Cheltuielile de executare şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii eliberării şi distribuirii sumelor realizate prin urmărirea silită

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Această teorie s‑a menținut în literatura de specialitate în mod constant și în perioada următoare. Prin cheltuieli de judecată trebuie să înțelegem orice cheltuială făcută de creditor pentru urmărirea și executarea patrimoniului debitorului, cum ar fi: cheltuielile făcute de un creditor pentru conservarea, readucerea unui bun în patrimoniul debitorului, pentru lichidarea, urmărirea, transformarea în bani și distribuirea prețului bunului^[49].

Așadar, numai acel creditor care a făcut cheltuieli de judecată pentru a conserva sau a lichida averea debitorului are recunoscut un privilegiu asupra tuturor bunurilor debito­rului. La baza acestui privilegiu stă ideea de echitate, deoarece asemenea cheltuieli sunt făcute în interesul tuturor creditorilor, conservând gajul lor general, sens în care el nu poate fi opus acelor creditori ai debitorului cărora acele cheltuieli nu le‑au adus niciun folos^[50].

În mod similar, vechiul Cod de procedură civilă^[51] prevedea în art. 450, care reglementa urmărirea silită mobiliară, că „din sumele ieșite din vânzare se vor scădea, mai întâi, cheltuielile de urmărire și de vânzare și alte creanțe privilegiate ce s‑ar arăta” și în art. 562, care reglementa urmărirea silită imobiliară, că tabloul de împărțeală va cuprinde „diferitele cheltuieli ale urmăririi și plățile agenților urmăritori”.

Doctrina vremii^[52] arăta faptul că sumele se vor împărți după ce se vor scădea cheltuielile de urmărire și de vânzare și alte creanțe privilegiate și numai dacă mai rămâne ceva vor fi plătiți creditorii chirografari cărora li se va distribui restul prețului proporțional cu creanța fiecăruia. Între aceste cheltuieli pot fi amintite: cheltuielile de judecată, ono­rariile de avocat, taxele executorilor judecătorești, cheltuielile ivite cu eventuala custodie a imobilului etc.^[53]. Și vechiul Cod de procedură civilă, modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, prevedea în art. 563 că: „În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulți creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus și alți creditori titlurile lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferință, dacă legea nu prevede altfel: a) creanțele repre­zentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conser­varea bunurilor al căror preț se distribuie, precum și orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor.”

Noul Cod civil^[54] a ales să nu mai enumere privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile și imobile și se mărginește să arate în cuprinsul art. 2.338 că privilegiile generale se stabilesc și se exercită în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Privilegiile au fost definite în literatura de specialitate dedicată noului Cod civil drept un tip aparte de garanție legală, o cauză de preferință la plată justificată pe calitatea creanței garantate care conferă ope legis titularului său un drept de preferință, ceea ce îl face câștigător în concursul cu alți creditori concurenți^[55]. Practic, din anumite rațiuni etice, sociale și economice, legea favorizează anumite categorii de creditori prin intermediul privilegiilor.

Creanțele enumerate la art. 865 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. sunt favorizate la plată atunci când intră în concurs cu orice alte tipuri de creanțe: creanțe privilegiate, cum ar fi cheltu­ielile de înmormântare ale debitorului, privilegii speciale mobiliare, ipoteca, gajul, crean­țele reprezentând salarii, creanțele fiscale etc.

Cauza finală a privilegiului cheltuielilor de judecată a rămas mereu aceeași, cel puțin de la Pothier și până la doctrina contemporană, respectiv cea întemeiată pe ideea de echitate, deoarece, așa cum s‑a spus, este just ca un creditor comun care le‑a avansat să le recu­pereze cu prioritate în urma distribuirii prețului de la ceilalți creditori cărora urmărirea începută de solvens le‑a profitat, deoarece în lipsa acestora ceilalți creditori nu și‑ar fi putut realiza creanța sau și‑ar fi realizat‑o în condiții mult mai dificile^[56].

