Comunicarea publică de fonograme. Operaţiune aptă a genera obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile la care sunt îndreptăţiţi artiştii interpreţi sau executanţi

• Legea nr. 8/1996: art. 106^5 alin. (1)
• Legea nr. 8/1996: art. 112 alin. (1)
• NCPC: art. 341
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8
• NCPC: art. 492 alin. (1)
• NCPC: art. 497
• NCPC: art. 498
• NCPC: art. 501 alin. (3) şi (4)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III –a Civilă, la data de 30.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM (în prezent, Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM), a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la: plata sumei de 2.583 RON plus TVA, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unității deținute, în perioada 01.09.2017-31.05.2019; plata penalităților de întârziere în cuantum de 1133,08 RON calculate până la data de 21.05.2019, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 343 din 28 februarie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza că recurenta-pârâtă a indicat, drept temei juridic al criticilor formulate, exclusiv cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea acestora, rezultă incidența și a motivului de casare descris la pct. 5 al aceleiași norme.

Astfel, recurenta-pârâtă A. a reproșat instanței de rejudecare a apelului, pe lângă aplicarea greșită a normelor de drept material, și încălcarea unor norme de procedură, drept pentru care criticile vor fi analizate în contextul ambelor motive de casare sus-menționate.

În ceea ce privește criticile formulate, se reține că prin decizia nr. 24/19.01.2021 pronunțată în primul ciclu procesual parcurs în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei împotriva deciziei prin care s-a dispus obligarea acesteia la plata triplului remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, în esență, că decizia de apel nu a fost motivată în lumina exigențelor unui proces echitabil și ale unui tratament procesual egal, în condițiile în care nu au fost analizate criticile aduse de către partea apelantă hotărârii primei instanțe, nu a fost evaluat conținutul înscrisurilor depuse de către reclamantă în justificarea pretențiilor sale, cu toate că apelanta-pârâtă, prin criticile formulate, tindea a demonstra contrariul celor consemnate în procesele – verbale exhibate de reclamantă, iar solicitarea de administrare a unor probe suplimentare în apel nu a fost pusă în discuția părților și nici tranșată de către instanță.

Totodată, instanța supremă a arătat că, în măsura în care se va constata existența aparatului TV în incinta spațiului deținut de către pârâtă, instanța de rejudecare va trebui să stabilească dacă partea recurenta a realizat, în perioada la care se referă litigiul și în cadrul activității concret desfășurate în salonul de înfrumusețare, o comunicare publică aptă a genera obligația de plată a remunerației la care au dreptul artiștii interpreți sau executanți în condițiile Legii nr. 8/1996, ținându-se cont și de dezlegările date de CJUE în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui Marco Del Corso (în continuare, cauza C-135/10 SCF).

Ceea ce s-a tranșat prin decizia de casare rezidă, în primul rând, în necesitatea stabilirii motivate, de către instanța de apel, a existenței unui aparat TV amplasat în spațiul deținut de către pârâtă, prin raportare la toate criticile aduse de către pârâtă hotărârii primei instanțe, prin cererea de apel, instanța urmând să se pronunțe și asupra solicitării de probe formulate în calea de atac, în condițiile în care decizia casată nu era motivată în mod corespunzător, iar cererea apelantei de administrare a unor probe suplimentare în apel fusese ignorată.

În al doilea rând, pentru ipoteza în care s-ar stabili existența aparatului TV în incinta spațiului deținut de către pârâtă, instanța supremă a statuat în privința necesității determinării unei „comunicări publice” în sensul legii, în perioada de referință a litigiului, ținând-se cont și de dezlegările date de CJUE în cauza C-135/10 SCF, prin care, deși au în vedere un alt utilizator decât cel din prezenta cauză (anume, un cabinet stomatologic), se reiterează criterii jurisprudențiale anterioare pentru determinarea existenței unei comunicări publice a unei fonograme protejate și modul de aplicare efectivă a acestora.

