Cheltuielile de judecată și alte daune cerute Statului, în urma infirmării acuzațiilor penale

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Dragi cititori,

Există numeroase cazuri în care o persoană acuzată penal de organele de urmărire penală este ulterior achitată. Astfel, în pofida unui rechizitoriu care poate fi considerat „de impact”, acuzațiile aduse nu sunt demonstrate în cursul procesului, aceste fiind infirmate fie la fond, fie în căile de atac. Nu analizăm în acest articol situația unei nedrepte condamnări, ci doar a unei acuzații nefondate, fără ca cel acuzat să aibă o vinovăție.

Persoana acuzată suferă, evident, anumite prejudicii, morale și materiale. Pot fi cheltuite sume deosebit de mari cu apărarea, nu de multe ori procesul penal putând fi unul de lungă durată, eventual mediatizat, cunoscând rejudecări și refaceri de acte procedurale.

Despre această situație și despre modul în care prejudiciile, mai ales cheltuielile de judecată pot fi recuperate, vom vorbi în acest articol.

I. CADRUL JURIDIC SPECIAL

În linii mari, în materia achitărilor, cadrul juridic incident ar putea să fie axat pe mai multe direcții, în funcție de situația concretă. Astfel, cadrul normativ poate avea în vedere următoarele:

* Cazul condamnărilor nedrepte

În primul rând, sunt aplicabile dispozițiile Cap. VI, art. 538 și următoarele ale C. proc. pen. Însă normele arătate reglementează, exclusiv, situația reparării pagubei în caz de eroare judiciară, ori de privare nelegală de libertate. Eroarea judiciară este definită ca având fundament o condamnare definitivă, urmată de o rejudecare (eventual prin revizuire), în care, pentru fapte noi sau nou descoperite, s-a anulat sau desființat hotărârea de condamnare. Privarea nelegală de libertate este stabilită prin ordonanță a procurorului, sau prin încheiere definitivă de Cameră Preliminară.

Însă ipoteza noastră privește nu o condamnare definitivă, ci o achitare în procesul penal declanșat prin rechizitoriu și nu neapărat o lipsire de libertate (ilegală sau nu). Astfel, prevederile Cap. VI nu pot fi aplicabile.

* Cazul erorilor grave prin rea-credință, sau neglijență gravă a unui unui magistrat

În acest caz apar incidente prevederile art. 96 al Legii nr. 303/2004. Ceea ce generează răspunderea Statului Român în temeiul acestei norme îl reprezintă cazul magistratului care săvârșește o abatere disciplinară, în sensul art. 97.1 al Legii nr. 303/2004. Legea nr. 303/2024 privește, limitativ, actele procesuale calificabile drept abatere gravă, săvârșite în timpul procesului penal, ori care au cauzat pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prin care au fost puternic încălcate drepturile persoanei afectate, cu consecințele unei vătămări care nu s-a putut remedia prin căile de atac.

* Cazul achitării, față de obligațiile persoanei vătămate, sau părții civile

Codul de procedură penală reglementează plata cheltuielilor judiciare făcute de părți, inclusiv restituirea unor cheltuieli făcute de către inculpat. În acest sens, art. 276 arată:

„(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.

(6) În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.”

Diferența față de situația noastră este faptul că acuzatorul este însuși Statul Român, prin prepușii săi, ca atare nu se pot aplica aceste norme.

II. NORME ASEMĂNĂTOARE

Ceea ce am descris anterior reprezintă situațiile special reglementate de legiuitor. Acest articol privește, însă o situație care nu este prevăzută de norme cu o aplicabilitate specială, cu alte cuvinte putem spune că ar „scăpa” ipotezelor care sunt anume reglementate și au fost descrise mai-sus.

Diferența prezentată aici est reprezentată de situația în care rechizitoriul este infirmat în procesul penal, sau hotărârea fondului este schimbată în căile de atac, fără a exista nici o condamnare definitivă, sau o abatere gravă a magistratului implicat. Ce căi ar avea justițiabilul de recuperare a prejudiciului, în contra Statului Român?