Etica juridică face ca toate creanțele enumerate la art. 865 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. să fie favorizate la plată în raport cu orice alte tipuri de creanțe, transformându‑le într‑un veri­tabil „super‑privilegiu” chiar în raport de alte creanțe privilegiate, cum ar fi cheltuielile de înmormântare ale debitorului, care se fundamentează tot pe ideea de morală creștină.

5. Cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare în cadrul eliberării și a distribuirii sumelor obținute din executarea silită

O primă ipoteză care trebuie luată în considerare este cea care privește eliberarea sumei, reglementată de art. 864 C. pr. civ. Potrivit acestuia, dacă există un singur creditor urmăritor, după reținerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului. Practic, în această ipoteză există doar un singur creditor și nu se poate vorbi despre un concurs între mai mulți creditori. Lucrurile trebuie însă nuanțate.

Se poate observa faptul că și în acest caz întâi se vor reține cheltuielile de executare, apoi va fi eliberată suma de bani creditorului până la acoperirea integrală a drepturilor sale și la urmă suma rămasă disponibilă se predă debitorului. Se poate pune în mod logic între­barea care este rațiunea pentru care și în cazul procedurii eliberării sumei rezultate din vânzare cheltuielile de executare urmează să fie privilegiate având în vedere faptul că în acest caz nu se poate vorbi despre cheltuieli de judecată sau de executare făcute în inte­resul comun al creditorilor de vreme ce există un singur creditor. Cheltuielile de executare avansate de către creditor, cum ar fi taxele judiciare, onorariul de avocat, onorariul exper­tului etc. că se eliberează cu prioritate acestuia, însă nu ar există nicio rațiune să se eli­be­reze acestuia înainte de plata debitului propriu‑zis, care se eliberează tot creditorului.

Problema se pune în ceea ce privește onorariul executorului judecătoresc. Art. 670 alin. (6) C. pr. civ. prevede cât se poate de clar faptul că, pentru sumele stabilite prin apli­carea alin. (1)‑(5), încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc. Practic, încheierea de încuviințare a cheltuielilor de executare, reglementată de art. 670 alin. (6) C. pr. civ., constituie titlu executoriu pentru executorul judecătoresc și îl face pe acesta creditor al debitorului urmărit^[57]. În doctrină s‑a susținut însă și contrariul, întrucât între executorul judecătoresc și debitor nu se naște niciun raport juridic din perspectiva cheltuielilor de executare, iar calitatea procesuală activă de a participa la distribuire o are exclusiv creditorul inițial, nu și executorul judecătoresc^[58].

În opinia noastră, textul art. 670 alin. (6) C. pr. civ., care conferă executorului judecă­toresc calitatea de creditor împotriva debitorului pentru recuperarea onorariul neîncasat, este greu de eludat, deoarece instituie un veritabil raport juridic distinct între executorul judecătoresc și debitor^[59]. Acest raționament care îl transformă pe executorul judecătoresc din participant în parte nu este scutit însă de critici din cele mai pertinente și poate fi considerat chiar eronat din cel puțin două motive.

În primul rând, această teză transformă orice procedură de eliberare a sumei obținute din executare într‑o veritabilă procedură de distribuire a sumei obținute din executare, deoarece automat va exista pe lângă creditorul inițial un alt creditor în persoana execu­torului jude­cătoresc care este parte în executarea silită. Acest aspect este de natură să estompeze dife­rențierile între procedura eliberării și procedura distribuirii sumelor obți­nute din executarea silită, proceduri care, așa cum am observat, au un regim juridic distinct.

În al doilea rând, se va pune problema incompatibilității executorului judecătoresc în raport de art. 653 alin. (1) C. pr. civ. coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. pr. civ., deoarece în acest caz executorul judecătoresc deține, în același timp, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de organ de executare în același dosar execuțional.

Cel puțin aceste două argumente reclamă intervenția legiuitorului pentru modificarea în viitor a art. 670 alin. (6) C. pr. civ., însă de lege lata acest text legal conferă executorului judecătoresc calitatea de creditor împotriva debitorului pentru recuperarea onorariul neîncasat.

