Conducerea unui vehicul în stare de intoxicație. Relevanța penală a valorii alcoolemiei și a modificării textului infracțiunii. Finalitatea recursului în casație (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 19/RC/2017

NCP: art. 336 alin. (1); NCPP: art. 16 lit. c), art. 275 alin. (2), art. 433, art. 438, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; O.U.G. nr. 195/2002: art. 87 alin. (1); Constituția României: art. 147 alin. (1) 

Potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalității, respectiv al concordanței cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. anterior, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispoziția legală anterior menționată, examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanțele de fond și de apel – care nu poate fi schimbată – și care, contrar susținerilor inculpatului, conduce la concluzia că acesta a săvârșit faptele în modalitatea descrisă în considerentele hotărârilor atacate.

Recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, respectiv art. 336 alin. (1) C. pen., fiind dezincriminată prin Decizia nr. 732/2014 a Curții Constituționale care s-a statuat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul acestui text de lege este neconstituțională.

În cadrul aceluiași caz de recurs în casație a susținut că în cauză există un dubiu în ceea ce privește vinovăția sa în raport de valoarea alcoolemiei sale.

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 69/27.01.2015) invocată în susținerea apărării de către inculpat, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că sintagma menționată lipsește de previzibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale.

Totodată, s-a reținut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate de art. 336 alin. (1) C. pen. se realizează prin acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Îmbibația alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecința fiind provocarea unei stări de intoxicație (alcoolică).

Sub aspectul urmării imediate este vorba de o infracțiune de pericol, acțiunea săvârșită punând în primejdie siguranța circulației pe drumurile publice.

Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea faptei și nu trebuie dovedită.

Îmbibația alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puțin îndepărtat de momentul săvârșirii infracțiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului.

Condiția ca îmbibația alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracțiunii la un moment ulterior săvârșirii ei, în condițiile în care de esența infracțiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârșirii lor.

Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispozițiile art. 336 C. pen., astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică.

Stabilirea gradului de îmbibație alcoolică și, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcție de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârșirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu și exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicție cu normele constituționale și convenționale mai sus menționate.

Înalta Curte reamintește că prin decizia mai sus menționată, Curtea Constituțională a statuat că doar sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen. este neconstituțională.

Pe de altă parte, se mai reține că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, (…) constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Împrejurarea că nu s-a intervenit la nivel legislativ asupra dispoziției legale nu are însă drept consecință dezincriminarea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen., ci doar o modificare a textului, în sensul înlăturării din cuprinsul său a acestei prevederi neconforme Constituției României.

Infracțiunea revine la o formă asemănătoare celei anterioare intrării în vigoare a noului C. pen., cea prevăzută în art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 care incrimina conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Se mai are în vedere că prin includerea sintagmei „la momentul prelevării probelor biologice” în noua reglementare a art. 336 alin. (1) C. pen., legiuitorul a vizat doar probațiunea și nu elementele constitutive ale infracțiunii.

În mod evident, ceea ce se incriminează este conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe (aceasta fiind și denumirea marginală a infracțiunii) și nu prezentarea în această stare cu ocazia prelevării de probe biologice.

Din expunerea de motive a noului C. pen., rezultă că prin modificarea conținutului infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, legiuitorul a urmărit eliminarea posibilității unei estimări retroactive a alcoolemiei, în scopul evitării inconvenientelor create de această estimare.

Soluția legislativă prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 impunea calculul retroactiv al alcoolemiei, care consta în determinarea îmbibației alcoolice existente la momentul conducerii autovehiculului și necesita recoltarea a două probe de sânge pentru stabilirea fazei intoxicației etilice (absorbție sau eliminare) și a ratei de eliminare individuale, în perspectiva solicitării expertizei de estimare retroactivă a alcoolemiei.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 3 pronunțată la data de 12 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 392/28.05.2014, a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) C. pen., în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală este cel dat de prima prelevare, reținând că în noua reglementare legiuitorul a optat să dea relevanță penală valorii alcoolemiei la momentul prelevării primei mostre biologice, moment situat în timp imediat, consecutiv acțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul.

