Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
116 views
1. Prezentare
Constituirea în mod corect a cadrului procesual subiectiv, ținând seama de specificitatea raportului juridic de drept administrativ adus în fața judecătorului de contencios administrativ, este esențială pentru soluționarea corectă a unor asemenea litigii, cu atât mai mult cu cât în materie, pe lângă existența unor reglementări aparte, aspectul capacității de folosință a emitentului unui act administrativ nu se întemeiază întotdeauna pe existența unui subiect distinct de drept, așa cum se întâmplă în raporturile juridice civile.
Practica judiciară aduce frecvent în discuție aspecte care țin de capacitatea subiectului de drept emitent al actului administrativ atacat, una dintre cele mai des întâlnite chestiuni fiind, timp îndelungat, situația primăriei, considerată de către cetățeni ca autoritate locală responsabilă pentru toate treburile publice locale și, în consecință, sursa actelor vătămătoare care trebuie cenzurate de instanța de contencios administrativ, deși Legea
nr. 215/2001 arăta expres că autoritățile administrației publice locale sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive[1]. Legea se referea la primărie ca la o simplă structură funcțională, în cadrul căreia intră primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ‑teritoriale și aparatul de specialitate al primarului și care, pe cale de consecință, nu ar fi justificat cerința calității procesuale pasive[2], însă, cel mai adesea persoana vătămată se îndrepta în justiție împotriva primăriei, iar prin hotărârea judecătorească se dispunea obligarea acesteia să execute anumite obligații specifice, chiar dacă era vorba despre un act emis de un anumit serviciu sau de o anumită autoritate din structura primăriei și să plătească anumite sume de bani, deși nu avea patrimoniu.
Cel puțin pentru litigiile civile sau pentru cele care vizau administrarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului, era limpede că nu se putea constitui cadrul procesual cu primăria, întrucât aceeași Lege nr. 215/2001 arăta clar că persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu sunt unitățile administrativ teritoriale, care sunt și subiecte juridice de drept fiscal, respectiv titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat[3].
Nici adoptarea în Codul administrativ a unei definiții mai lămuritoare din perspectiva capacității procesuale în art. 5 lit. hh)[4] nu a determinat depășirea inerției de a considera această structură ca parte în litigiile de contencios administrativ[5].
Pornind de la faptul că legea reglementează modul de constituire și organizare a anumitor autorități, care au atribuții specifice în emiterea actelor administrative pentru realizarea treburilor publice, se ajunge la posibilitatea ca anumite acte să fie emise de către o autoritate care nu are personalitate juridică nefiind subiect distinct de drept pentru a putea sta în judecată conform regulilor generale.
Dar Codul de procedură civilă admite ipoteza în care anumite entități, fără personalitate juridică, pot sta în judecată dacă sunt constituite potrivit legii [art. 56 alin. (2)].
În asemenea situații trebuie să se țină seama de prevederile care reglementează atribuțiile acelei entități, în exercitarea cărora aceasta emite acte administrative, calitatea procesuală în această situație fiind justificată de către serviciul, unitatea funcțională, entitatea, dezmembrământul, cu sau fără personalitate juridică al respectivei autorități, care a emis acel act administrativ considerat vătămător.
Într‑adevăr, dacă se pune problema recuperării anumitor sume de la respectiva autoritate sau a reparării unui prejudiciu produs prin emiterea actului administrativ ori a plății oricăror sume de bani care ar putea fi dispuse prin hotărâre judecătorească, ar trebui ca în respectivul litigiu să participe și autoritatea deținătoare a patrimoniului[6] și pentru care se exercită acele atribuții în scopul realizării treburilor publice, care ar putea executa sau acoperi respectivele sume, emitentul actului neavând un patrimoniu potrivit legii.
