Competența instanței în materia soluționării acțiunilor privind nelegalitatea Adunării Generale a asociaților/acționarilor, prin care se desemnează administratorul special

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. Instituția administratorului special

Administratorul special este definit de art. 5 pct. 4 din Legea nr. 85/2014 ca persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acționarilor/asociaților/membrilor debitorului, împuter­nicită să le reprezinte interesele în procedură și, atunci când debitorului i se permite să își administreze activitatea, să efectueze, în numele și pe contul acestuia, actele de administrare necesare.

Instituția administratorului special a fost introdusă pentru prima oară în domeniul bancar, prin Ordonanța de urgență nr. 137/2001^[1] pentru modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998. Ulterior, odată cu intrarea în vigoare a Legii
nr. 85/2006, aceasta a fost introdusă și în dreptul comun al procedurii insolvenței.

Spre deosebire de reglementarea din legea insolvenței, scopul reglementării administratorului special în domeniul bancar constă în: „Finalitatea instituirii administrării speciale în domeniul bancar și al asigurărilor, în care administratorul special joacă un rol deosebit de important, rezidă în eforturile de redresare a instituțiilor de credit și a asigurătorilor aflați în dificultate financiară și evitarea falimentului acestora”^[2].

În ceea ce privește rolul administratorului special în procedura insolvenței, în doctrină se arată că: „Din conținutul textului legal analizat se deduce că administratorul special participă la procedura insolvenței, fără însă a putea fi considerat organ care aplică procedura (…). Chiar dacă administrează activitatea debitorului, administratorul special nu se identifică nici cu administratorii societăților prevăzute de Legea nr. 31/1990, deoarece administratorii din activitatea obișnuită se supun și dau socoteală adunării generale a acționarilor, pe când administratorul special își exercită atribuțiile sub stricta supraveghere a administratorului judiciar și, implicit, a judecătorului‑sindic”^[3].

2. Atribuțiile administratorului special în cadrul procedurii insolvenței

Atribuțiile administratorului special sunt reglementate de art. 56 din Legea nr. 85/2014, din cuprinsul căruia deducem că sfera atribuțiilor diferă în funcție de faza procedurală în care se află debitorul: observație, reorgani­zare sau faliment^[4].

În concret, înainte de deschiderea procedurii falimentului, atribuțiile sunt prevăzute de art. 56 alin. (1) lit. a)‑e) din Legea nr. 85/2014, iar, ulterior deschiderii procedurii falimentului, administratorul special are un rol în primirea raportului final și a situației financiare de închidere, precum și în participarea la ședințele privind soluționarea obiecțiunilor și aprobarea raportului și primirea notificării privind închiderea procedurii^[5].

Conform art. 56 alin. (2), în situația în care dreptul de administrare este ridicat, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, iar rolul administratorului special se reduce exclusiv la reprezentarea intere­selor acționarilor, asociaților sau membrilor.

Administratorul special reprezintă o instituție juridică specifică reglementărilor procedurii insolvenței, fără un corespondent similar în alte ramuri ale dreptului sau în alte proceduri legale.

Exercitarea atribuțiilor de către administratorul special începe odată cu desemnarea acestuia în cadrul adunării generale a acționarilor/asociaților debitorului (în funcție de forma de organizare a persoanei juridice) și durează până la închiderea procedurii.

În plus, din interpretarea coroborată a prevederilor legii insolvenței, reiese că rolul administratorului special este limitat la acela de participant la procedură^[6], fără însă să facă parte din organele procedurii^[7], singurele organe îndreptățite să aplice procedura fiind instanțele judecătorești și administratorul/ lichidatorul judiciar.

3. Efectele produse în lipsa deciziei cu privire la desemnarea administratorului special

Desemnarea administratorului special este realizată în cadrul adunării generale a asociaților/acționarilor. Adunarea este convocată de către practicianul în insolvență în termen de cel mult 10 zile de la notificarea deschiderii procedurii de insolvență, în baza prevederilor art. 52 din Legea nr. 85/2014, prevederi ce derogă de la Legea nr. 31/1990^[8].

În doctrina de specialitate, s‑a opinat în sensul că, în lipsa unor prevederi speciale în legea insolvenței cu privire la cvorumul necesar pentru adoptarea hotărârii, hotărârea adunării generale a acționarilor/asociaților se va putea lua cu votul majori­tății acționarilor/asociaților prezenți (majoritatea relativă)^[9].