* Similarități

În procesul civil, partea care pierde procesul este obligată să restituie cheltuielile de judecată avansate. În această situație, conform Art. 453.1 Cod de procedură civilă,

„Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”

În doctrină, este unanim afirmat faptul că obligarea părții derivă din instituția răspunderii pentru fapta aducătoare de prejudicii, respectiv are la bază prevederile Art. 1377 Cod civil:

„alin. (1): Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

alin. (2): Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

III. OBLIGAȚIILE CONSTITUȚIONALE ALE STATULUI

Principial, conform primului articol al Constituției, Statul Român este un stat de drept. În virtutea preeminenței dreptului, arătată inclusiv de Preambulul Convenției Europene, principiile primordiale ar trebui să fie însușite și respectate total.

Expunând principiile primare relevante aici, în Constituție se arată egalitatea în drepturi (art. 16) precum și accesul liber la justiție (art. 21).

Finalmente, având în vedere și consacrarea dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică de către art. 52 al Constituției, acesta ar trebui apărat într-un sens cât mai puțin restrictiv și prin lumina celorlalte dispoziții constituționale sus-arătate.

În concluzie, față de principiile constituționale incidente, Statul este obligat să repare o vătămare, în condițiile în care orice cetățean ar putea fi, totodată să nu îngrădească accesul la justiție într-o acțiune de recuperare a prejudiciilor.

IV. SPECIALIA GENERALIBUS DEROGANT

Totuși, având în vedere normele speciale expuse, reiese că legiuitorul, mai precis Statul Român prin puterea legislativă, a omis reglementarea propriei răspunderi.

Cu alte cuvinte, nu găsim incidentă nici o lege specială, față de această situație.

Există, deci, un vid legislativ? Statul Român a omis oare impunerea propriei obligații?

Aici, răspunsul nu poate fi decât negativ. Tehnica interpretării și aplicării normelor legale se face inclusiv prin prisma principiului specialia generalibus derogant, care, în cazul de față impune aplicarea legii speciale față de cea generală, atunci când aceasta există. 

Per a contrario, legea generală are aplicabilitate atunci când cea specială nu se suprapune sferei sale de incidență.

V. CADRUL JURIDIC APLICABIL

Ca atare, prin absența aplicabilității legilor speciale, principiul răspunderii Statului nu dispare. Este incident, deci, dreptul general.

Astfel, obligarea Statului Român derivă din instituția răspunderii pentru fapta aducătoare de prejudicii, impunându-se prevederile Art. 1377 Cod Civil:

„alin. (1): Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

alin. (2): Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Se va putea pune problema cuplei prepușilor Statului, fie magistrați, fie lucrători ai Poliției. Pentru a acționa, răspunderea reglementată de art. 1377 Cod Civil impune ca fapta aducătoare de prejudicii

* să fie săvârșită cu vinovăție,

* să existe un prejudiciu,

* să existe o legătură de cauzalitate.

Aici, față de gradul de vinovăție necesar, având în vedere supunerea prepușilor Statului la același tratament juridic aplicat tuturor cetățenilor, nu se poate vorbi decât despre suficiența culpei celei mai ușoare, pentru a permite aplicabilitatea acestui tip de răspundere civilă.

Cu alte cuvinte, în linii mari, datorită condițiilor în care o acuzație penală se poate materializa în rechizitoriu, simpla trimitere în judecată poate reprezenta o cuplă, deoarece o achitare judiciară nu ar putea fi posibilă fără existența unor vicii ale acuzării.

Totodată, o culpă extrem de gravă ar atrage răspunderea magistraților sub imperiul legii speciale, respectiv a Legii nr. 303/2004.