Cazul primăriei este un exemplu, jurisprudența relevând și ipoteze în care actul este emis de un anumit serviciu sau structură din cadrul unei autorități publice cu personalitate juridică dar care nu participă la judecată pentru că nu este chemată, judecata fiind desfășurată numai în contradictoriu cu serviciul emitent[7]. Se poate ajunge astfel ca hotărârea pronunțată împotriva unei entități funcționale să nu poată fi executată, pentru că nu s‑a aflat ca parte în litigiu sau pentru că autoritatea chemată în judecată nu este titulara unui patrimoniu.
2. Norme
În contextul unor asemenea aspecte legea de procedură a adoptat prevederi utile pentru lămurirea cadrului procesual subiectiv în fața instanței de contencios administrativ, chiar anterior noului Cod de procedură civilă.
Astfel, art. 161 din Legea nr. 554/2004 a fost introdus prin pct. 24 al art. I din Legea
nr. 262/2007[8] și prevedea că instanța poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept.
Norma a fost consecutiv modificată, ajungând în prezent să aibă o formă foarte asemănătoare cu art. 78 alin. (2) C. pr. civ.[9], adoptat în dreptul comun în același scop al lămuririi cadrului procesual subiectiv pentru a se evita respingerea cererilor ca inadmisibile, respectiv consumul inutil de mijloace pe care le presupune pornirea unui proces, în condițiile în care la final hotărârea nu putea fi aplicată.
Se prevede astfel un rol important al judecătorului asupra constituirii cadrului procesual subiectiv în materia contenciosului administrativ dacă, în raport de prevederile legale aplicabile, corect interpretate de instanță, rezultă că respectivul raport juridic dedus judecății impune participarea în cauză și a altor persoane decât cele care compun deja acest cadru procesual.
Aproape identitatea între dispoziția din legea specială și cea din dreptul comun relevă faptul că legiuitorul a uniformizat reglementarea în ideea de a nu se mai vorbi de o dispoziție specială care trebuie să fie interpretată prin raportare la cea de drept comun, cum se întâmpla anterior apariției Legii nr. 212/2018, când legea contenciosului administrativ „permitea” instanței să introducă în cauză anumite organisme sociale interesate sau să pună în discuția părților acest aspect ori introducerea în cauză a altor subiecte de drept.
3. Ipoteze
Specificitatea raportului de drept administrativ reclamă participarea altor persoane la judecata de contencios administrativ, în lipsa acestora hotărârea fiind lipsită de eficiență.
Bunăoară, în domeniul anulării actelor administrative la solicitarea unei terțe persoane, situație juridică permisă de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, terțul cheamă în judecată autoritatea emitentă, însă, în litigiu trebuie să participe în mod obligatoriu și beneficiarul actului sau destinatarul acestuia, cel care l‑a solicitat și l‑a primit de la autoritate[10].
Sau, dacă se solicită nulitatea contractului de achiziție publică încheiat cu nerespectarea dispozițiilor esențiale[11], este obligatoriu să participe ambele părți contractante.
Atunci când se cere obligarea funcționarului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neemitere actului, fără a se formula cererea și în contradictoriu cu autoritatea care trebuie să emită actul, complinirea cadrului procesual subiectiv prin participarea acesteia la judecata de contencios administrativ este obligatorie, față de art. 16 din Legea nr. 554/2004[12].
