Competența funcțională a instanțelor judecătorești și calitatea procesuală pasivă în cauzele având ca obiect „ridicarea sechestrului asigurător”, după rămânerea definitivă a hotărârii penale

20 oct. 2020
Articol UJ Premium
8.566 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Sechestrul asigurător, reglementat de dispozițiile art. 249–254 Cod procedură penală[1], respectiv de cele ale art. 163-169 Cod procedură penală din 1968[2], reprezintă una dintre categoriile măsurilor asigurătorii definite ca fiind măsuri procesuale de constrângere reală, care constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile aparținând persoanelor prevăzute de lege, prin instituirea unui sechestru asupra bunurilor respective[3].

Instituirea unei măsuri asigurătorii în materie penală are ca finalitate conservarea șanselor de executare a dispozițiilor civile din titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală, prin care a fost soluționată latura civilă a cauzei penale, în beneficiul părților civile constituite în procesual penal. Măsurile asigurătorii pot garanta nu doar repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, dar și plata amenzilor, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin aceeași hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

În doctrina juridică[4] s-a subliniat că notarea ipotecară, respectiv inscripția ipotecară reglementată de art. 253 alin. (4) Cod procedură penală și poprirea menționată legislativ la art. 254 Cod procedură penală, reprezintă forme speciale ale sechestrului.

S-a exprimat însă și dezacordul raportat la opinia doctrinară conform căreia, legislația procesual penală reglementează numai sechestrul asigurător, notarea ipotecară și poprirea fiind doar modalități de aducere la îndeplinire ale acestei măsuri[5].

Reținem că, la punctul nr. 27 din Decizia nr. 20 din data de 3 aprilie 2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept[6], Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că „există în mod constant o dezlegare unitară, atât în practica instanțelor judecătorești, inclusiv în cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în practica Curții Constituționale, precum și în doctrină, în sensul că măsura asiguratorie, care vizează un bun imobil și care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripții ipotecare. Faptul că se folosește termenul de «sechestru asigurător», și nu acela de «ipotecă», nu a reprezentat o controversă jurisprudențială ori doctrinară”.

Prin Decizia în interesul legii nr. 2 din data de 19 februarie 2018 pronunțată în dosarul nr. 2739/1/2017[7], Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a reținut următoarele considerente:

„63. Măsurile asigurării în penal, a căror instituire este menită a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea, sustragerea de la urmărire a bunurilor aparținând învinuitului, suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale/confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. (…)

78. Atunci când măsura asigurătorie se adoptă în vederea garantării executării pedepsei amenzii, a reparării pagubei produse statului prin infracțiune (ex. evaziunea fiscală), a plății cheltuielilor judiciare datorate statului ori luării măsurii confiscării speciale și a confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunțării hotărârii penale definitive vor fi guvernate de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar titularul creanței incerte este, în toate aceste cazuri, statul român (…).

82. Și atunci când luarea măsurilor asigurătorii vizează confiscarea specială sau confiscarea extinsă, titular al creanței incerte ori eventuale este tot statul român (…).

83. Potrivit art. din O.G. nr. 14/2007, bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătorești definitive, prin care se dispune valorificarea lor.”

Măsura sechestrului asigurător, dispusă chiar și asupra bunurilor ce aparțin unui terț față de procesul penal, nu reprezintă o îngrădire nejustificată a exercițiului dreptului de proprietate privată, garantat de art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, susțineri similare făcând obiectul analizei Curții Constituționale, care a respins ca nefondate mai multe excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală.

Astfel, prin Decizia nr. 629 din data de 8 octombrie 2015[8], Curtea Constituțională a reținut următoarele aspecte relevante:

„30. Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale provizorii, cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente ori altei persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile (acestea din urmă în ipoteza confiscării), prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei (…) Interzicerea până la soluționarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar și al terților proprietari ai acestor bunuri și care nu au calitate de parte în procesul penal” .

De asemenea, prin Decizia nr. 894 din data de 17 decembrie 2015[9], Curtea Constituțională a statuat că:

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

„28. Dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituție , conținutul și limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Așadar, dreptul de proprietate nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exercițiului acestui drept este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală.

29. Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53 rezultă condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în ipotezele limitativ enumerate de art.53; restrângerea să fie proporțională, nediscriminatorie și să nu afecteze substanța dreptului.

30. Raportând condițiile arătate la prezenta cauză, Curtea constată că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și urm. din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar”.

Prezentul studiu își propune analiza competenței funcționale a instanțelor judecătorești și problematica calității procesuale pasive, în cadrul dosarelor având ca obiect ridicarea sechestrului asigurător, după finalizarea unui dosar penal.

