Cerere privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi pârâții şi venitul efectiv plătit

• C. muncii: art. 269 alin. (2)
• NCPC: art. 116
• NCPC: art. 127 alin. (1)
• NCPC: art. 130
• NCPC: art. 130 alin. (2)
• NCPC: art. 135 alin. (1) şi (4)
• NCPC: art. 59

Prin cererea înregistrată la data de 19 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., alături de reclamantul L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita, au solicitat instanței să dispună:

1. recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 ori data începerii activității (potrivit tabelului anexat);

2. plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective;

În conformitate cu dispozițiile art. 131 din C. proc. civ., la termenul din 27 mai 2021, instanța a procedat la verificarea competenței și, în raport de domiciliul indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, având în vedere traseul profesional al fiecăruia dintre reclamanți, a apreciat că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza în ceea ce îl privește pe reclamantul L..

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 243 din 3 februarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă la 19 noiembrie 2020, ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Înalta Curte reține că reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. aveau, la data formulării cererii de chemare în judecată, calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe sau în cadrul Tribunalului Covasna și, raportat la obiectul acțiunii, au dedus judecății un litigiu de muncă.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. au o dublă semnificație: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul care are calitate de reclamant al unei pricini iar, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanței.

Reclamantul având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie și o competență teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanțele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanței.

Dubla semnificație a normei determină și calificarea distinctă a excepțiilor procesuale prin care nerespectarea acesteia poate fi sancționată.

Astfel, dacă reclamantul judecător se adresează instanței la care își desfășoară activitatea, necompetența teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., excepție absolută fiind, trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din același cod.

Dacă însă judecătorul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează unei alte instanțe decât cea aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, așadar, unei instanțe care se află în circumscripția unei curți de apel care nu este învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanța unde acesta activează, atare situație se circumscrie unei excepții de necompetență de ordine privată.

Așadar, sancționarea nerespectării competenței facultative stabilite prin art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. poate avea loc în condițiile invocării excepției de necompetență teritorială, conform dispozițiilor art. 130 alin. (3) din același cod, respectiv de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Întrucât nu sunt incidente în speță norme de competență exclusivă, de ordine publică, se constată că numai pârâții aveau posibilitatea să invoce excepția de necompetență teritorială relativă.

Altfel spus, Tribunalul Cluj nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

În condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj, Înalta Curte reține că această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte mai reține că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de reclamanții B., A., K., C., D., E., F., G., J., H. și I., alături de reclamantul L., fiind îndeplinite astfel condițiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul Muncii anterior evocate, ce recunosc competență de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Se mai reține că acțiunea introductivă a fost înregistrată de reclamanți pe rolul Tribunalului Cluj în considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., ca instanță judecătorească de același grad aflată în circumscripția unei alte curți de apel decât cea în a cărei circumscripție se află instanțele la care își desfășoară activitatea reclamanții.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, din care făceau parte și reclamanții B., A., K., C., D., E., F., G., J., H. și I., Înalta Curte constată că Tribunalul Cluj a fost în mod corect sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii nu putea să atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, pentru a se justifica măsura declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței pretinse a fi cea aflată în raza de competență a unei curți de apel învecinate Curții de Apel Brașov.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Cluj a fost legal sesizat în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 127 alin. (1) și art. 116 din C. proc. civ. și, întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 127 alin. (1) și art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din același cod, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

Sursa informației: www.scj.ro.