Comentariu critic asupra Hotărârilor Curții Constituționale nr. 2/2024 și nr. 32/2024

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Curtea Constituțională a României a pronunțat recent două hotărâri în cadrul alegerilor prezidențiale din țara noastră, Hotărârea nr. 2/5.10.2024^[1] și 32/6.12.2024^[2], viu comentate și chiar contestate atât social și politic, cât și juridic. În prezentul articol nu intenționăm să analizăm în detaliu aceste hotărâri, nici să repetăm ceea ce a fost spus în opinia separată la prima dintre ele (de altfel, contrar acesteia, noi considerăm că problema nu este una de competență, ci una de fond), ci să criticăm acele aspecte pe care le considerăm eronate – inclusiv soluția lor -, cu precizarea că aceste critici sunt formulate, evident, doar din punct de vedere juridic.

În ceea ce privește prima hotărâre, ea a fost pronunțată asupra candidaturii la președinție a Dianei Iovanovici-Șoșoacă și a invalidat această candidatură. Pentru motivele pe care le vom arăta în continuare, considerăm că atât argumentarea cât și soluția hotărârii sunt greșite și neconstituționale. Astfel, Curtea, fără niciun fel de bază constituțională, a împărțit condițiile de candidatură în condiții generale și condiții speciale. Dacă cele speciale sunt cele prevăzute la art.37 din Constituție coroborat cu art.16 (3), 36 (2), 40 (3) și 81 (4) și la art. 27 (2) din Legea nr. 370/2004, fiind binecunoscute juriștilor, cele generale sunt cele care figurează în Titlul I din Constituție și care enumeră principiile și valorile pe care este fundamentat statul român democratic: demnitatea omului, drepturile și libertățile fundamentale ale acestuia (se poate observa exprimarea pleonastică a Constituției, demnitatea fiind și ea un drept fundamental, n.n.), libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea, pluralismul politic, statul de drept. Pe de altă parte, în strânsă legătură cu acestea Curtea a considerat că integrarea euroatlantică (apartenența la NATO și la Uniunea Europeană) prevăzută la art.148 din Constituție reprezintă o opțiune constituțională ireversibilă, dat fiind că ea este o garanție politică și militară pentru menținerea democrației în România. Fiindcă Președintele României este chemat să vegheze – printre alții, n.n. – la respectarea Constituției și să fie un garant al statului de drept și al democrației, obligație menționată expres în cuprinsul jurământului pe care îl depune, Curtea deduce de aici că nu poate candida la această funcție o persoană care are alt sistem de valori și ale cărui comportament și discurs au fost și sunt permanent în contradicție cu valorile menționate. Curtea a mai arătat că Președintele este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, că participă la reuniunile Consiliului European (această prerogativă nu apare în Constituție, ci a fost dedusă prin interpretare tot de Curte, n.n.), for care oferă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale, precum și la reuniunile la vârf ale NATO.

Deși, incontestabil, respectarea acestor valori și principii este o obligație generală a fiecărui cetățean și a fiecărui organ al statului, nu e mai puțin adevărat că este necesară o sancțiune expresă pentru încălcarea obligației menționate, în acest tip de cazuri sancțiunea trebuind să constea, evident, în invalidarea candidaturii persoanei ale cărei valori – exprimate în comportamentul ei public – contravin valorilor menționate; în plus, ar fi fost necesar ca printre condițiile de fond pentru a candida la președinție să se regăsească și respectarea valorilor și principiilor fundamentale ale statului român. Or, nu există nimic din toate acestea. Condițiile sunt strict și limitativ prevăzute la articolele din Constituție menționate anterior și nu se poate adăuga la ele; din acest motiv nici măcar legea de alegere a președintelui nu le putea prevedea (dar nici ea nu le prevede). Apoi, lăsând la o parte faptul că nu e obligatoriu ca un candidat cu alte valori decât cele constituționale să le încalce pe acestea din urmă când ajunge președinte, există alte pârghii pentru sancționarea unui președinte care se comportă neconstituțional. De exemplu, suspendarea din funcție de către Parlament. În plus, Președintele României nu poate acționa efectiv – prin acte juridice, nu prin declarații sau luări de poziție publice – împotriva regimului democratic, neavând nici inițiativă legislativă, nici inițiativă constituțională de sine stătătoare, nici dreptul de a emite legi, nici dreptul de a refuza promulgarea unei legi fără a o ataca la Curtea Constituțională sau a cere reexaminarea ei, cu precizarea că și în acest ultim caz Parlamentul poate să revoteze legea cu același conținut. Considerațiile Curții sunt pe deplin valabile pe tărâm politic și moral, nu însă și pe tărâm juridic.