În ceea ce privește condițiile de vot și de cvorum, având în vedere că legea insolvenței nu are prevederi speciale, derogatorii în Legea nr. 85/2014 cu privire la aceasta, opinăm că vor fi aplicabile prevederile generale ale Legii nr. 31/1990. În caz contrar, în măsura în care am accepta o altă interpretare, se ajunge la crearea unei lex tertia, întrucât legiuitorul nu lasă niciun indiciu derogatoriu. Din interpretarea prevederilor speciale, cuprinse în Legea nr. 85/2014, reiese că legea distinge doar cu privire la convocare și la prezidarea adunării asociaților/acționarilor de către administratorul/lichidatorul judiciar, nu și cu privire la celelalte condiții prevăzute în Legea nr. 31/1990.

Prin raportare la atribuțiile administratorului special, consecința firească, în cazul în care adunarea generală a acționarilor/asociaților nu desemnează un administrator special sau dacă asociații/acționarii societății debitoare rămân în pasivitate și nu se prezintă la adunare, este repre­zentată de ridicarea dreptului de administrare (în măsura în care acesta nu a fost ridicat anterior) și decăderea asociaților/acționarilor/membrilor din anumite drepturi specifice.

În particular, în scenariul descris anterior, refuzul desemnării unui administrator special, indiferent sub ce formă în care acesta este manifestat, conduce inclusiv la decăderea debitoarei din dreptul de a mai propune un plan de reorganizare a societății, în condițiile art. 132 din Legea nr. 85/2014^[10], dar și la decăderea din alte drepturi specifice, recunoscute de procedură, care pot fi exercitate doar prin administratorul special.

Din analiza coroborată a prevederilor art. 56 alin. (2) și ale art. 56 alin. (1) lit. e) și f), sancțiunea decăderii din drepturile specifice recunoscute administratorului special este cel puțin criticabilă, având în vedere, pe de‑o parte, atribuțiile acestuia, prevăzute la art. 56 alin. (2) și art. 56 alin. (1) lit. e) și f), iar, pe de altă parte, efectele sancțiunii aplicate, debitorul rămânând în acest context fără un reprezentant care să îndeplinească atribuțiile respective și să exercite drepturile în cadrul procedurii. În aceste condiții, sancțiunea decăderii poate fi percepută ca fiind excesivă, chiar nerezonabilă, ridicând semne de întrebare privind proporționalitatea și justificarea unei astfel de soluții, de limitarea sau dispariția drepturilor celor reprezentați.

În altă ordine de idei, pentru a asigura respectarea intereselor societății, în eventualitatea în care nu a fost desemnat un administrator special, remediul identificat de legiuitor este să permită preluarea și menținerea de către organele de conducere statutare, aflate în exercițiu la momentul deschiderii procedurii funcțiunii, și ulterior, prin numirea unui curator special din rândul acestora.

Rolul curatorului este limitat doar la reprezentarea intereselor debitorului în cadrul acțiunilor având ca obiect anularea actelor și operațiunilor frauduloase ale debitorului din perioada suspectă sau anularea actelor efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență.

4. Natura juridică a acțiunii prin care se atacă hotărârea adunării generale a asociaților/acționa­rilor de desemnare a administratorului special. Condiții de fond și de formă ale hotărârii AGA

Legiuitorul nu a prevăzut în Legea nr. 85/2014 calea prin care poate fi atacată hotărârea adunării generale a asociaților/ acționarilor prin care se decide cu privire la desemnarea administratorului special, aspect ce poate fi de natură a ridica probleme în practică.

Natura juridică a acțiunii prin care se solicită anularea hotărârii este în strânsă legătură cu obiectul și cauza cererii, precum și cu motivele invocate în susținerea nelegalității.

Astfel, se impune precizarea că, indiferent de incidența dispozițiilor Legii insolvenței cu privire la convocarea și prezidarea AGA de către administratorul/lichidatorul judiciar, natura juridică a acestei acțiuni nu poate fi asimilată contestației împotriva măsurii practicianului, întemeiată pe art. 59 alin. (5) din Legea
nr. 85/2014. Prin raportare la dispozițiile legale incidente, pot fi considerate măsuri luate de practicianul în insolvență doar convocarea și, eventual, prezidarea adunării generale, în cadrul căreia se va exercita voința societară.