VI. REVOLUȚIA JURISPRUDENȚIALĂ

* Practica judiciară generală

Însă, de la bun început, acest articol este scris ca urmare a dificultăților survenite în recuperarea prejudiciilor cauzate în procesul penal, prin urmărirea penală.

Sunt cunoscute numeroase cazuri de respingere a unor acțiuni întemeiate pe fapta cauzatoare de prejudicii, da natură a se putea vorbi chiar despre o refuzare a actului de justiție, despre o denegare de dreptate.

În prezent, există inclusiv excepții de neconstituționalitate aflate pe rolul CCR, autorul articolului supunând analizei Curții Constituționale „faptul dacă dispozițiile Art. 1357 Cod Civil pot fi constituționale numai în măsura în care Statul și prepușii acestuia răspund civil și cu privire la persoane care nu au fost private de libertate și nu exclud răspunderea procurorului și ale lucrătorilor de poliție, a altor prepuși ai Statului, sau a Statului însuși, pentru erorile existente în actele de cercetare, urmărire penală și de inculpare care, în urma cercetării judecătorești, au fost apreciate nefondate/ilegale prin hotărârea de achitare definitivă.”

* Decizia civilă nr. 57R/2024 a Curții de Apel București

Până la soluționarea excepției, având o dispensă de confidențialitate din partea clientului în favoarea căruia a fost pronunțată hotărârea, putem arăta cititorilor faptul că anumite Instanțe au decis favorabil, născându-se dezlegări cu valoare de precedent judiciar.

În cele ce urează vom arăta un extras din considerentele Deciziei civile nr. 57R/2024, pronunțată de Curtea de Apel București, pe data de 26.01.2024.

„(…)

Curtea notează însă că răspunderea juridică generată de suportarea cheltuielilor de judecată instituită în temeiul art. 453 alin (1) C. proc. civ constituie o specie a genului reprezentat de răspunderea civilă delictuală, caracterizată însă printr-o serie de reguli derogatorii de la aceasta. Or, din moment ce art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi aplicat în ansamblul său, în rezolvarea chestiunii de drept aflate în analiză, pentru argumentul expus anterior, temeiul juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată ocazionate persoanei achitate, existent în materie civilă, precum pretinde art. 276 alin. 6 C. proc. pen., nu poate fi reprezentat decât de art. 1357 alin. (1) C. civ., dispoziții de drept material omise de instanța de apel cu privire la această pretenție a recurantei reclamante. după cum s-a arătat, potrivit art. 1.357 alin (10 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare. Prin urmare, pentru angajarea răspunderi civile delictuale decurgând din ocazionarea cheltuielilor de judecată în procesul penal, persoanei achitate este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor de drept comun ale răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce privește subiectul de drept căruia îi revine sarcina suportării cheltuielilor de judecată în ipoteza analizată, acesta este Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, prin Ministerul Finanțelor Publice. În considerarea art. 223 alin (1) C. civ., curtea apreciază, însă, că, în acest caz particular, cu referire la această pretenție vizând recuperarea cheltuielilor de judecată suportate de persoana trimisă în judecată, ulterior achitată definitiv, răspunderea Statului prin MFT est una obiectivă, iar Statului prin MFP îi revine obligația suportării acestor cheltuieli de judecată (ce nu au fost așadar provocate de partea vătămată/civilă) în considerarea argumentului potrivit căruia a pierdut procesul penal declanșat împotriva persoanei subiect al procedurilor penale judiciare – persoană trimisă în judecată și ulterior achitată, în mod definitiv.”

VII. ÎN CONCLUZIE

Recuperarea cheltuielilor de judecată de la Statul Român, ocazionate într-o procedură penală, este posibilă aplicând legea generală, mai precis normele răspunderii civile delictuale. Va fi o necesară introducerea unei acțiuni în contra Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

Considerăm că dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. își pot găsi aplicabilitatea, în acest context, pentru recuperarea tuturor prejudiciilor suferite, morale și materiale.

---