Potrivit legii naționale, comunicarea publică de fonograme reprezintă o operațiune aptă a genera obligația de plată a remunerației unice echitabile la care sunt îndreptățiți artiștii interpreți sau executanți, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 106^5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară republicării legii din anul 2018, ce coincid în conținut cu art. 112 alin. (1) din lege, în forma republicată (perioada de referință a prezentului litigiu fiind 1.09.2017 -31.05.2019).

Dispozițiile Legii nr. 8/1996 transpun, printre altele, și directiva ale cărei norme au fost interpretate prin hotărârea CJUE în discuție, respectiv directiva privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992, iar reglementarea în vigoare, reprezentată de Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006, conține norme echivalente).

În acest context, interpretarea de către instanța națională a noțiunii de „comunicare publică” din dreptul intern trebuie să țină cont de raportarea la criteriile desprinse din jurisprudența CJUE pentru calificarea unei asemenea operațiuni ca fiind un act generator al obligației de plată a remunerației echitabile, pentru a se garanta efectivitatea deplină a directivei și pentru a se identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta.

Față de dispozițiile deciziei de casare și în virtutea principiului interpretării conforme, ce guvernează dreptul Uniunii Europene, raportarea la dezlegările date de CJUE pornește de la premisa conform căreia aprecierea existenței unui act de comunicare publică presupune o abordare individualizată a unui anumit utilizator și a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, prin prisma mai multor criterii, care trebuie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte, dat fiind că ele pot avea, în diferite situații concrete, o intensitate variabilă (pct. 78-80 din hotărârea SCF).

Prin urmare, se impune a se constata că prin decizia de casare nr. 24/19.01.2021 s-a stabilit ca situația de fapt rezultată din probele administrate să releve aplicarea criteriilor regăsite în hotărârea SCF, în circumstanțele particulare ale utilizatorului.

O asemenea analiză a cauzei impunea evaluarea situației concrete a actelor efectuate de către pârâta A. în interiorul spațiului pe care îl deține, aspect subliniat în decizia de casare, ceea ce presupunea a se determina în fapt nu numai simpla amplasare a aparatului TV în incinta salonului de înfrumusețare al pârâtei, ci și toate acele elemente specifice activității desfășurate în concret de către pârâtă, din care să rezulte comunicarea publică de fonograme în spațiul deținut de către aceasta, prin intermediul aparatului TV.

Din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a enunțat criteriile pentru determinarea existenței unei comunicări publice, desprinse din jurisprudența CJUE, astfel cum au fost menționate în hotărârea pronunțată la data de 15 martie 2012 în cauza C-135/10 SCF (paragrafele 82-91, care cuprinde referiri și la alte hotărâri relevante ale Curții).

Astfel, trebuie să fie vorba despre: intervenția deliberată a utilizatorului de a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată; o „comunicare” destinată unui „public”, iar acesta este un public „nou”; caracterul lucrativ al comunicării, care nu este determinant, dar nici nerelevant pentru definirea unui act de comunicare publică.

Cu toate acestea, motivarea deciziei de apel se limitează la enunțarea criteriilor ori, după caz, relevă doar expunerea de considerente cu caracter general, fără a se reține vreo circumstanță particulară referitoare la activitatea concretă în cadrul căreia s-ar efectua în speță o comunicare publică, generatoare a obligației de plată a remunerației cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, pentru asigurarea aplicării efective a criteriilor de apreciere desprinse din jurisprudența CJUE.

În acest sens, în ceea ce privește criteriul „publicului”, instanța de apel a arătat, în mod corect, că această noțiune privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, pe de altă parte, existența unui număr de persoane destul de important, iar această din urmă condiție implică un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate, fiind relevant a se ști nu doar câte persoane au acces în paralel la aceeași operă, ci și câte dintre ele au acces în mod succesiv la această operă.