Nu de puține ori în practica judiciară terțul formula cerere exclusiv în raport cu autoritatea susținând că nu este interesat de introducerea în cauză a beneficiarului actului, ipoteză în care instanța, anterior anului 2007, se afla în imposibilitate de a introducere în cauză beneficiarul în temeiul unui text expres, putând apela însă la dispozițiile generale ale Codului de procedură civilă referitoare la principiul rolului activ al judecătorului [art. 129 alin. (4) C. pr. civ. de la 1865], punând în discuție calitatea procesuală, neavând la îndemână alte norme. De aceea a fost nevoie de introducerea art. 161 în Legea nr. 554/2004, care ulterior adoptării noului Cod de procedură civilă prin modificarea adusă la nivelul anului 2018 a devenit aproape identic cu textul din dreptul comun. Norma a fost și este utilă judecătorului de contencios administrativ pentru că cele mai frecvente situații în care se întâlnește necesitatea introducerii în cauză a unui terț în raport cu litigiul inițial se regăsesc în acest domeniu administrativ, apropo, în special, de beneficiarul actului atacat de un terț, în atare situație nefiind practic vorba despre excepția lipsei calității procesuale. Părțile aflate deja în litigiu justifică cerința calității procesuale, însă, pentru corecta soluționare a raportului juridic litigios este necesară și participarea unei/unor terțe persoane în același cadru procesual, care se extinde pe cale de consecință[13], în aplicarea
art. 161 din Legea contenciosului administrativ, preluat ulterior și în art. 78 alin. (2)
C. pr. civ.
Există însă și situații în care titularul cererii o formulează în contradictoriu cu o autoritate care nu este emitent a actului administrativ atacat sau care a emis numai un act premergător într‑o procedură complicată, finalizată cu actul care trebuia să fie atacat[14] ori sunt cazuri în care reclamantul se îndreaptă doar împotriva unei entități care nu poate sta în judecată, reprezentând un for administrativ[15] sau unul jurisdicțional[16], care derulează o procedură în care persoana reclamantului a fost parte. Asemenea situații sunt fie consecința faptului că legea nu prevede clar calitatea procesuală, fiind necesară aplicarea unui procedeu de interpretare care se dovedește a fi nereușit în privința petentului, fie urmarea faptului că din însuși actul administrativ atacat nu rezultă cu certitudine emitentul acestuia, care se relevă abia ca o consecință a analizării documentației care a stat la baza emiterii actului prin coroborare cu prevederile legale.
În asemenea cazuri, judecătorul din contencios administrativ ar trebui să exercite un rol activ, în sensul de a lămuri respectivul cadru procesual subiectiv, fiind important de determinat dacă pune în discuția părților existente calitatea procesuală și/sau necesitatea introducerii în cauză fie a beneficiarului actului atacat, fie a autorității emitente a actului administrativ, fie a entității care poate sta în judecată în respectiva materie[17].
Deoarece calitatea procesuală reprezintă o condiție de exercițiu a acțiunii civile, aspect de ordine publică, ce poate fi ridicat și din oficiu de către instanță, la prima vedere s‑ar putea susține că în toate cazurile instanța o poate pune în discuție din oficiu și, totodată să analizeze dacă face aplicarea art. 161 din Legea nr. 554/2004, pentru a evita respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă și pentru a conferi eficiență respectivei proceduri, mai ales în acele cazuri în care nu este clar, potrivit legii sau datelor de care dispune petentul, cu cine trebuie să se judece.
Discuții pot să apară atunci când se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive de către persoana chemată în judecată, care arată în întâmpinare că nu ea, ci o altă persoană sau subiect de drept administrativ justifică cerința calității procesuale pasive. Cererea de chemare în judecată se comunică pârâtului, care formulează întâmpinare, care la rândul său se comunică reclamantului pentru a avea posibilitatea, urmărind apărările formulate de pârât, să‑și modifice cererea, să și‑o precizeze sau să formuleze răspuns la întâmpinare aducând argumente la apărările formulate de pârât. Fiind comunicată astfel întâmpinarea, în care prima apărare este reprezentată de excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, fiind indicat subiectul de drept titular al calității pasive, reclamantul este pus în gardă și știe deja că e posibil să fi constituit greșit cadrul procesual subiectiv.
În acest context se poate susține că trebuie evitată o interpretare strict formală, care ar determina în toate cazurile punerea în discuție a art. 161 față de lipsa de distincție a textului, lăsând practic fără niciun efect invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive de către pârât, comunicată, deci cunoscută reclamantului, întrucât cele două instituții procesuale se întemeiază pe ipoteze diferite. Ar fi rațional în acest caz ca la termenul de judecată instanța să nu pună în discuție art. 161, ci să soluționeze direct excepția lipsei calității procesuale pasive, fiind alegerea reclamantului dacă își modifică sau nu cererea, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a persoanei care justifică realmente atare cerință. Mai departe, după admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive nu mai subzistă cadrul procesual în care să se pună problema extinderii acestuia în temeiul art. 161 întrucât în cauză a rămas doar reclamantul. Evident că dacă se respinge excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtul inițial fiind menținut în acest cadru instanța va putea pune în discuție extinderea cadrului procesual subiectiv și cu celelalte persoane indicate în întâmpinare dacă față de specificul raportului juridic dedus judecății consideră că cererea nu se poate soluționa fără participarea terților.
De cealaltă parte, dacă s‑ar considera că instanța trebuie să pună în discuție art. 161 din legea contenciosului administrativ anterior soluționării excepției, s‑ar putea susține chiar antepronunțarea judecătorului asupra acesteia, în contextul în care acesta pune în discuție mai întâi necesitatea complinirii cadrului procesual subiectiv pasiv cu persoanele indicate în întâmpinare ca fiind singurele care au calitate procesuală, caz în care pare că judecătorul se pliază pe poziția reclamantului al cărui demers procesual în salvează, întrucât acesta trebuie să își modifice cererea solicitând introducerea în cauză a terților în calitate de pârâți, ca urmare a punerii în discuție a art. 161 sau a art. 78 alin. (2) C. pr. civ., pentru a evita respingerea cererii sale, excepția lipsei calității procesuale pasive rămânând fără consecințe, chiar dacă ar fi admisă. Prin punerea în discuție a art. 161, față de susținerile din întâmpinare, reclamantul este avertizat că urmează să i se respingă cererea ca inadmisibilă în contextul în care nu cere introducerea în cauză în calitate de pârât a celui care justifică cerința calității pasive.
Și atunci când nu se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive de către pârât dar instanța socotește că adevăratul emitent al actului este o altă autoritate, față de datele transmise în condițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, va pune în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive, iar nu art. 161, explicând reclamantului motivele pentru care consideră necesară invocarea excepției, respectiv faptul că alte persoane sau entități justifică această cerință. Chiar dacă reclamantul află direct în fața instanței faptul că a constituit în mod greșit cadrul procesual subiectiv și nu a putut cunoaște anterior în mod clar cu cine trebuie să se judece, prin punerea în discuție a excepției va deveni interesat să corecteze cadrul procesual.
Între aplicarea art. 161 și invocarea excepției lipsei calității procesuale există deosebire de ipoteză. Cele două aspecte sunt diferite, ipoteza de lucru a textului art. 161 și a art. 78 alin. (2) fiind introducerea altor persoane în cauză, iar nu înlocuirea celor existente cu altele, care au calitate procesuală, ceea ce se poate realiza prin modificarea cererii în sensul adăugării sau înlocuirii pârâtului.
Ce înseamnă „când raportul juridic dedus judecății o impune”? Este vorba despre ipoteze în care litigiul nu se poate finaliza legal fără participarea terțului respectiv, alături de părțile din litigiul existent. Raportul litigios reprezintă un litisconsorțiul necesar, în sensul că pentru valabilitatea hotărârii trebuie să participe în judecată toate părțile raportului juridic respectiv[18].
Este o diferență de ipoteză între discutarea calității procesuale pasive și introducerea unor terți în proces. Prima ține de condițiile de exercițiu a acțiunii formulate de reclamant, calitatea procesuală, care odată admisă va atrage respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar dacă este respinsă va menține același cadru procesual subiectiv, în timp ce a doua are drept cauză necesitatea ca raportul juridic litigios să fie soluționat și în contradictoriu cu o persoană care nu a fost chemată în judecată, alături de părți, iar nu în locul lor, pentru însăși valabilitatea hotărârii care se va pronunța.