Se constată existența unor divergențe jurisprudențiale cu privire la competența de soluționare a cauzei și la legitimitatea procesuală pasivă, în procedura ridicării sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpaților, bunuri mobile sau imobile, după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale.

Printr-o ordonanță, reprezentantul Ministerului Public, în cursul urmăririi penale, instituie sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpatului în limita prejudiciului din dosarul cauzei pentru indisponibilizarea bunului, pentru ca inculpatul să nu înstrăineze bunul și în acest mod să își diminueze activul patrimonial.

Măsurile dispuse de către procuror, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, au ca scop și garantarea executării obligațiilor patrimoniale după soluționarea dosarului penal și a acțiunii civile în cadrul procesului penal pentru repararea pagubei produse prin infracțiune până la concurența valorii probabile a pagubei. Această măsura este, de regulă, menținută prin sentințele și deciziile penale pronunțate în dosare, în situația condamnării, până la acoperirea integrală a prejudiciului stabilit de către instanța de judecată[10].

În opinia noastră, în ipoteza acoperirii integrale de către inculpat a prejudiciului din dosarul penal, acesta se poate adresa instanțelor civile, solicitând ridicarea sechestrul asigurător instituit.

Astfel, cum s-a reținut în practica judiciară majoritară, inculpatul nu are deschisă calea opțiunii, în demersul său judiciar, între instanțele civile și cele penale, competența funcțională de soluționare a cauzei aparținând instanțelor civile.

În mod just, într-o cauză[11] a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere de ridicare a măsurii sechestrului asigurător luat prin ordonanțele Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și menținut printr-o sentință penală rămasă definitivă, reținându-se în esență că „cererea de ridicare a măsurilor asigurătorii nu se poate încadra în vreunul dintre motivele de contestație la executare prevăzute expres și limitativ de lege. În condițiile în care menținerea măsurilor asigurătorii este dispusă prin hotărârea definitivă, ridicarea acestor măsuri pe calea unei contestații la executare în materie penală ar reprezenta de fapt o modificare a unei hotărâri definitive, procedeu care nu poate fi posibil decât în contextul exercitării unei căi extraordinare de atac”.

Această soluție a fost confirmată în calea de atac[12], reținându-se, în esență următoarele: „Conform art. 168 C. p .p. din 1968 în vigoare la data dispunerii măsurilor asigurătorii, contestarea măsurii asiguratorii se poate face atât în timpul urmăririi penale și judecății, cât și ulterior, după soluționarea definitivă a procesului penal. Curtea reamintește însă că după acest moment, contestarea măsurii se realizează doar potrivit legii civile, măsurile asigurătorii devenind măsuri executorii, iar calea de atac împotriva dispozițiilor referitoare la aceste măsuri este alta decât plângerea, (specifică fazei de urmărire penală sau de judecată). (…) 

Reținând că ceea ce vizează petenții este ridicarea măsurii sechestrului aplicat într-un proces penal definitiv soluționat și că instanța penală nu se mai poate pronunța asupra chestiunilor vizate, independent de calificarea acestora (ridicare sechestru sau contestație la executare), constată că în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea formulată”.

A fost exprimată și opinia contrară, potrivit căreia „competența de soluționare a unei cereri care are drept obiect ridicarea unei măsuri asigurătorii dispusă în procesul penal, chiar dacă măsură este cerută după finalizarea procesului penal, revine instanței care a instituit sechestrul asigurător conform prevederilor art. 957 Codul de procedură civilă aplicabil și în materie penală, în virtutea art. 2 din Codul de procedură civilă  așa cum și Curtea Constituțională a României a reținut în considerentele Deciziei sale nr.20/2016”[13], ori că „trebuia contestată ordonanța parchetului prin care s-a instituit sechestrul, la organele penale”[14]respingându-se ca nefondată contestația la executare introdusă pe rolul instanței civile.

În soluționarea unui conflict de competență[15] între Judecătoria Iași – Secția Civilă și Judecătoria Iași – Secția Penală, Tribunalul Iași, Secția penală, prin Încheierea nr. 1288 din 22 octombrie 2019, a stabilit în favoarea primei instanțe competența de soluționare a cauzei având ca obiect „ridicare sechestru asigurător”, pentru următoarele considerente:

„Potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (1) Cod procedură penală ce reglementează condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii «procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune», iar conform dispozițiilor art. 600 Cod procedură penală  ce statuează asupra contestației privind executarea dispozițiilor civile «contestația privind executarea dispozițiilor civile ale hotărârii se face, în cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit. a) și b), la instanța de executare prevăzută de art. 597 iar în cazul prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Dispozițiile art. 598 alin. (2) teza a II-a se aplică în mod corespunzător. Contestația împotriva actelor de executare se soluționează de către instanța civilă potrivit legii civile».

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (5) Cod procedură penală «în cazul în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii».