Modificarea textului infracțiunii, prin introducerea locuțiunii „la momentul prelevării probelor biologice” nu a avut ca efect dezincriminarea faptelor comise sub imperiul legii vechi (art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002), când determinarea concentrației de alcool în sânge se făcea în raport de momentul depistării în trafic, după cum nici intervenția instanței de contencios constituțional nu produce asemenea consecințe.

Singurul efect este, așa cum s-a arătat, modificarea textului în sensul eliminării prevederii neconforme cu legea fundamentală, cu consecințe doar sub aspect probator, respectiv necesitatea stabilirii îmbibației alcoolice la momentul săvârșirii infracțiunii, care coincide cu momentul opririi în trafic.

Înalta Curte reține că nu se poate vorbi de o dezincriminare a faptei de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, fapta rămânând incriminată chiar și în lipsa unei intervenții din partea legiuitorului după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 732/2014.

Singura consecință produsă prin absența intervenției legiuitorului rezidă în faptul că stabilirea îmbibației alcoolice nu se mai face pe baza valorii pe care o are alcoolemia la momentul prelevării mostrelor biologice, ci în funcție de valoarea alcoolemiei din timpul conducerii vehiculului pe drumurile publice, revenindu-se astfel la condiția incriminării din norma veche prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, ipoteză care necesită recoltarea a două probe de sânge pentru stabilirea fazei intoxicației etilice (absorbție sau eliminare) și a ratei de eliminare individuală, la solicitarea estimării retroactive a alcoolemiei, atunci când suspectul sau inculpatul solicită aceasta.

Raportând cauzei aceste considerații teoretice, Înalta Curte reține că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen.

Potrivit art. 336 alin. (1) C. pen.: „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”.

Elementul material al infracțiunii mai sus menționate constă în acțiunea de conducere a unui vehicul pe drumurile publice de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

În raport de probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în timpul cercetării judecătorești și anume procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, rezultatul aparatului alcooltest, buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie din 20 octombrie 2014, emis Serviciul Județean de Medicină Legală Ialomița și declarațiile inculpatului A., instanțele de fond și de apel, Înalta Curte, în acord cu instanțele de fond și de apel, reține că fapta inculpatului care, la data de 16 octombrie 2014, în jurul orelor 21.00, a condus autoturismul pe B-dul B. și pe B-dul C. din mun. Slobozia, jud. Ialomița, în timp ce avea o îmbibație alcoolică de 0,90 mg/l alcool pur în sânge la ora 21:45 și de 0,80 mg/l la ora 22:45, conform buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie din 20 octombrie 2014, emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Ialomița.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă în cauză ex re, din însăși săvârșirea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul A. a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției indirecte, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., întrucât acesta a prevăzut rezultatul faptei sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui – starea de pericol pentru siguranța traficului rutier.

Concluzionând în raport de aspecte expuse, Înalta Curte reține că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 C. proc. pen., fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. există în materialitatea ei, constituie infracțiune, fiind prevăzută de legea penală, respectiv de art. 336 alin. (1) C. pen. și nu a fost dezincriminată, astfel că sunt nefondate criticile formulate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Referitor la solicitarea de achitare în baza art. 16 lit. c) C. proc. pen., inculpatul invocând principiul in dubio pro reo, arătând că valoarea alcoolemiei sale nu a fost stabilită în mod corect, poate fi examinat prin prisma niciunuia din cazurile de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, în realitate, prin motivele de recurs în casație, nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

Motivele recursului în casație vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie.

Or, așa cum s-a arătat, Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen, nu poate analiza conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt care să conducă la stabilirea vinovăției sau nevinovăției inculpatei în contextul vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen., acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și instanței de apel.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Așadar, recursul în casație nu provoacă un control integral din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în aceleași coordonate în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicție.

În consecință, Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 893/A din 27 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.