Deși, iarăși incontestabil, apartenența României la Uniunea Europeană și la NATO reprezintă o garanție pentru menținerea parcursului democratic al țării, considerăm eronată includerea acestei apartenențe printre valorile democratice care trebuie respectate de orice cetățean și mai ales de un candidat la președinție. Nu se poate susține în mod serios că o persoană care este împotriva apartenenței la Uniune și/sau împotriva apartenenței la NATO este o persoană cu convingeri nedemocratice sau că un stat care nu vrea sau nu (mai) vrea să aparțină uneia din cele două sau ambelor organizații nu este un stat democratic! Democrația ca sistem, ca regim politic și social, nu are nimic de-a face cu apartenența la o astfel de organizație. Prin prisma acestei interpretări, Marea Britanie nu mai este un stat democratic din moment ce a părăsit Uniunea! În plus, se poate observa că art.148 și 149 nu prevăd obligativitatea aderării sau menținerea apartenenței la UE și NATO – ceea ce ar contraveni principiului suveranității statului român, pe care tot Constituția îl proclamă -, ci, pe de o parte, stabilesc locul dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică română în cazul aderării, iar pe de altă parte prevăd cu ce cvorum de vot trebuie să fie adoptate tratatul de aderare la UE și tratatul de modificare a tratatelor fondatoare ale UE, respectiv tratatul de aderare la NATO: „Art. 148 (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene”; „Art.149: Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor”. Deci, apartenența la aceste două organizații este impusă de Curtea Constituțională printr-o interpretare mai mult decât contestabilă! Pe de altă parte, contrar formulării din alineatul 4 al art. 148 [„…Președintele României……..garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”], Președintele nu are, așa cum rezultă din cele arătate anterior, prerogative cu ajutorul cărora să pună în aplicare obligațiile rezultate din apartenența euroatlantică a României, neexistând, deci, niciun pericol din această parte; ca să nu mai vorbim de faptul că, chiar dacă el ar avea astfel de prerogative și ar acționa contrar lor, ar putea fi sancționat prin diferite mijloace de drept constituțional.

O altă aserțiune pe care o considerăm eronată este cea referitoare la controlul de constituționalitate al Legii nr. 370/2004. Astfel, Curtea și-a afirmat dreptul de a controla la cerere, tot în cadrul art.146 litera f), și acest aspect, „având în vedere că nu există un alt mecanism constituțional prin intermediul căruia să se conteste în mod efectiv, concret și prompt prezumția de constituționalitate a Legii nr. 370/2004, care, astfel, tinde să devină una absolută în contextul sferei de aplicare a acestei legi”; „…o soluție contrară ar nega însuși rolul constituțional al Curții Constituționale și ar acorda prevalență aspectelor de legalitate propriu-zisă a desfășurării procesului electoral, așadar, exigențelor de natură legală în detrimentul celor de natură constituțională, ceea ce este inacceptabil – ca raționalitate juridică, raportat la rolul și competențele instanței de contencios constitutional”. Este inacceptabil ceea ce face Curtea, deoarece legile nu pot fi controlate decât pe căile prevăzute strict de art.146: înainte de promulgarea lor și după intrarea lor în vigoare, pe calea excepției invocate fie într-un proces în fața instanțelorjudecătorești (sublinierea noastră), fie în afara unui proces de Avocatul Poporului. În plus, nu există nicio legătură rațională între exercitarea de către Curte a controlului de constituționalitate și de legalitate privind alegerile, pe de o parte, și exercitarea controlului de constituționalitate privind legea electorală însăși. De altfel, niciunul din contestatori nu a cerut acest lucru în sesizarea făcută Curții!