În aplicarea acestui criteriu, s-a apreciat că, în speță, clienții unui salon de înfrumusețare pot fi atât persoane care primesc serviciile salonului în mod repetitiv și frecvent, cât și persoane care se află acolo pentru prima dată, în mod întâmplător și excepțional.

Înalta Curte constată că această apreciere nu permite eo ipso a se determina dacă în speță este vorba despre un număr nedeterminat de potențiali destinatari, respectiv despre un număr de persoane destul de important, în sensul jurisprudenței CJUE.

Astfel, cerințele în discuție ar fi presupus a se stabili, în primul rând, activitatea pârâtei în legătură cu care s-a reținut comunicarea publică de fonograme, ce reprezintă cauza juridică a pretențiilor deduse judecății, în sensul de a se indica dacă, în același spațiu, pârâta desfășoară mai multe activități (coafor, manichiură, masaj etc.) și, în caz afirmativ, dacă obligația de plată a remunerației se raportează în speță la toate aceste activități ori doar la una dintre acestea.

Acest aspect este relevant pentru numărul de persoane care pot avea acces la fonogramele difuzate, în paralel sau succesiv, anume clienții tuturor angajaților care lucrează în același spațiu sau doar clienții acelorași angajați care prestează serviciile pe care le are în vedere reclamanta prin pretențiile formulate, în situația în care cererea de chemare în judecată ar viza doar o anumită activitate prestată în salonul respectiv.

În același timp, ar putea fi semnificative configurația și suprafața spațiului, în sensul stabilirii accesului efectiv al clienților la aparatul TV, dat fiind că, potrivit celor statuate de către CJUE, „publicul” care face obiectul comunicării trebuie să fie receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental (paragraful 91 din hotărârea SCF).

Or, niciunul dintre aceste aspecte nu rezultă din motivarea deciziei recurate, deși obligația de plată a remunerației a fost stabilită pe baza înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă – iar acestea indică un spațiu de 50 mp, în raport de care a fost calculată remunerația -, dar și a planșelor foto depuse tot de către reclamantă, care conțin nu numai imaginea aparatului TV, dar și a exteriorului salonului, cu serviciile prestate.

Pe de altă parte, nu pot fi ignorate prevederile metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ (pct. B, care interesează în cauză, astfel cum a fost configurat prin Protocolul încheiat în data de 22 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 19 octombrie 2015 în baza Deciziei ORDA nr. 99/2015).

Potrivit primei note de subsol la tabelul inserat în metodologie, „Utilizatorul trebuie să achite o remunerație distinctă pentru fiecare spațiu deținut în parte. În cazul în care, într-un anumit spațiu, aceeași suprafață este utilizată pentru mai multe activități, remunerația cuvenită organismului de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme și remunerația cuvenită organismului de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru prestații artistice din domeniul audiovizual, comunicate public în regim ambiental și/sau lucrativ, se va achita pentru fiecare activitate desfășurată în parte, corespunzătoare fiecărei utilizări, indiferent de numărul acestora”.

Pe baza aspectelor menționate ar fi trebuit să se stabilească, în al doilea rând, dacă sfera clienților care pot fi considerați că au acces, concomitent sau succesiv, la obiectul protejat, prin intermediul aparatului TV, constituie o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate, astfel încât nu ar putea fi „public”, în sensul celor statuate de către CJUE (paragrafele 84-86 din hotărârea pronunțată în cauza C-135/10 SCF).

În acest sens, trebuie precizat că este neîndoielnică realizarea unui act de comunicare publică de către operatorii unui bar, ai unui hotel sau ai unui centru balnear (care a instalat pentru pacienții săi aparate TV în camerele unității ori în mai multe locuri din centrul respectiv) atunci când transmit în mod deliberat clientelei lor opere protejate, distribuind voluntar un semnal prin intermediul receptoarelor de radio sau de televiziune pe care le-au instalat în localurile lor.

