Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 12/2015: Art. 6 („Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”) alin. (1) Cod penal

În M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 12/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se rețină cauza de majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracțiune nu depășește pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal.

PÎCCJ a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept cu care a fost sesizată ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susținut, atât în scris, cât și oral, că în noua codificare (art. 183 din Codul penal), legiuitorul, majorând pragul valoric al prejudiciului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei, în raport cu care se reține forma agravată a infracțiunilor, și, excluzând din sfera noțiunii de consecințe deosebit de grave teza a II-a a art. 146 din Codul penal (1969), a înțeles să reglementeze o normă penală mai favorabilă.

Instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 379/2014 (M. Of. nr. 590 din 7 august 2014), Decizia nr. 489/2014 (M. Of. nr. 840 din 18 noiembrie 2014), Decizia nr. 505/2014 (M. Of. nr. 907 din 15 decembrie 2014), Decizia nr. 626/2014 (M. Of. nr. 917/2014), a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate invocate de petenți, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în raport cu criticile invocate.

În considerentele acestor decizii, Curtea a arătat că în cazul „pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu este prevăzută de legea nouă.

(…) numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite”.

Instanța de la Strasbourg a statuat, în cuprinsul Hotărârii din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu c. României, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 (M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007), Secțiile unite au statuat că instanța, învestită în baza art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de grave”, potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de grave” nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, la care se referă art. 14 și art. 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispozițiile art. 458 și, respectiv, art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală.

În considerentele hotărârii, Înalta Curte a arătat că „prin modificările aduse succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuația cursului monedei în circulație a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter «deosebit de grav» consecințelor aduse prin anumite infracțiuni, ceea ce, evident, nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 14 și 15 din Codul penal”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul ÎCCJ, Secția penală, prin Decizia nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014), Decizia nr. 8/2014 (M. Of. nr. 473 din 27 iunie 2014) și Decizia nr. 14/2014 (M. Of. nr. 525 din 15 iulie 2014), a admis sesizările formulate de instanțele naționale cu privire la diferite probleme de drept care trebuiau dezlegate din perspectiva incidenței legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei și a statuat privitor la pedepsele definitive că, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă, prin reglementarea din art. 6 din Codul penal urmărindu-se realizarea unui echilibru între principiul autorității de lucru judecat și cel al legalității pedepsei.

Art. 15 („Universalitatea”) Constituția României

„(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Art. 14 („Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive”) alin. (1) Codul Penal din 1969

„Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.

Art. 146 („Consecințe deosebit de grave”) Codul Penal din 1969

„Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori alte persoane juridice sau fizice”.

Art. 215¹ („Delapidarea”) Codul Penal din 1969

„Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsesc cu închisoarea de la 1 la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi”.

Art. 6 („Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”) Codul penal din 2009

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.

Art. 183 („Consecințe deosebit de grave”) Codul penal din 2009

„Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei”.

Art. 295 („Delapidarea”) Codul penal din 2009

„(1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

Art. 309 („Faptele care au produs consecințe deosebit de grave”) Codul penal din 2009

„Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate”.

Art. 458 („Intervenirea unei legi penale noi”) alin. (1) Codul de procedură penală din 1968

„Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 12, 14 și 15 din Codul penal”.

Art. 461 („Contestația la executare”) Codul de procedură penală din 1968

„Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: […] când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării”.

Art. 595 („Intervenirea unei legi penale noi”) Codul de Procedură penală din 2010

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal”.

Art. 598. Contestația la executare Codul de Procedură penală din 2010

„(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: […] d) Când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei”.

Art. 23 alin. (1) Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale

„Cererile, contestațiile și sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură penală”.

Potrivit opiniei judecătorului-raportor, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracțiunilor incriminate în art. 309 din Codul penal.