În ceea ce privește a doua hotărâre, precizăm că vom comenta din ea doar partea referitoare la rămânerea în funcție a președintelui Klaus Johannis până la depunerea jurământului de către noul președinte. De fapt, este vorba de un singur pasaj, extrem de sumar, în care Curtea menționează doar art. 83 (2) din Constituție ca bază pentru constatarea ei că președintele în funcție continuă să rămână în aceasta până la depunerea jurământului de către președintele nou ales. Or, prevederea citată nu poate fi disociată de cea din art. 83 (1), în care se spune că mandatul este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. Deci, interpretând corelat cele două dispoziții, rezultă că mandatul nu poate depăși 5 ani, depunerea jurământului de către președintele nou ales trebuind să se încadreze în această durată; în caz de depășire a celor 5 ani art. 83 (2) ar fi vorbit de o prelungire de drept a mandatului până la momentul în discuție. Eventual, conform art. 83 (3), mandatul poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă; dar, lăsând la o parte faptul că nu e sigur că situația care adus la anularea alegerilor poate fi asimilată unei catastrofe, pentru aceasta Parlamentul ar fi trebuit să voteze o lege organică de prelungire, ceea ce nu s-a întâmplat. În aceste condiții, Curtea fie ar fi trebuit să constate că mandatul președintelui în exercițiu a expirat la 21 decembrie 2024 și că, conform art. 98 corelat cu 97 din Constituție, se instituie interimatul funcției prezidențiale timp de maxim 3 luni, fie ar fi putut foarte bine să nu constate nimic, deoarece consecințele hotărârilor și deciziilor ei sunt de resortul autorităților statului care trebuie să le aplice (în cazul de față președintele și Parlamentul).

S-ar putea obiecta la susținerile noastre cu privire la vacanța funcției că expirarea mandatului nu este reglementată în Constituție ca un caz de vacanță, deci implicit nici ca un caz în care intervine interimatul funcției. Într-adevăr, art. 97 se referă la cazurile anormale, atipice de încetare a mandatului iar expirarea nu este tratată în mod expres, ea rezultă doar indirect din prevederile art. 83. Aceasta pentru că legiuitorul constituant nu s-a gândit că se pot depăși cei 5 ani de mandat, încât să se creeze un „gol” între mandatul vechi și cel nou, deși ar fi trebuit să se gândească; autorul unui act normativ trebuie să aibă în vedere toate ipotezele care se pot prevedea de către mintea umană (iar ceea ce s-a întâmplat era un caz previzibil). Totuși, o interpretare logică și deopotrivă finalistă a art. 83 cu 97 și 98 se impune, altfel se ajunge într-un impas (soluția găsită de Curte nefiind una valabilă juridic), de aceea interpretarea literală nu e potrivită aici. Pe baza unei asemenea interpretări, cazul în care mandatul expiră și nu este continuat firesc, fără întrerupere, de un nou mandat, trebuie considerat tot un caz de vacanță a funcției și, deci, de interimat al ei. Drept consecință, devine aplicabil și art. 146 pct. g) din Constituție corelat cu art. 44 din Legea nr. 47/1992, în baza căruia oricare din președinții celor două Camere trebuie să sesizeze Curtea pentru ca aceasta să constate existența împrejurărilor care justifică interimatul funcției prezidențiale (deci, de fapt, vacanța acesteia). Desigur, se poate pune întrebarea dacă Curtea își va contrazice propria hotărâre, chiar dacă s-a pripit când a dat o asemenea soluție, dar demersul trebuie făcut.

Oricum, deoarece constatarea făcută de Curte excedă competențelor ei, suntem de părere că această parte a hotărârii nu are forță juridică obligatory, iar Parlamentul, președintele și guvernul ar trebui să se conformeze dispozițiilor constituționale în interpretarea lor corelată, așa cum am arătat.

---