Curtea de Justiție a tranșat în acest sens (paragraful 82 din hotărârea SCF, cu trimiterile la jurisprudență, dar și hotărâri ulterioare, precum cea pronunțată la data de 27 februarie 2014 în cauza C-351/12 OSA ori cea din data de 31 mai 2016 din cauza C-117/2015 Reha Training), iar chestiunea astfel clarificată nu ar putea fi reevaluată într-un litigiu național, într-o situație identică sau similară.

CJUE a statuat, însă, în sens contrar în cazul unui cabinet stomatologic (hotărârea din cauza C-135/10 SCF, indicată ca relevantă pentru speță în decizia de casare).

Or, nu se poate prezuma, astfel cum a procedat instanța de apel, că deținătorul unui salon de înfrumusețare (în termenii folosiți în decizia recurată) realizează ab initio un act de comunicare publică, prin simpla amplasare a unui aparat TV în incintă, în absența indicării elementelor care permit asimilarea cu utilizatori precum cei indicați în jurisprudența CJUE și fără să se arate motivele pentru care nu este mai potrivită asimilarea cu un cabinet stomatologic, așa cum pretinde pârâta.

În hotărârea pronunțată în cauza C-135/10 SCF, Curtea a avut în vedere că pacienții unui medic stomatolog formează în mod normal un grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură și că aceștia constituie, așadar, un ansamblu determinat de potențiali destinatari, iar pluralitatea pe care o alcătuiesc este una mică sau chiar nesemnificativă (paragrafele 95-96).

Nu poate fi exclus de plano ca aceste considerente să fie valabile și în cazul clientelei unor angajați precum cei ai pârâtei, putând avea greutate faptul invocat de către pârâtă – ce ar trebui, prin urmare, verificat – că acei clienți sunt prezenți în salon pe bază de programare, dar și un număr mic de angajați care prestează serviciile relevante, ținându-se, eventual, cont de suprafața în care aceștia își desfășoară activitatea, simultan ori prin rotație.

Cât privește criteriul punerii la dispoziție a fonogramelor, în decizia recurată s-a menționat în mod corect că, pentru a ne afla în prezența unui act de comunicare publică, este necesar ca utilizatorul să intervină, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În lipsa acestei intervenții, clienții, deși se află în interiorul zonei de acoperire a unei asemenea emisiuni, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată.

Instanța de apel a apreciat că acest criteriu este îndeplinit în cauză prin simpla existență a aparatului TV în incinta salonului pârâtei, făcând referire la considerente din jurisprudența anterioară hotărârii din cauza C-135/10 SCF, prin care Curtea de Justiție a afirmat că este suficientă punerea la dispoziția clienților a dispozitivelor, existența și aptitudinea acestora de a comunica public fonogramele, fără a fi relevant dacă utilizatorii ascultau efectiv fonograme.

Se constată că, aplicând în speță o prezumție simplă din faptul existenței unui dispozitiv ce are aptitudinea de a comunica public fonograme, instanța de apel a asimilat din nou, de principiu, situația oricărui salon de înfrumusețare cu cea a operatorilor unui hotel, utilizatori vizați de hotărârile CJUE din cauzele C-306/05 și C-162/10, menționate în decizia recurată în cauză (aspect criticat, de asemenea, prin motivele de recurs).

Or, după cum s-a arătat anterior în legătură cu noțiunea de „public”, instanța de apel nu a indicat niciun element care să permită asimilarea pârâtei cu acei utilizatori, prezumând doar caracterul deliberat al oferirii accesului la o fonogramă difuzată, din partea pârâtei, pentru clienții săi.

Tot din jurisprudența CJUE reiese că simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul Directivei 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (hotărârea din 22 iunie 2021 în cauzele C-682/18 și C-683/18 YouTube și Cyando, paragraf 79).