În această ipoteză rațiunea privilegiului cheltuielilor de executare constând în ono­rariul executorului judecătoresc nu se mai fundamentează pe ideea de echitate, deoarece nu este vorba despre o creanță făcută în interesul comun al creditorului, ci ține de natura specifică a creanței onorariului executorului judecătoresc, care îi dă dreptul să fie plătit preferențial chiar în raport cu creditorul. Pentru ipoteza în care există bunuri urmăribile, executorul judecătoresc are dreptul să își recupereze cu prioritate onorariul, chiar înaintea eliberării debitului propriu‑zis creditorului.

În opinia noastră, art. 864 C. pr. civ. instituie, în realitate, un nou tip de privilegiu, respectiv privilegiul executorului judecătoresc pentru plata onorariului de executare silită în cadrul procedurii eliberării sau distribuirii sumei realizate din executare. Cu toate că legiuitorul nu a denumit în mod expres acest drept de preferință al executorului judecă­toresc drept un privilegiu, în realitate, aceasta este natura sa juridică. Ideea de privilegiu instituit în favoarea anumitor categorii de profesioniști ai justiției nu este străină legiui­torului român. Spre pildă, Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocați din România^[60] instituia un veritabil privilegiu special al avocatului pentru plata onorariului^[61] asupra sumelor sau lucrurilor mobile sau imobile intrate în patrimoniul clientului în urma muncii prestate de avocat (aspect care ar trebui să dea de gândit organelor profesiei de avocat dacă nu ar fi utilă reintroducerea acestuia într‑o viitoare modificare a Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat; n.n. – Ș.M.). În realitate, art. 864 C. pr. civ. instituie, în opinia noastră, un veritabil privilegiu al executorului judecătoresc pentru plata onorariului de executare silită în considerarea titularului creanței privilegiate – executorul judecătoresc.

Pe de altă parte, în cuprinsul art. 864 C. pr. civ. sunt menționate drept creanțe privile­giate numai cheltuielile de executare, nu și cheltuielile de judecată. Cu toate acestea, suntem de părere că toate cheltuielile de judecată făcute de creditor împotriva debitorului (așadar, cheltuielile de judecată în înțeles larg, așa cum le definește art. 451 C. pr. civ.; n.n. – Ș.M.) urmează să fie considerate creanțe privilegiate și în procedura eliberării sumei. Este firesc să fie așa, deoarece aceste cheltuieli de judecată au fost făcute de către creditorul urmăritor pentru obținerea titlului executoriu fiind făcute automat și în interesul celuilalt creditor – executorul judecătoresc. Or, este echitabil ca cel care a avansat cheltuielile de judecată să aibă certitudinea că îi vor fi rambursate preferențial chiar înaintea debitului principal, pentru a nu fi pus în situația neplăcută în care sumele realizate din vânzare să nu acopere realizarea integrală a drepturilor sale.

În această ipoteză se poate pune în discuție un eventual concurs între cheltuielile de executare reprezentate de onorariul executorului judecătoresc și cheltuielile de judecată făcute de către creditor împotriva debitorului. Suntem de părere că în această situație ambele creanțe urmează să aibă același rang de preferință și suma se va repartiza între creditor și executorul judecătoresc proporțional cu creanța fiecăruia, iar apoi suma de bani realizată prin urmărirea silită se va elibera creditorului.

O altă problemă este aceea dacă textul de lege care instituie privilegiul executorului judecătoresc are în vedere numai situația în care se recuperează integral debitul pus în executare sau dacă privilegiul executorului judecătoresc pentru plata onorariului de execu­tare silită se raportează la valoarea creanței ce face obiectul executării silite, și nu la valoarea creanței efectiv recuperate. Întrebarea se pune și în cazul procedurii distribuirii sumelor obținute din executare. Practic, se pune problema dacă trebuie să existe un echi­libru între încasarea onorariului executorului judecătoresc și recuperarea creanței în sensul că încasarea onorariului executorului judecătoresc trebuie să se realizeze propor­țional cu creanța realizată sau, dimpotrivă, executorul judecătoresc își recuperează integral onorariul. Practica judiciară este împărțită în această privință.