Cheltuielile de executare şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii eliberării şi distribuirii sumelor realizate prin urmărirea silită

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Trebuie consi­derate drept cheltuieli pentru conservarea bunurilor și actele materiale, cum sunt cele de reparații urgente ale unor stricăciuni ale bunurilor al căror preț se distribuie, cât și unele acțiuni în justiție făcute de creditor pe calea acțiunii oblice, cum ar fi: acțiunea pentru repararea prejudiciului cauzat de un terț bunurilor, acțiunea posesorie, acțiunea în reven­dicare a unui bun succesoral, notificarea, somația etc.

 3.4. O ultimă categorie de creanțe privilegiate enumerate de art. 865 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. sunt cele privind cheltuielile efectuate cu ocazia îndeplinirii condițiilor sau forma­lităților prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat și înscri­erea acestuia în registrul de publicitate. Se pune problema ce reprezintă creanțele născute împotriva debitorului pentru cheltuielile efectuate cu ocazia îndeplinirii condițiilor sau formalităților prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat și înscrierea acestuia în registrul de publicitate.

Aceste categorii de cheltuieli pot fi încadrate, în opinia noastră, fie în sfera cheltuielilor de judecată, fie în sfera cheltuielilor de executare silită. Spre exemplu, debitorul este în posesia unui titlu de proprietate asupra unui imobil emis în condițiile Legii nr. 18/1991, care nu este însă înscris în cartea funciară. Creditorul este cel care va suporta anumite cheltuieli pentru ca debitorul să își înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară și să devină proprietar conform regulilor de carte funciară. În măsura în care executarea silită este deja pornită, aceste cheltuieli efectuate cu ocazia îndeplinirii condițiilor sau forma­lităților prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat și înscrierea acestuia în registrul de publicitate pot fi încadrate în cuprinsul art. 670 alin. (3) pct. 5 și 7 C. pr. civ. Potrivit art. 856 alin. (1) lit. a) C. pr. civ., odată cu predarea către adju­decatar a unui exemplar al actului de adjudecare, executorul judecătoresc va solicita de îndată, din oficiu, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al adjudeca­tarului, pe cheltuiala acestuia, chiar și în cazul în care adjudecatar este însuși terțul dobân­ditor care avea deja dreptul înscris în cartea funciară. De remarcat este faptul că aceste creanțe născute împotriva debitorului sunt însă în favoarea adjudecatarului, el fiind cel care va trebui să aibă preferință la distribuirea prețului în ipoteza prevăzută la 856 alin. (1) lit. a) C. pr. civ., deoarece intabularea s‑a făcut pe cheltuiala sa, și nu pe cea a creditorului. În opinia noastră, poate fi vorba însă și despre cheltuieli efectuate de către creditor înainte de începerea executării silite. Spre exemplu, este posibil ca pe calea unei acțiuni oblice creditorul să obțină o hotărâre care să țină loc de act autentic în cazul unui bun imobil promis debitorului și să obțină ulterior și înscrierea imobilului debitorului în cartea funciară, aspect necesar pentru ca ulterior bunul imobil să poată să fie valorificat prin vânzarea la licitație publică.

Enumerarea art. 865 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. nu este limitată la cele patru categorii de creanțe prezentate mai sus, urmând a se bucura de preferință și orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor, cum ar putea fi: cheltuielile de afișare și publicare a vânzării la licitație publică, notarea începerii urmăririi silite în cartea funciară etc.

4. Cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare – un veritabil „super‑privilegiu”

Pentru a înțelege cât mai bine natura juridică a acestui privilegiu general instituit de art. 865 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. și pentru a putea susține o interpretare istorico‑teleologică a instituției din actualul Cod de procedură civilă va trebui să avem în vedere reglementarea acestui tip de privilegiu în Codul civil român de la 1865 și în Codul de procedură civilă de la 1865^[36]. Codul civil român din 1865 sau Codul civil al lui Cuza a fost în mare parte o repro­ducere a Codului civil francez din 1804, sens în care sursele de inspirație ale acestui privilegiu general trebuie căutate în spațiul dreptului francez.

Robert Joseph Pothier (1699‑1772), probabil cel mai influent jurist francez al sec. XVIII d.Hr., arăta că, în privința cheltuielilor ordinare, acestea se plătesc de către adjudecatar, deoarece, așa cum în cazul unei vânzări voluntare spezele sunt suportate de către cumpă­rător, este firesc ca și în cazul unei vânzări judiciare acestea să fie suportate de către adju­decatar. În privința cheltuielilor extraordinare care pot interveni în cursul unei executări, acestea, atunci când sunt suportate de către unul dintre creditori în interesul comun al tuturor celorlalți creditori, este just să îi fie rambursate în mod preferențial acelui creditor care le‑a suportat^[37].

Codul civil francez din anul 1804 prevedea în varianta sa inițială în mod cu totul lapidar în cuprinsul art. 2101, 2104 și 2105 faptul că, în privința cheltuielilor de judecată, există un privilegiu și că acesta are rang preferențial în raport cu privilegiile mobiliare și imobiliare. Abia art. 17^[38] din legea ipotecară belgiană din anul 1851 clarifica ceea ce se înțelege prin noțiunea de cheltuieli de judecată privilegiate, respectiv acele cheltuieli care au fost făcute în interesul comun al creditorilor^[39]. Așadar, cheltuielile de judecată urmează să fie privilegiate numai dacă ele au fost făcute în interesul comun al mai multor creditori, element extrem de important care este de natură să circumstanțieze tipul de cheltuieli de judecată care beneficiază de acest privilegiu. Probabil că expresia franceză frais de justice ar fi fost mai potrivit tradusă prin termenul de cheltuieli judiciare decât prin acela de cheltuieli de judecată, deoarece termenul de cheltuieli judiciare are un spectru mai larg și include toate cheltuielile făcute pentru valorificarea bunurilor debitorului comun indi­ferent dacă acestea au un caracter judiciar sau extrajudiciar. Pot fi astfel de cheltuieli extraju­dicare: punerea de sigilii, sechestre, cheltuieli pentru administrarea bunurilor, toate fiind necesare, deoarece debitorul va fi tentat altfel să își sustragă bunurile de la urmărire. Rațiunea acestui tip de privilegiu se justifică prin aceea că un creditor beneficiar al acestui tip de privilegiu nu intră, în realitate, în concurs cu ceilalți creditori, deoarece toți cei care participă la distribuirea sumei trebuie să participe la cheltuielile cu conservarea, lichidarea și distribuirea gajului lor general asupra averii debitorului. Toți creditorii în interesul cărora au fost făcute cheltuielile judiciare de către un alt creditor sunt nevoiți să le suporte din criterii evidente de echitate, deoarece fără aceste cheltuieli judiciare gajul lor general asupra averii debitorului risca să se diminueze sau chiar să se piardă. Nu pot fi creanțe privilegiate cheltuielile judiciare făcute de unul dintre creditori în propriul său interes. Spre exemplu, cheltuielile de judecată obținute de către un creditor împotriva debi­torului în urma unui proces sau cheltuielile de executare pentru punerea în executare a titlului executoriu nu reprezintă o cheltuială judiciară privilegiată, ci o creanță ordinară neînzes­trată cu niciun fel de ordine de preferință. Dimpotrivă, dacă creditorul face aceste cheltuieli de judecată pentru a augmenta patrimoniul debitorului sau pentru a evita o diminuare a acestuia, aceste cheltuieli judiciare sunt privilegiate, deoarece au fost făcute în interesul comun al mai multor creditori. Spre exemplu, dacă unul dintre creditori formulează o acțiune pauliană și reușește să readucă în gajul general al creditorilor bunul alienat de către debitor, va avea o creanță privilegiată în privința respectivelor cheltuieli, la fel cum, spre exemplu, printr‑o cerere de intervenție în interesul debitorului ar reuși să respingă o cerere de chemare în judecată introdusă împotriva acestuia de natură să îi diminueze averea^[40].

În prezent, privilegiul general reprezentat de cheltuielile de judecată este reglementat în Franța în cuprinsul art. 2331^[41] și 2375^[42] C. civ. fr.

Încă de la începutul sec. XX, profesorul Constantin Nacu remarca, mergând pe filiera dreptului francez, faptul că: „Acest privilegiu își găsește aplicarea în aceea că cu cheltuielile s‑a putut, sau introduce în patrimoniul debitorului o avere mai mare, cum ar fi cazul în care s‑ar fi câștigat vreo avere în numele debitorului, sau aceste cheltuieli au fost de natură să conserve o avere în patrimoniul debitorului, în caz când cineva ar fi reclamat ceva din patri­moniul debitorului. În ambele cazuri aceste cheltuieli sunt făcute pentru și în interesul creditorilor și deci este drept ca aceste cheltuieli de judecată să fie asigurate cu privilegiu, care se întinde și asupra mobilelor și asupra imobilelor”^[43]. Totodată, reputatul profesor arăta că prin noțiunea de cheltuieli de judecată trebuie să se înțeleagă toate cheltuielile care se ocazionează cu un proces, taxele de timbru, plata portăreilor pentru citațiuni, pentru hotă­râri, cheltuielile de urmărire, punerea în vânzare a mobilelor sau imobilelor debitorului, publicațiuni, chiar și procedura grațioasă, punerea de peceți, facerea de inventar, transpor­tarea lucrurilor mobile care ar fi supuse stricăciunii, conservarea lor, expertizele care fac prețurile, onorariile etc^[44].

Pe de altă parte, acest privilegiu trebuie să fie restrâns în două sensuri. Mai întâi, aceste cheltuieli sunt privilegiate în privința tuturor creditorilor în interesul cărora ele au fost făcute. Dacă sunt cheltuieli de judecată de care nu profită toți creditorii, acelor creditori care nu au profitat de ele nu li se poate opune privilegiul. Mai apoi, acest privilegiu se întinde numai asupra părții de avere a debitorului care a ocazionat cheltuielile ce s‑au făcut. Spre exemplu, prin exercitarea unei acțiuni oblice prin care se revendică un bun al debitorului sau un drept de creanță al acestuia de către creditorul debitorului. Dacă credi­torul câștigă și sporește averea debitorului este firesc ca toate cheltuielile suportate de acel creditor să fie privilegiate în raport cu ceilalți creditori care ar participa la execu­tarea silită a debitorului comun^[45].

Forma inițială a Codului civil român din 1865^[46] prevedea la art. 1.727: „Cheltuielile de judecată sunt privilegiate atât asupra mobilelor, cât și asupra imobilelor, în privința tuturor creditorilor în interesul cărora au fost făcute”. Ideea este reluată și în cuprinsul art. 1.729 alin. (1) C. civ., în sensul că sunt creanțe privilegiate: „Cheltuielile de judecată făcute în inte­resul comun al creditorilor”. În continuare, art. 1.731 C. civ., care reglementa rangul privi­legiilor în caz de concurs între ele, arăta rangul acestora: „Cheltuielile de judecată vin înaintea tuturor creanțelor în interesul cărora au fost făcute”.

Profesorul Matei B. Cantacuzino remarca sintetic, dar extrem de precis: „Cheltuielile făcute de un creditor pentru conservarea, readucerea, lichidarea, urmărirea, transformarea în bani și distribuirea prețului, a unui element activ al patrimoniului debitorului, se preia de creditorul care a făcut acele cheltuieli, din prețul vânzării acelui bun, cu întâietatea oricăror alți creditori, fie chiar acelora care avea în bunul urmărit un drept real de garanție, care profită de distribuție rezultând din urmărirea acelui bun. Acest drept de preluare nu e propriu zis o cauză de preferință, pentru că cheltuielile de judecată nu constituie propriu zis o datorie a debitorului comun ci această preluare apare ca un mijloc cel mai lesnicios de a împărți și repartiza o cheltuială care e comună (întrucât e făcută în interes comun) între toți creditorii care profită de urmărirea bunului. Așa se explică pentru ce pe de o parte dreptul de preluare în asemenea caz va prima și drepturile de garanție reale ce unii din creditori le‑ar fi având în bunul urmărit, și pentru ce pe de altă parte dreptul de preluare nu se poate exercita decât asupra prețului rezultat din urmărirea bunului cu ocazia căruia cheltuielile s‑au făcut de unul în interesul comun al tuturor acelor care participă la distribuire”^[47].

Așadar, motivul pentru care cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare reprezintă un adevărat „super‑privilegiu” și trec înaintea tuturor celorlalte creanțe constă în mod paradoxal tocmai în faptul că, în realitate, nu este vorba despre un veritabil privilegiu, ci despre o cauză legală de preferință la distribuirea prețului bazată pe consi­derații de echitate.

Practic, creditorul privilegiat nu are decât un drept de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului, însă se bucură de o cauză legitimă de preferință care îi permite să fie plătit înaintea celorlalți creditori. Tot doctrina noastră clasică menționa că aceste cheltuieli sunt orice speze făcute de creditor pentru urmărirea și executarea patrimoniului debitorului, iar denumirea de „cheltuieli de judecată” este una generică și nu trebuie inter­pretată stricto sensu, eliminând cheltuielile care nu au fost făcute cu prilejul unei instanțe. Sunt privilegiate și taxele plătite cu prilejul diferitelor formalități, ca: inventarii, punere de peceți, salariul custodelui, cheltuielile moștenitorului beneficiar pentru lichidarea averii succesorale, cheltuielile ocazionate cu intentarea acțiunii pauliene în scop de a readuce un bun în patrimoniul debitorului sau cele exercitate contra unui terț, cum ar fi al acțiunii oblice în scop de a revendica un bun. Art. 1.727 al Codului civil român din 1865 declară privilegiate numai cheltuielile făcute în interesul tuturor creditorilor. Așa cum s‑a spus, este echitabil ca creditorul care le‑a avansat să fie despăgubit înaintea celorlalți creditori care n‑au cheltuit nimic și au profitat de rezultatul obținut^[48].