Așadar, judecătorul nu pune în discuție calitatea procesuală atunci când face aplicarea art. 78 alin. (2) C. pr. civ. ci necesitatea ca în litigiu să participe și alte persoane, fără de care hotărârea nu e legală.
Scopul pentru care a fost introdus art. 161 în Legea nr. 554/2004, respectiv art. 78
C. pr. civ. a fost acela ca hotărârea care se va pronunța să reprezinte un act util, evitându‑se situația în care persoana care nu a fost introdusă în proces să se prevaleze de inopozabilitatea hotărârii și să nu se poată practic asigura executarea acesteia. Premisa este aceea că persoana aflată deja în cadrul procesual subiectiv justifică cerința calității pentru anumite cereri, însă pentru altele, formulate în cadrul aceleiași proceduri, este necesară și participarea altor persoane.
Sunt însă în practică situații în care instanța, constatând că pârâtul chemat în judecată nu justifică cerința calității procesuale pasive, pune în discuție extinderea cadrului procesual cu subiectul de drept administrativ care poate sta în judecată și care justifică această calitate[19], din considerente legate de necesitatea exercitării rolului activ și de protecția persoanelor private în raport cu autoritatea, în contextul unui hățiș legislativ sau a unui volum de norme considerabil, uneori neclare, care nu relevă cert persoanei interesate cu cine ar trebui să lege cadrul procesual subiectiv. În special în calea de atac, dacă instanța de control judiciar constată o greșită constituire a cadrului procesual subiectiv și având în vedere că prima instanță a soluționat fondul în contradictoriu cu respectiva autoritate, pentru a nu se ajunge la desființarea hotărârii de fond direct în calea de atac pentru un aspect de inadmisibilitate cum este cerința calității procesuale și respingerea cererii ca inadmisibile (pentru lipsă de calitate), se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, pe considerentul că instanța nu a exercitat rolul activ punând în discuția părților extinderea cadrului procesual cu subiectele de drept care ar trebui să stea în judecată[20]. Practic, în aceste cazuri instituția extinderii cadrului procesual subiectiv este utilizată în afara ipotezei sale în scopul de a salva situația și a evita respingerea cererii pe temeiul excepției lipsei calității procesuale.
Alta este însă situația în cazul în care trimiterea spre rejudecare s‑a dispus deoarece nu a fost chemată în judecată și unitatea titulară a unui patrimoniu în privința capătului de cerere referitor la despăgubiri[21]. Față de specificul raporturilor juridice de drept administrativ, în care interesează atribuțiile prevăzute de lege în sarcina unei anumite autorități, este posibil ca raportul juridic să se lege între un subiect de drept – persoană vătămată într‑un drept sau interes legitim și o entitate, serviciu, organ, care nu are nici personalitate juridică, nici patrimoniu, devenind astfel imposibilă executarea unei obligații pecuniare în contradictoriu cu acesta. De aceea, atunci când legea prevede, persoana interesată trebuie să constituie cadrul procesual subiectiv nu numai în raport de serviciul sau entitatea care trebuie să emită un act potrivit legii, ci și în contradictoriu cu autoritatea deținătoare a unui patrimoniu, din care să poată fi acoperite sumele acordate și cheltuielile de procedură.
Astfel, a fost chemată în judecată Poliția Comunei M., care are capacitate de drept administrativ, putând sta în judecată în nume propriu în acțiunea reclamantului pentru anularea actelor emise de aceasta, chiar în lipsa personalității juridice, însă mai puțin în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile. Instanța de recurs a constatat că tribunalul a pronunțat hotărârea atacată în contradictoriu doar cu Poliția Comunei M, obligând această instituție publică la plata unor sume de bani, fără să facă aplicarea art. 161 din Legea nr. 554/2004 și, în funcție de poziția petentului, să citeze corespunzător Inspectoratului de Poliție Județean C, care nu a fost chemat în judecată inițial de către reclamant[22].