Prin urmare, doar o abordare individualizată a unui anumit utilizator și a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, prin valorificarea mai multor criterii, în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte, poate conduce la concluzia existenței unui act de comunicare publică, astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența CJUE (inclusiv în paragrafele 78-80 din hotărârea SCF).

Este adevărat, pe de altă parte, că instanța europeană a ajuns la concluzia că și în cazul unui cabinet stomatologic se poate vorbi despre intervenția deliberată a unui astfel de medic în difuzarea de fonograme (paragraf 94 din hotărârea SCF).

Situația analizată în concret a fost, însă, aceea a difuzării efective de fonograme în prezența pacienților, iar nu cea a simplei existențe a unui aparat de radio în cabinetul stomatologic. În plus, chiar și într-o atare situație, Curtea nu a reținut o comunicare publică, din motivul neîntrunirii celorlalte criterii, privind existența unui „public” și caracterul lucrativ al difuzării de fonograme.

Prin urmare, în cauza de față, instanța de apel a considerat în mod greșit că nu este relevantă difuzarea efectivă a fonogramelor – și nu a verificat, din această perspectivă, imaginile capturate de către inspectorii reclamantei și redate în planșele foto depuse la dosar -, cu toate că nu a expus niciun argument pentru care situația pârâtei ar fi similară cu cea a utilizatorilor vizați de jurisprudența CJUE la care s-a făcut referire în decizia recurată.

De altfel, ar fi trebuit să se aibă în vedere că prin metodologia aplicabilă în cauză (pct. B, în forma stabilită prin Protocolul încheiat în data de 22 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 19 octombrie 2015 în baza Deciziei ORDA nr. 99/2015), la pct. 2.1 al treilea paragraf utilizarea în scop ambiental a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual este definită prin „menținerea în stare de funcționare a unuia sau mai multor aparate în incinta unității comerciale ori în afara acesteia”.

Așadar, chiar prin metodologie se prevede necesitatea de a se dovedi nu numai instalarea de aparate într-un anumit spațiu, ci însăși difuzarea de fonograme prin intermediul acestora.

Cât privește criteriul caracterului lucrativ, în jurisprudența CJUE s-a reținut, în privința unui utilizator precum administratorul unui hotel că asigurarea accesului clienților săi la o operă radiodifuzată „trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor” (hotărârea din cauza C-306/05 SGAE, paragraf 44).

De asemenea, difuzarea de emisiuni televizate prin intermediul unor televizoare de către un centru balnear (care a instalat pentru pacienții săi aparate TV în mai multe locuri în incintă) constituie o prestare de servicii suplimentară „prin faptul că urmărește să ofere o distracție pacienților (…) pe parcursul tratamentelor sau al perioadei de așteptare care le precedă, prestare care, deși lipsită de orice conținut medical, contribuie în mod favorabil la calitatea și la atractivitatea centrului, procurând în acest fel un avantaj concurențial” (hotărârea din cauza C-117/15 Reha Training, paragraf 63).

Se observă, din aceste considerente, că acest criteriu trebuie corelat cu un beneficiu pe care difuzarea de fonograme îl procură unității și pe care aceasta îl urmărește, constând fie în obținerea unui profit, prin creșterea prețului serviciilor, fie într-un avantaj concurențial, datorită creșterii calității și a atractivității unității.

Așadar, fără a infirma aprecierea instanței de apel, potrivit căreia sunt importante condițiile ambientale în care clienții așteaptă prestarea serviciilor în cadrul unui salon de înfrumusețare, instanța de recurs constată că aceasta nu este suficientă în sine pentru determinarea caracterului lucrativ, ci ar trebui reținută în contextul unui avantaj procurat unității, în raport și de constatările desprinse din analiza în speță a celorlalte criterii.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prin decizia de apel nu s-a făcut o aplicare corespunzătoare a criteriilor regăsite în hotărârea pronunțată în cauza C-135/10 SCF și, din acest motiv, nici a dispozițiilor deciziei de casare, fiind fondate motivele de casare cu acest obiect.

