Cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloare lucrări executate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. Admiterea recursului declarat, casarea cauzei și trimiterea spre o nouă judecată instanţei de apel

• NCC: art. 1852 alin. (1)
• NCC: art. 1856
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. c)
• NCPC: art. 476 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (2)
• NCPC: art. 497
• O.U.G. nr. 146/2002: art. 6 alin. (2)
• O.U.G. nr. 34/2006: art. 296
• VCC: art. 1488

Prin cererea înregistrată la data de 9 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. de dosar x/2016, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecata pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 6.922.739,77 RON cu T.V.A. inclus, reprezentând contravaloare lucrări executate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.851-1.856 C. civ.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 607 din 15 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte constată că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a apreciat că eventualele carențe, deficiențe ori erori ale motivării sentinței atacate pot fi complinite sau suplinite în faza apelului, dat fiind că este o cale devolutivă de atac, cu condiția ca soluția adoptată să fie legală și temeinică.

Ca atare, în mod legal, instanța de apel, raportat la prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a înlocuit considerentele primei instanțe, reținând că acțiunea directă nu este fondată pe dispozițiile art. 296 din O.U.G. nr. 34/2006 și nici pe cele ale art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002.

Totodată, nici critica ce vizează faptul că în dispozitiv nu sunt menționate aspectele cu privire la înlocuirea, complinirea aspectelor din hotărârea primei instanțe care sunt vădit greșite, nu poate fi reținută.

Dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde soluția ce s-a pronunțat în cauză.

Conținutul dispozitivului este reglementat de prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., trebuind ca acesta să cuprindă soluția dată tuturor cererile deduse judecății de către părți, aceste cerințe fiind respectate de către instanța de apel, soluția pronunțată fiind în sensul respingerii apelului declarat în cauză.

Pentru argumentele expuse mai sus, nu poate fi reținut nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea recurată este contradictorie, deoarece instanța de apel, pe de o parte a constatat legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, iar pe de altă parte a condiționat acest fapt de înlocuirea, complinirea și lămuririle cuprinse în decizie.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 1852 alin. (1) C. civ., „Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale”.

În raport de aceste prevederi, reiese că subantrepriza este un contract prin care o persoană, numită subantreprenor, se obligă față de antreprenorul principal să execute părți ori elemente ale lucrării contractate de acesta din urmă cu beneficiarul, în schimbul unui preț.

Întrucât sunt două contracte distincte, se creează, în consecință, și două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar și antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor.

Reiese, așadar, că subantreprenorul și beneficiarul se găsesc în raporturi juridice diferite (unul numai în raportul de subantrepriză, iar celălalt numai în raportul de antrepriză), fapt pentru care, potrivit dreptului comun, subantrepriza nu produce efecte față de beneficiar.

Potrivit dreptului comun și în lipsa unei dispoziții speciale, beneficiarul și subantreprenorul nu au acțiune directă unul împotriva celuilalt, aflându-se în raporturi juridice diferite.

Ca excepție la regula de mai sus, atunci când nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii.

Acțiunea directă a lucrătorilor împotriva clientului este, deci, rodul dispo- ziției speciale a legii, respectiv a art. 1856 C. civ., pentru exercitarea acțiunii directe fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiții: să existe un contract de antrepriză valabil încheiat; să existe lucrări sau servicii efectuate de antreprenor, în baza contractului, prin intermediul persoanelor angajate; beneficiarul să nu fi plătit aceste lucrări ori servicii antreprenorului, la termenele și în cuantumul convenit; antreprenorul să nu fi plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările ori au prestat serviciile contractate.

Recunoașterea acțiunii directe constituie o veritabilă excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, precum și de la principiul relativității actului juridic.

Înalta Curte arată că dispozițiile art. 1856 C. civ. nu fac distincție între persoanele care, în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate și care au acțiune directă împotriva beneficiarului, după cum acestea sunt persoane fizice sau juridice.

Ca atare, excluderea persoanelor juridice subantreprenor de la posibilitatea de a exercita acțiunea directă împotriva beneficiarului, în temeiul dispozițiilor art. 1856 C. civ., contravine principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Restrângerea, pe cale de interpretare, a acțiunii directe reglementate de noul C. civ. numai în cazul lucrătorilor „zidari, lemnari și ceilalți lucrători”, astfel cum erau enumerați în dispozițiile art. 1488 C. civ. de la 1864, reprezintă o adaugare nepermisă la lege. Or, în condițiile în care art. 1856 C. civ. nu distinge, rezultă că nici instanța nu trebuie să distingă.

Față de cele de preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.