Cerere în vederea obligării pârâților la plata sumei solicitate reprezentând prejudiciul patrimonial cauzat ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale şi a mandatului acordat de acţionari cu ocazia achiziţionării unui utilaj terasier. Respingerea recursurilor declarate

• Constituţia României: art. 21 alin. (3)
• Legea nr. 78/2000: art. 13^2
• NCP: art. 248
• NCP: art. 248^1
• NCP: art. 4
• NCPC: art. 100 alin. (4)
• NCPC: art. 105 alin. (2)
• NCPC: art. 108 alin. (4)
• NCPC: art. 129 alin. (1)
• NCPC: art. 156
• NCPC: art. 261 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 304 pct. 9
• NCPC: art. 306 alin. (1)
• NCPC: art. 312 alin. (1)
• NCPC: art. 322 pct. 5
• NCPC: art. 326 alin. (3)
• NCPC: art. 98
• NCPP: art. 453 alin. (1) lit. f)
• NCPP: art. 462 alin. (1)
• NCPP: art. 595 alin. (1)
• NCPP: art. 598

Prin cererea înregistrată la 03.11.2010 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2010, reclamanta Complexul Energetic Turceni S.A., (în continuare, „C.E. Turceni S.A.”), a chemat în judecată pe pârâții A., fost director general al C.E. Turceni S.A., B., fost director de investiții și C., fost director comercial, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 38.153,71 RON, reprezentând prejudiciu patrimonial cauzat ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale și a mandatului acordat de acționari, cu ocazia achiziționării unui utilaj terasier.

Pe parcursul procesului, la 07.04.2015, reclamanta și-a majorat cererea la suma de 836.570 RON și dobânda legală aferentă, iar calitatea procesuală a fost preluată de COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A. (în continuare, „C.E. OLTENIA S.A.”), ca urmare a fuziunii prin absorbție derulată de cele două societăți.

Prin sentința nr. 113/22.12.2016, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins ca tardive excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, a respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei calității procesuale pasive și a lipsei obiectului cererii, a admis în parte acțiunea având ca obiect pretenții și a obligat pârâții la plata în solidar către reclamantă a sumei de 171.723,71 RON, cu titlu de despăgubiri civile și a sumei de 300 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta și pârâții A., B. și C., ultimii doi exercitând calea de atac și împotriva încheierii de ședință din 11.11.2015.

Prin decizia nr. 786/26.11.2017, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 1514 din 20 iunie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Excepțiile invocate de intimată – a lipsei de interes și a nulității motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -, vor fi recalificate și analizate ca apărări de fond, întrucât nu vizează recursul în ansamblul său, ci doar anumite argumente expuse în susținerea motivelor de nelegalitate.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., legat de pretinsa nelegală citare a recurentului B., Înalta Curte constată că s-a susținut ipoteza citării sale nelegale la termenul din 06.09.2022 și la cel din 18.10 – când cauza a rămas în pronunțare – arătându-se că procedura a fost nelegal îndeplinită, iar dovezile aferente restituite cu mențiunea „destinatar mutat”, deși domiciliul său figurează la adresa respectivă, această obiecție fiind formulată și susținută și de recurenții C. și A..

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte observă că, în apel, revizuentul B. a fost citat la domiciliul indicat în toate fazele procesuale – jud. Gorj – iar dovezile au fost restituite cu mențiunea „persoana citată schimbându-și adresa nu s-a putut afla noua adresă”; subsecvent, instanța de apel a constatat, în temeiul art. 98 C. proc. civ., că procedura de citare cu această parte este legal îndeplinită.

În rejudecarea fondului în ciclul procesual curent, prin adresa nr. x/14.10.2021, Primăria Țânțăreni a comunicat Tribunalului Gorj că recurentul a vândut imobilul situat la adresa menționată anterior și nu i se cunoaște o altă adresă.

Și în recurs, domiciliul autorului căii de atac a fost reconfirmat prin interogarea bazei de date DEPABD la 27.01.2023, conform înscrisului aflat la dosar recurs, iar dovezile de îndeplinire a procedurii de citare au fost restituire cu mențiuni similare celor din apel.

Critica este nefondată și va fi înlăturată, nefiind incidentă ipoteza de casare reglementată de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care sancționează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod.

Instanța de apel a dat în mod legal eficiență art. 98 C. proc. civ., față de mențiunea de pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, potrivit căreia revizentul apare mutat de la adresa indicată în cererea de revizuire.