Pe cale de consecință, sunt incidente prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în raport de care se impune admiterea recursului.

Cât privește celelalte susțineri ale recurentei, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se rețin următoarele:

Din motivarea deciziei recurate în cauză, reiese că instanța s-a pronunțat asupra valorii probatorii a proceselor-verbale întocmite de inspectorii reclamantei și asupra admisibilității fotografiilor ca mijloace materiale de probă în cauză, în raport de prevederile art. 341 C. proc. civ., precum și asupra dovezilor solicitate în apel.

Prin motivele de recurs, a fost reiterată apărarea din cursul procesului vizând inadmisibilitatea probei cu planșele foto, provenind de la reclamantă, întrucât ar fi fost obținută fără acordul pârâtei, iar prevederile art. 341 C. proc. civ. condiționează admisibilitatea mijloacelor materiale de probă, inclusiv a fotografiilor, de obținerea lor în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu bunele moravuri.

Or, instanța de apel a arătat că reglementările în vigoare permit delegaților organismelor de gestiune colectivă efectuarea de controale în spațiile unde se comunică public fonograme și întocmirea de procese-verbale, eventual însoțite de înregistrări video/audio, fără a fi necesar acordul deținătorului spațiului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat vreo critică la adresa acestor considerente ale deciziei, astfel încât susținerile pe acest aspect nu reprezintă critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate în contextul prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocarea încălcării normei de procedură fiind formală, în absența vreunui argument prin care să se combată raționamentul juridic expus prin decizia recurată.

O concluzie similară se impune și în privința probelor solicitate în fața instanței de apel, în condițiile în care instanța a expus motivele pentru care a înlăturat cererile apelantei, fără ca prin memoriul de recurs să se facă vreo referire la considerentele regăsite în decizia recurată.

Pe de altă parte, prin decizia de casare nu s-a impus instanței de rejudecare a apelului obligația administrării probelor solicitate în apel de către pârâtă, ci a fost sancționată nepronunțarea instanței de apel asupra acestei solicitări, ca înfrângând exigențele presupuse de respectarea dreptului la un proces echitabil. Or, după cum s-a arătat anterior, la reluarea judecății în apel probele solicitate au fost analizate, iar motivele pentru care au fost înlăturate au fost expuse în decizia pronunțată.

Pe cale de consecință, susținerile recurentei pe aceste aspecte nu pot fi primite și vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce privește soluția ce se impune a fi pronunțată în cauză ca urmare a admiterii din nou a recursului, în al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., se reține că intimata-reclamantă a solicitat casarea deciziei și reținerea cauzei spre rejudecare.

Cu toate acestea, Înalta Curte urmează a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, față de decizia nr. 79 din 05 decembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, complet ce a fost sesizat chiar în cauza de față, conform dispoziției adoptate prin încheierea de ședință din data de 20 septembrie 2022.

Prin decizia menționată, s-a dezlegat modul de interpretare a sintagmei „o singură dată în cursul procesului”, în interpretarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a statuat în sensul că, în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte a mai reținut că recursul judecat de instanța supremă are ca scop exclusiv verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea și interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanțelor fondului (primei instanțe și instanței de apel). Aplicarea integrală, fără condiționări sau limitări, a prevederilor art. 501 C. proc. civ. ar ajunge să confere recursului, în ipoteza intervenirii unei a doua casări dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, valențele unei căi de atac devolutive. Or, aceasta contravine principiilor arătate în expunerea de motive la proiectul Legii privind noul C. proc. civ.

Or, în cauză, aplicarea efectivă a criteriilor pentru determinarea existenței unei comunicări publice a unei fonograme protejate, în raport de cele arătate în prezenta decizie, presupune stabilirea unei situații de fapt corespunzătoare, pe baza probelor administrate, ce nu poate fi realizată de către instanța de recurs.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași curte de apel, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.