Din interpretarea textelor mai sus menționate, rezultă că secția penală este competentă să se pronunțe asupra unei cereri având ca obiect ridicarea măsurii asigurătorii, doar în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, respectiv până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței penale sau în cazul prevăzut de art. 397 Cod procedură penală, când instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, iar persoana vătămată are posibilitatea ca în termen de 30 de zile să se adreseze instanței penale cu privire la măsurile asigurătorii, în caz contrar acestea încetând de drept, dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile.

Or, în cauza de față, Tribunalul constată că inculpatul a formulat prezenta cerere de ridicare sechestru după rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 515/28.02.2016, prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii ce se dorește a fi ridicată, pronunțându-se totodată pe latura civilă a cauzei. Prin urmare, se constată că în speță nu se regăsește niciuna dintre ipotezele care ar atribui competența de soluționare secției penale.

Prin urmare, după rămânerea definitivă a hotărârii instanței penale, dacă nu s-a făcut contestație împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestație potrivit legii civile, cererea privind ridicarea unei măsuri asigurătorii putând fi astfel soluționată exclusiv de secția civilă potrivit legii civile, ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii luate în procesul penal putându-se dispune, din oficiu, doar de procuror prin ordonanța de clasare, conform art. 315 alin. (2) Cod procedură penală sau de instanța de judecată, prin hotărâre, conform art. 404 alin. (4) lit. c) Cod procedură penală.

Pe cale de consecință, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești este inadmisibilă o contestație formulată împotriva actului procesual prin care s-a instituit măsura sau a refuzului organelor de cadastru de ridicare a măsurii.

Față de considerentele mai sus menționate, în cauza de față competentă să judece cauza în primă instanță este Judecătoria Iași – Secția Civilă”.

Acțiunea astfel introdusă, va avea drept temei dispozițiile coroborate ale art. 957 alin. (1) Cod procedură civilă[16], potrivit cărora Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanție îndestulătoare, instanța va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător (…)”, cu cele ale art. 250 alin. (8) Cod procedură penală, care prevăd că După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestație potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii” ori cu cele ale art. 168 alin. (3) Cod procedură penală din 1968, care prevăd că După soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestație potrivit legii civile”, eventual și cu cele ale art. 600 alin. (3) Cod procedură penală, ce prevăd că împotriva actelor de executare se poate formula contestație, care se soluționează de instanța civilă potrivit legii civile.


[1]  Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, publicată inițial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 17 iulie 2010.

[2]  Publicat inițial în Buletinul Oficial nr. 145 din 12 noiembrie 1968, cu modificările și completările ulterioare, abrogat prin art. 108 din Titlul IV din Legea 255/2013, începând cu data de 1 februarie 2014.

[3]  Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 469.

[4]  Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2014, p. 654.

[5]  N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Codul de procedură penală comentat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 653; D. Lupașcu, Măsurile asigurătorii în procesul penal (I), disponibil la https://www.juridice.ro/essentials/2871/masurile-asiguratorii-in-procesul-penal, accesat ultima dată la 13.10.2020.

[6]  Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 11 mai 2017.

[7]  Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018.

[8]  Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din data de 20 noiembrie 2015.

[9]  Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 168 din data de 4 martie 2016.

[10]  M. Stan, Procedura ridicării sechestrului asigurător după soluționarea dosarului penal potrivit procedurii civile, Volumul Sesiunii științifice – 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Impactul asupra evoluției dreptului românesc, organizată de Institutul de Cercetări Juridice – Acad. Andrei Rădulescu – al Academiei Române, 31 martie 2017, Ed. Universul Juridic, București, 2017, www.sintact.ro.

[11]  Trib. București, S. penală, s. pen. nr. 1579/2016.

[12]  C. A. București, S. penală, dec. pen. nr. 416/2016.

[13]  Judec. Iași, S. civ., s. civ. nr. 9156/2019.

[14]  Trib. Suceava, S. de cont. adm. și fiscal, dec. civ. nr. 1275/2019.

[15]  Pentru aceeași soluție, a se vedea Tribunalul Gorj, S. pen., Înch. nr. 30/2019.

[16]  Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în forma inițială în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 247 din 10 aprilie 2015, republicată în temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, dându-se textelor o nouă numerotare, republicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012 și ulterior a fost modificată și completată prin: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 august 2012, aprobată prin Legea nr. 206/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 13 noiembrie 2012; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 214/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 28 iunie 2013 și Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013.

Competența funcțională a instanțelor judecătorești și calitatea procesuală pasivă în cauzele având ca obiect „ridicarea sechestrului asigurător”, după rămânerea definitivă a hotărârii penale was last modified: octombrie 20th, 2020 by Ioana-Anamaria Filote-Iovu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Este judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 2 București.
A mai scris: