Cerere privind anularea deciziei de concediere, răspunderea angajatorului pentru prejudiciul moral cauzat şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale

• C. muncii: art. 253
• C. muncii: art. 78 - 80
• Legea nr. 62/2011: art. 208
• Legea nr. 62/2011: art. 210
• NCC: art. 87
• NCC: art. 90
• NCPC: art. 133 pct. 2 teza a II-a
• NCPC: art. 135 alin. (1) şi (4)
• NCPC: art. 269 alin. (2)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub dosar nr. x/2019, reclamantul, A., cu domiciliul procedural ales în Cluj Napoca, str. x, Oficiul Poștal nr. 13 căsuța 901 Cluj Napoca, județul Cluj, în calitate de angajat pe post de șef tură la magazinul 2007 B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., cu sediul social în Timișoara, a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să anuleze Decizia de concediere nr. 65392/22.08.2019; să facă aplicarea art. 78 – 80 Codul Muncii, respectiv art. 253 Codul Muncii privind răspunderea angajatorului pentru prejudiciul moral cauzat și să oblige pârâta la plata daunelor morale în cuantum de 250000 RON, precum și la plata concediului rămas neefectuat 8 zile.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 1418 din 21 iulie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Cluj competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., există conflict negativ de competență în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict, Tribunalul Cluj și Tribunalul Satu Mare, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, ultima instanță învestită și-a declinat la rândul său competența în favoarea primei instanțe care anterior s-a declarat necompetentă și cel puțin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Acțiunea are ca obiect antrenarea răspunderii angajatorului, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 78 – 80, art. 253 din Codul Muncii.

Așadar, reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă, de competența materială a tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă „se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”. Acest text este completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social care dispune că „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Prin aceste texte se instituie o competență teritorială alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea fie la domiciliul acestora, înțeles în sens larg (deci inclusiv reședința) fie la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă. Derogarea de la regula de drept comun se justifică prin aceea că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are angajatul, căruia i se creează astfel o facilitate.

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Potrivit art. 87 C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală „iar reședința, potrivit art. 88 din același cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana își are locuința secundară”.

Prin art. 90 C. civ., legiuitorul a reglementat expres și situația în care domiciliul nu este cunoscut, situație în care a stabilit o prezumție legală că adresa de reședință va fi considerată adresă de domiciliu.

Astfel, pentru a facilita probarea domiciliului de către persoanele interesate, în aplicarea art. 90 C. civ., persoana este prezumată că domiciliază la locul unde se găsește, doar dacă nu se cunoaște ultimul domiciliu. Dovada domiciliului și a reședinței proprii nu se pot face decât cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, cu excepția situației în care cel căruia i se opune un alt domiciliu cunoștea prin alte mijloace despre stabilirea sau schimbarea domiciliului în alt loc.

Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus evocate reiese că prin domiciliul persoanei fizice se înțelege locul unde aceasta își are locuința principală, astfel cum este evidențiată în documentele de identitate, adresa de reședință a unei persoane putând fi asimilată adresei de domiciliu numai în situația în care aceasta din urmă nu este cunoscută.

Reclamantul a probat faptul că nu are un domiciliu stabil, invocând atât sentința civilă nr. 2039/2015, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2015, prin care a fost evacuat, cât și dosarul nr. x/2019 al aceleiași instanțe, în care judecata ce privește imobilul din Satu Mare, str. x, ce dorește a-i fi atribuit, a fost suspendată pentru neîndeplinirea obligațiilor impuse de instanță.

Recurentul a dovedit însă că, la data introducerii acțiunii avea reședința în str. x Cluj Napoca, locul său de muncă fiind situat în Cluj Napoca mag 2007 E. . Tot cu privire la reședință, reclamantul a precizat, prin notele scrise depuse la data de 18 mai 2018 în dosarul Tribunalului Satu-Mare că a locuit în Cluj Napoca, din 2014 și până aprilie 2019, în chirie, fiind masterand la Științe Penale și Criminalistică din cadrul Facultății de Drept „Dimitrie Cantemir” Cluj Napoca și pe de o parte licențiat în drept, fiind student în perioada anului 2014-2018. Atașat notelor scrise reclamantul a depus și un extras din contractul de muncă unde este evidențiat faptul că activitate era desfășurată de reclamant la C. S.R.L. magazin nr. 2197 din Cluj Napoca.

Relevant sub aspectul stabilirii locului de reședință al reclamantului este și indicarea de către acesta a sediului procesual ales în Cluj Napoca str. x, Oficiul poștal nr. 13, căsuța 901.

În ceea ce privește criteriul sediului social al angajatorului avut în vedere de dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social, este de reținut deși sediul social al pârâtei, în România, este în localitatea Timișoara textul legal face referire expresă la locul de muncă al salariatului și nu la sediul social al angajatorului.

Toate aceste argumente converg în sensul reținerii faptului că reclamantul are reședința – chiar dacă fără forme legale – în localitatea Cluj Napoca, localitate aflată în raza de competență a Tribunalului Cluj, aceasta fiind instanța competentă teritorial să soluționeze cauza din perspectiva art. 269 alin. (2) Codul muncii, completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Sursa informației: www.scj.ro.