2.487 views
Considerații introductive
În M. Of. nr. 20 din 12.01.2015, s-a publicat Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.820/2014 privind aprobarea Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 6/2014, care modifică Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011 aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.873/2011 (publicat în M. Of. nr. 278 din 20.04.2011).
Ordinul a fost emis în temeiul următoarelor prevederi:
– art. 10 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice (publicată în M. Of. nr. 52 din 28.01.2009, cu modificările şi completările ulterioare). Conform acestuia, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul finanţelor publice emite ordine şi instrucţiuni, în condiţiile legii.
– art. 6 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (publicată în M. Of. nr. 927 din 23.12.2003, cu modificările şi completările ulterioare). Art. 6 are denumirea marginală „Înfiinţarea şi funcţionarea Comisiei fiscale centrale”. Acesta are următorul conținut: „(1) Ministerul Finanţelor Publice înfiinţează o Comisie fiscală centrală, care are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a prezentului cod.
(2) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.
(3) Comisia fiscală centrală este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice care răspunde de politicile şi legislaţia fiscală.
(4) Deciziile Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publiceˮ.
– art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (republicată în M. Of. nr. 513 din 31.07.2007, cu modificările şi completările ulterioare), articol ce are denumirea marginală „Aplicarea unitară a legislaţieiˮ. Conform art. 5 alin. (2), Comisia fiscală centrală constituită potrivit art. 6 din Codul fiscal are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a prezentului cod, a legislaţiei subsecvente acestuia, precum şi a legislaţiei care intră în sfera de aplicare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
– art. 5 alin. (4) şi (9) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale, aprobat prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, nr. 688/2013 privind componenţa şi funcţionarea Comisiei fiscale centrale (publicat în M. Of. nr. 323 din 4.06.2013).
Conform art. 5 alin. (4), Comisia reţine situaţia referitoare la îndeplinirea procedurii de sesizare şi, în funcţie de obiectul sesizării, desemnează un membru în vederea prezentării speţei, astfel cum rezultă din notele de prezentare elaborate de Compartimentul Comisia fiscală centrală şi din celelalte documente aflate la dosarul sesizării. Comisia adoptă, prin decizii, soluţii privind aplicarea unitară a prevederilor legale sau, după caz, respinge soluţiile propuse. Oricare dintre membrii Comisiei îşi poate motiva, în scris, votul exprimat.
Potrivit art. 5 alin. (9), deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, care se publică în Monitorul Oficial.
Interpretarea și aplicarea unitară a art. 137 alin. (1) lit. a), art. 140 Codul fiscal și pct. 23 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI „Taxa pe valoarea adăugatăˮ
Această soluție a fost adoptată în vederea interpretării şi aplicării unitare a prevederilor art. 137 alin. (1) lit. a) şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale pct. 23 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI „Taxa pe valoarea adăugatăˮ din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 (publicată în M. Of. nr. 112 din 6.02.2004) pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011: formă inițială
Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 6/2014 prevede modificarea Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011 aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.873/2011.
În forma inițială, Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, prevedea faptul pentru livrările taxabile de construcţii şi de terenuri, taxa pe valoarea adăugată colectată aferentă se determină în funcţie de voinţa părţilor rezultată din contracte sau alte mijloace de probă administrate conform O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:
a) prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrării [conform prevederilor pct. 23 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI „Taxa pe valoarea adăugatăˮ, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare], în cazul în care rezultă că:
– părţile au convenit că TVA nu este inclusă în contravaloarea livrării; sau
– părţile nu au convenit nimic cu privire la TVA;
b) prin aplicarea procedeului sutei mărite [prevăzut la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a titlului VI „Taxa pe valoarea adăugatăˮ, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare], în cazul în care rezultă că părţile au convenit că TVA este inclusă în contravaloarea livrării.
Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011: formă modificată
Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, în forma modificată, prevede faptul că pentru livrările de bunuri/prestările de servicii taxabile, taxa pe valoarea adăugată colectată aferentă se determină în funcţie de voinţa părţilor rezultată din contracte sau alte mijloace de probă administrate, conform Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, după cum urmează:
– a) se aplică cota legală de TVA la contravaloarea livrării/prestării [conform prevederilor pct. 23 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a titlului VI „Taxa pe valoarea adăugatăˮ, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare], în cazul în care rezultă că părţile au convenit că TVA nu este inclusă în contravaloarea livrării;
– b) atunci când preţul unui bun/serviciu a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată. În acest caz, taxa pe valoarea adăugată se determină prin aplicarea procedeului sutei mărite [prevăzut la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a titlului VI „Taxa pe valoarea adăugatăˮ, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare]. Prin taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală se înţelege taxa care ar fi trebuit colectată pentru operaţiunea respectivă. Poate fi acceptată ca mijloc de probă a faptului că furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată inclusiv o declaraţie pe propria răspundere a acestuia;
– c) atunci când părţile au convenit că TVA este inclusă în contravaloarea livrării/prestării, taxa pe valoarea adăugată se determină prin aplicarea procedeului sutei mărite [prevăzut la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a titlului VI „Taxa pe valoarea adăugatăˮ, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare].