Totodată, având în vedere că hotărârea adunării asociaților/acționarilor nu beneficiază de o reglementare distinctă în Legea nr. 85/2014, care să dispună cu privire la condițiile de vot și cvorum, rămân aplicabile dispozițiile generale din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește condițiile formale, pentru validitatea hotărârii, se impune respectarea prevederilor art. 112 din Legea nr. 31/1990, conform cărora este necesară prezența acționa­rilor care să dețină cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor exprimate, în lipsa unor cerințe mai ridicate, cuprinse în actul constitutiv.

Orice încălcare a prevederilor legale care asigură cadrul în care pot fi luate decizii de adunarea asociaților/acționarilor sau a prevederilor statutare ar putea fi invocate în susținerea nelega­lității hotărârii adunării generale a acționarilor/asociaților, pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 132 alin. (2^[11]) din Legea nr. 31/1990.

Invocarea motivelor de nelegalitate, din punct de vedere procedural, exclusiv pe calea unei acțiuni în anulare, a fost confirmată și la nivel jurisprudențial. Cu titlu exemplificativ, indicăm câteva considerente relevante reținute în practica judiciară:

„De altfel, numai încălcarea prevederilor Legii societăților cu privire la convocarea, cvorumul, majoritatea etc. necesare pentru legala adoptare a hotărârii adunării generale ar putea să fie invocată într‑o astfel de acțiune (cu cele câteva particularități enumerate mai sus), dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 fiind pe deplin aplicabile”^[12].

„Astfel, inadmisibilitatea prezentei contestații derivă din obiectul concret și din pretenția dedusă judecății, pentru că, deși se contestă măsura de convocare a adunării creditorilor, în realitate, această măsură nu este criticată, ci ceea ce se deduce judecății este felul adunării convocate, aspect care nu intră sub incidența Legii nr. 85/2014, ci este specific unei acțiuni în anularea hotărârii adunării generale, care este guvernată de Legea nr. 31/1990, cu particularitatea că vizează o hotărâre a adunării acționarilor convocată și prezidată de administratorul judiciar. Or, toate aceste aspecte pot fi analizate în cadrul contestației împotriva hotărârii adunării acționarilor, iar nu anticipat, anterior ținerii ședinței și adoptării vreunei hotărâri. Chiar dacă convocarea adunării generale a acționarilor este o măsură a administratorului judiciar, ea nu trebuie analizată și văzută ca unor act de sine stătător pentru a face obiectul unei contestații în temeiul art. 59 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, fiind în realitate un act premergător desfășurării adunării generale a acționarilor”^[13].

„Nu are relevanță faptul că instituția admi­nistratorului special, modalitatea de desemnare a acestuia, respectiv de către adunarea generală a acționarilor, asociaților, membrilor persoanei juridice, momentul ținerii ședinței adunării, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, și condițiile legate de convocare și alte aspecte se regăsesc reglementate numai în legea specială a insolvenței, aceste particularități putând fi avute în vedere de către instanța de drept comun învestită cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârii de numire a administratorului special”^[14].

În ceea ce privește condițiile de fond care trebuie să se regăsească în hotărârea AGA de desemnare a administratorului special, art. 52 din Legea nr. 85/2014 stabilește, în mod expres, o interdicție privind persoana care poate fi desemnată în calitate de administrator special, în sensul că: „Nu poate fi desemnată ca admi­nistrator special o persoană fizică sau juridică care are și calitatea de creditor.”

5. Competența instanței de soluționare a acțiunii în anularea hotărârii adunării asociaților/acționarilor de numire a administra­to­rului special

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență reglementează în mod expres atribuțiile judecătorului‑sindic. Din analiza acestor prevederi, nu reiese că judecătorul‑sindic ar avea competența de a soluționa o eventuală acțiune în anulare a hotărârii adunării generale a acționarilor sau asociaților.

Nu se poate invoca nicio eventuală prorogare de competență, prin raportare la art. 95 pct. 4 C. pr. civ., în contextul în care, din interpretarea coroborată a prevederilor din Legea nr. 85/2014 și din Legea nr. 31/1990, nu există o dispoziție care să confere judecătorului‑sindic atribuția de a analiza modalitatea prin care s‑a desemnat administratorul special/legalitatea hotărârii AGA.