Similare sunt și: ipoteza neexercitării rolului activ pentru punerea în discuție a introducerii în cauză a unității administrativ teritoriale pentru cererea de despăgubiri, alături de primar, ca emitent al actului administrativ contestat sau cazul în care nu s‑a pus în discuție chemarea în judecată și a Parlamentului, strict pentru cererea de obligare la repararea prejudiciului într‑o cerere formulată în contradictoriu cu Secretariatul pentru problemele revoluționarilor, căruia i se cerea să emită un act administrativ[23].
4. Concluzii
Instituțiile procesuale analizate: introducerea în cauză a altor persoane în mod forțat, respectiv excepția lipsei calității procesuale se raportează la situații diferite, în primul caz fiind vorba despre extinderea cadrului procesual subiectiv deja constituit, în timp ce în situația excepției lipsei calității procesuale acest cadru a fost greșit constituit.
Aplicarea art. 161 din Legea nr. 554/2004 respectiv a art. 78 alin. (2) C. pr. civ. în contextul invocării excepției lipsei calității procesuale și admiterii acesteia, chiar dacă salvează procedura, nu corespunde întocmai scopului pentru care a fost recunoscut instrumentul procesual.
Jurisprudența demonstrează atât aplicarea corectă a dispozițiilor referitoare la extinderea cadrului procesual subiectiv în ipoteza în care este necesară introducerea și a altor subiecte de drept alături de cele existente pentru determinarea posibilității executării hotărârii cu privire la anumite capete de cerere, cât și o extindere artificială a cadrului procesual, care reprezintă practic o înlocuire a subiectelor chemate în judecată cu cele care justifică cerința calității procesuale.
[1] Art. 23 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, publicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările ulterioare.
[2] Art. 77 – Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.
[3] Art. 21 alin. (1) și (2) – Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.
[4] Primăria comunei, a orașului, a municipiului, a subdiviziunii administrativ-teritoriale – structură funcțională fără personalitate juridică și fără capacitate procesuală, cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile autorității deliberative și dispozițiile autorității executive, soluționând problemele curente ale colectivității locale, constituită din: primar, viceprimar, administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate la cabinetul primarului și aparatul de specialitate al primarului.
[5] Ex. dec. nr. 1047/R-Cont din 03 noiembrie 2022 – C. Ap. Pitești sau dec. nr. 1125/R-Cont din 17 noiembrie 2022 C. Ap. Pitești, actele atacate erau emise de Primărie, prin primar.
[6] O. Podaru, Drept administrativ, vol. I, Actul administrativ, repere noi pentru o teorie altfel, Tomul I, Noțiune, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 129.
[7] Comisia pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 din cadrul Parlamentului României, care nu este parte în judecată – sent. civ. nr. 351/2018, pronunțată de Trib. Argeș.
[8] Publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007.
[9] Art. 161 – Introducerea în cauză a altor subiecte de drept.
Când raportul juridic dedus judecății o impune, instanța de contencios administrativ va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului și instanța apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunța în fond.
Art. 78 alin. (2) C. pr. civ. – În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.
Art. 78 alin. (2) C. pr. civ. adaugă numai sintagma „În materie contencioasă”, în rest textele sunt identice.
[10] C. Ap. Ploiești, dec. nr. 171/26 februarie 2020; C. Ap. București, dec. nr. 2902/17 noiembrie 2022.
[11] Art. 58 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 – Orice persoană interesată poate solicita instanței de judecată constatarea nulității absolute a contractului/actului adițional la acesta încheiat cu încălcarea condițiilor cerute, după caz, de legislația privind achizițiile publice, legislația privind achizițiile sectoriale sau legislația privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii pentru încheierea sa valabilă, precum și repunerea părților în situația anterioară.
