fiind calitatea reclamantei de persoană publică, calitate dobândită odată cu intrarea în viața politică, cu implicarea în campania electorală și cu înscrierea sa pe listele electorale pentru a accede într-o funcție publică. Nici publicarea în sine a pozei nu poate fi considerată faptă ilicită de natură a atrage răspunderea delictuală a pârâtului”.

De asemenea, este de reținut că în argumentarea/motivarea soluției instanța de apel a mai constatat că „fotografia a fost făcută la o petrecere într-un club care, deși se desfășura într-un cadru mai restrâns, nu era o petrecere privată câtă vreme acolo avea acces și publicul, personalul care deservea clubul, etc. Prin urmare, reclamanta și-a asumat postura în care a fost surprinsă, neputându-i-se imputa pârâtului că prin publicarea fotografiei respective i-a încălcat reclamantei dreptul la viața privată”.„Or, publicarea fotografiei respective, exact în timpul campaniei electorale, a reprezentat o formă de exprimare a opiniei pârâtului față de ceea ce se întâmplă în viața politică și, implicit, față de persoanele care doresc să ajungă în funcții publice, a reprezentat un mod de a aduce la cunoștința comunității informații despre o persoană care ar fi urmat să reprezinte localitatea respectivă în forurile decizionale”.

Înalta Curte mai reține că este nefondată critica reclamantei legată de nemotivarea hotărârii și din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut că „analiza conflictului dintre dreptul la libera exprimare și dreptul la viața privată, imagine, onoare și demnitate trebuie să pornească de la distincția între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, distincție ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, unde se face referire la informații sau idei. În cauza Lingens c. Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Totodată, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare în situația în care se analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate. În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmațiilor sale (în sensul de a verifica dacă a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate și dacă a depus diligențele necesare pentru verificarea autenticității), dar și cu scopul demersului, în sensul de verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia. Astfel înțeleasă, buna credință a autorului afirmațiilor considerate denigratoare, atrage asupra acestuia protecția articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În alte cauze relevante, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art. 10 cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor; chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală”.

În considerarea acestor argumente, instanța de apel și-a motivat soluția adoptată reținând cu privire la pârât că, și în ipoteza în care „afirmațiile sale la adresa reclamantei au fost critice și ironice, și chiar dacă fotografia postată a fost făcută fără acordul expres al reclamantei, nu se poate reține că, prin faptele sale a depășit limitele libertății de exprimare, încălcând, astfel, dreptul reclamantei la viața privată, la imagine”, că „în speță, nu s-a dovedit săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite, niciuna dintre afirmațiile făcute de pârât la adresa reclamantei nefiind de natură a justifica atragerea răspunderii sale delictuale”.

Or, față de cele expuse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat/motivat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală art. 1349 și art. 1357 C. civ. raportat la dreptul la viață privată și dreptul la imagine prevăzute de art. 70, art. 71, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253 C. civ.

Este real că art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală prevăzând că „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” însă prin dispozițiile art. 1357 C. civ. sunt reglementate condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzându-se că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse, și vinovăția făptuitorului.

Față de obiectul dedus judecății ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, susținută din perspectiva depășirii limitelor libertății de exprimare, de starea de fapt și de drept invocată de reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat cauza prin prisma condițiilor prevăzute de art. 1357 și art. 1349 C. civ., condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, reținând în mod legal și corect că în cauză nu sunt întrunite cumulativ aceste condiții, că în speță, caracterul ilicit al faptei se impunea a fi analizat, așa cum de altfel a procedat instanța de apel, prin raportare la libertatea de exprimare garantată de Constituția României, precum și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că în speță nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii în condițiile în care nu au fost depășite limitele libertății de exprimare.

Cu referire la condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, la limitele libertății de exprimare, Înalta Curte observă că instanța de apel a avut în vedere pe lângă dispozițiile legale enunțate și cele ale art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, din care rezultă fără posibilitate de echivoc că pentru soluționarea litigiilor cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale nepatrimoniale, cum este și cel la viață privată și propria imagine, instanțele sunt obligate să realizeze o analiză a libertății de exprimare în primul rând în lumina jurisprudenței CEDO, în virtutea faptului că aceasta face parte din dreptul intern, în temeiul art. 20 din Constituție. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale prin raportare și la libertatea de exprimare în considerarea jurisprudenței CEDO, precum și în condițiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. întrucât nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii nefiind depășite limitele libertății de exprimare, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum nici una din criticile reclamantei nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 76/A din data de 3 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.