Competența de a soluționa acțiunea în anulare a hotărârii de desemnare a administratorului judiciar a instanței de drept comun a fost analizată și prin Minuta din cadrul întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței din data de 13.06.2016, în cuprinsul căreia s‑a reținut:

„Acțiunea este admisibilă pe calea dreptului comun, pentru motive de nerespectare a Legii nr. 31/1990. Astfel, dincolo de aspectele speciale referitoare la titularul și momentul convocării, precum și la prezidarea acestei adunări, ea rămâne o adunare generală a acționarilor, în sensul Legii nr. 31/1990. În acest sens, semnificativ este și faptul că art. 55 din Legea nr. 85/2014 prevede că adunarea generală a acționarilor își suspendă activitatea după deschiderea procedurii și numirea administratorului special, ceea ce implică o recunoaștere a faptului că, în vederea numirii administratorului special, adunarea generală a acționarilor funcționează după regulile aplicabile potrivit dreptului comun.”

Astfel, concluzia Minutei din 2016 este în sensul că, în principiu, judecătorul‑sindic nu are competență să soluționeze contestația/acțiunea în anulare a hotărârii AGA, prin care se desemnează administratorul special.

În practica judiciară s‑a consolidat teza conform căreia competența pentru soluționarea unei astfel de acțiuni ar aparține instanței de drept comun. Redăm o parte din considerentele hotărârilor relevante în acest sens, în cuprinsul cărora s‑a reținut:

„Cererea ce face obiectul cauzei trebuie judecată de instanța de drept comun, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată,
art. 132 alin. (2), chiar și în situația în care privește o hotărâre AGA luată în cursul procedurii reglementate de Legea nr. 95/2006, republicată. Aceasta deoarece ea nu se numără printre atribuțiile judecătorului‑sindic, așa cum acestea sunt reglementate de art. 11 alin. (1) din lege, considerată a fi o enumerare limitativă. Un alt argument ar fi acela că cererea nu este de natură juridică aferentă procedurii insolvenței (…). Important pentru determinarea instanței competente să soluționeze cauza este obiectul cererii de chemare în judecată, iar, în speță, acesta îl reprezintă anularea Hotărârii Adunării Generale a acționarilor”^[15].

„În ceea ce privește prevederile art. 42 alin. (2), pe care se întemeiază primul complet învestit, Curtea va reține că interpretarea dată nu este conformă obiectului și scopului procedurii insolvenței, pe de‑o parte, respectiv atribuțiilor judecătorului‑sindic, pe de alta, astfel cum acestea reies din dispozițiile la care s‑a făcut referire mai sus (…). Or, cererea de chemare în judecată nu este o cerere în materia insolvenței, în sensul art. 41 și 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci o cerere de drept comun, în care este implicată o societate aflată în insolvență”^[16].

Un argument suplimentar în susținerea competenței instanței de drept comun îl reprezintă faptul că, dincolo de calitatea debitorului ca societate aflată în procedura insolvenței, pentru a putea califica o acțiune de competența judecătorului‑sindic, este esențial ca aceasta să prezinte o legătură directă și în strânsă legătură cu obiectul procedurii insolvenței.

În această lumină, analiza legalității unei hotărâri adoptate de Adunarea Generală a Asociaților/Acționarilor nu se încadrează în sfera acțiunilor care vizează obiectul procedurii insolvenței, care are ca element central restructurarea sau lichidarea patrimoniului debitorului. Prin urmare, o astfel de acțiune nu intră în competența judecătorului‑sindic. Această teză este susținută și de practica judiciară, care a statuat în sensul că:

„Dispozițiile legale privind procesele și cererile de natură judiciară aferente insolvenței se referă nu doar la cererile și acțiunile expres prevăzute în Legea nr. 85/2006, ci au în vedere orice cerere judiciară aferentă insolvenței, deci care privește procedura în care se află societatea debitoare. După cum a arătat și ÎCCJ în Decizia RIL nr. 17/2020, aplicabilă mutatis mutandis și în situația procedurii deschise în baza Legii nr. 85/2006, compatibilitatea procedurii de insolvență cu cea procesual‑civilă trebuie să plece obligatoriu de la scopul procedurii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. (…) Față de toate cele arătate, Curtea reține că acțiunea reclamanților tinde la valorificarea unui drept patrimonial împotriva averii debitoarei pârâte, că aceasta vizează măsuri și acte întocmite în cadrul procedurii insolvenței, situație în care aceasta se include în sfera proceselor și cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenței (…)”^[17].

---