Spre exemplu dacă autoritatea contractantă a atribuit contractul fără să respecte obligațiile referitoare la publicarea unui anunț de participare, conform prevederilor legislației privind achizițiile publice; nerespectarea criteriilor de calificare și selecție și/sau a factorilor de evaluare prevăzute/prevăzuți în cadrul anunțului de participare care au stat la baza declarării ofertei câștigătoare, aceasta conducând la alterarea rezultatului procedurii, prin anularea sau diminuarea avantajelor competitive etc.
[12] Ed. Marin, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, comentariu pe articole,
Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 409.
[13] G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 408.
[14] Cazul în care se atacă un act premergător aviz sau operațiune necesară adoptării unei hotărâri de consiliu local.
[15] Art. 48 alin. (1) și (5) din Legea nr. 188/2000 în materia răspunderii disciplinare a executorilor judecătorești din care rezultă că în judecata din fața instanței nu poate fi parte Comisia superioară de disciplină sau Consiliul de disciplină al camerei.
Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani.
Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești părțile pot face contestație, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă și poate fi atacată cu contestație la curtea de apel.
[16] În cazul în care la finalul unei proceduri disciplinare cel sancționat sesizează instanța de judecată împotriva deciziei luată de forul jurisdicțional prevăzut de lege în contradictoriu cu acesta, iar nu cu titularul acțiunii disciplinare, cadrul procesual subiectiv nu este legat corespunzător raportului juridic disciplinar.
Art. 75 alin. (1), (2), (4), (10)-(11) din Legea nr. 36/1995.
Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției, de președintele Uniunii sau de Colegiul director al Camerei și se judecă de Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii.
Acțiunea disciplinară se exercită numai după efectuarea cercetării prealabile de către inspectori din cadrul Ministerului Justiției sau, după caz, din cadrul Uniunii ori de către Colegiul director al Camerei.
Consiliul de disciplină funcționează ca organ de jurisdicție la nivel național, în baza regulamentului aprobat de Consiliul Uniunii. Consiliul de disciplină este compus din câte un reprezentant al fiecărei Camere, ales de Adunarea generală a Camerei. Mandatul membrilor Consiliului de disciplină este de 4 ani și începe la data de 1 ianuarie a anului calendaristic următor validării acestora de către Congres. Membrii Consiliului de disciplină pot fi numai notari publici cu o vechime de minimum 10 ani într-o funcție de specialitate juridică, dar nu mai puțin de 5 ani în funcția de notar public.
Împotriva hotărârii, notarul public, respectiv titularii acțiunii disciplinare prevăzuți la alin. (1) pot face contestație în termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul Uniunii.
Contestația se soluționează de Consiliul Uniunii prin hotărâre. În cazul în care acțiunea disciplinară a fost exercitată de președintele Uniunii sau de Colegiul director al Camerei, președintele Uniunii sau, după caz, reprezentanții Camerei respective în Consiliul Uniunii nu vor participa la soluționarea contestației. Hotărârea prin care se soluționează contestația poate fi atacată cu recurs la C. Ap. București. Recursul poate fi declarat de notarul public, respectiv de titularii acțiunii disciplinare prevăzuți de lege, în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea pronunțată de C. Ap. București este definitivă.
[17] Spre exemplu titularul acțiunii disciplinare.
[18] M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat,
art. 1-526, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 222.
[19] C. Ap. București, sent. nr. 539/13 aprilie 2021.
[20] C. Ap. Ploiești, dec. nr. 1360/6 decembrie 2022, dec. nr. 662/9 septembrie 2020.
[21] Pentru o soluție în aplicarea art. 78 alin. (2) C. pr. civ. a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. 5, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 179.
[22] C. Ap. Pitești, dec. nr. 665/16 iunie 2021.
[23] C. Ap. Pitești, dec. nr. 111/27 februarie 2020.