Alegațiile autorului căii de atac – care, deși nu neagă înstrăinarea imobilului în discuție, se prevalează exclusiv de subzistența unui domiciliu inactual în cartea sa de identitate – nu pot fi convertite într-o critică de nelegalitate a deciziei recurate. În cadrul procesual creat în fața sa și raportat și la adresa Primăriei Țânțăreni evocată anterior, instanța de apel nu era chemată nici să verifice realitatea afirmațiilor agentului procedural și nici să dispună altă modalitate de citare; mai mult, partea nu s-a înscris în fals împotriva mențiunii agentului procedural, care face astfel dovadă deplină, potrivit art. 100 alin. (4) C. proc. civ. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a soluționat apelul deși ar fi constatat vicierea procedurii de citare cu acesta, ci a făcut în mod corect aplicarea art. 98 C. proc. civ. care permite instanței să procedeze la judecarea cauzei, chiar dacă procedura de citare nu își îndeplinește scopul atunci când imposibilitatea de realizare a procedurii se datorează culpei părții care nu a indicat noua adresă la care să fie citat.

Însă aspectul cel mai relevant, privitor la ecuația legată de citarea părții, este cel învederat de către intimată, prin întâmpinare, respectiv că, prin semnarea cererii de apel pentru termenul din 18.10.2022 de către B., se atestă că acesta a avut cunoștință despre termen, iar din această perspectivă, motivul de recurs analizat nu apare formulat cu bună-credință, ci în mod speculativ. De altfel, recurentul însuși nu a susținut, nici prin cererea de recurs și nici prin alte concluzii formulate, că nu ar fi cunoscut termenele de judecată care s-au acordat de către instanța de apel.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte subliniază că procedura de citare nu este un scop în sine al procesului civil ci reprezintă o demers oficial al instanței prin care se asigură încunoștințarea părților despre existența și elementele esențiale ale litigiului, printre care și a termenului acordat, în vederea asigurării egalității de tratament, a caracterului contradictoriu al procedurii de judecată, a dreptului la un proces echitabil și a respectării dreptului la apărare a părților litigante. În eventualitatea în care partea cunoaștea însă despre existența litigiului și a dosarului, eventuala neregularitate privitoare la citarea sa nu este de natură a cauza o vătămare acesteia, câtă vreme informațiile ce urmau a fi comunicate prin citație erau deja cunoscute de destinatar. Iar în absența unei vătămări, în acord cu exigențele art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu există nici nulitate. Așa cum rezultă din datele de la dosar (încheierea din 18 octombrie 2022 a Curții de Apel Craiova), recurentul B. a depus la dosar cererea de apel semnată, așa cum a solicitat instanța de apel la termenul anterior, aspect necontestat de către recurent. În aceste condiții, în care recurentul a cunoscut despre existența litigiului, a numărului de dosar și chiar a depus la dosar o cerere de apel semnată de el însuși la dosarul cauzei, prin raportare la obligațiile rezonabile care îi reveneau conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., se poate conchide că recurentul cunoștea despre următorul termen de judecată astfel că eventualul viciu privitor la citarea sa, dacă s-ar fi produs, nu ar fi fost de natură a-i cauza vreo vătămare câtă vreme informațiile ce urmau a fi transmise prin citație erau deja cunoscute de către acesta.

Critica prin care recurenții C. și A. afirmă nelegala citare a revizuentului B. urmează a fi înlăturată ca lipsită de interes, fiind întemeiată apărarea formulată de intimată.

Soluția se impune deoarece vătămarea alegată de acești recurenți nu îi privește, iar încălcarea normelor imperative privind citarea poate fi invocată de oricare dintre părți numai în etapa procesuală în care are loc, în timp ce, în recurs, prin intermediul motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., această nulitate relativă poate fi valorificată doar de cel față de care procedura de citare a fost nelegal îndeplinită și doar dacă, potrivit art. 108 alin. (4), nu a cauzat neregularitatea prin propria faptă.

Cu privire la critica, circumscrisă aceluiași motiv de casare, prin care recurenții C. și A. au reproșat instanței de apel respingerea nelegală a cererii de amânare formulată de apărătorul lor pentru termenul din 18.10.2022, Înalta Curte reamintește că art. 156 C. proc. civ. consacră o facultate a judecătorului, a cărei manifestare poate fi cenzurată în recurs numai dacă relevă încălcarea marjei de apreciere recunoscută de lege sau nerespectarea alin. (2) a dispoziției evocate. Nu există consacrat în dreptul obiectiv un drept al părții la amânarea judecății, ci dispozițiile art. 156 C. proc. civ. conferă instanței de judecată atributul exclusiv de apreciere, în raport de motivele invocate și de circumstanțele litigiului, să amâne judecat sau, dimpotrivă, să respingă cererea, în acest din urmă caz fiind însă obligată să amâne ppronunțarea soluției, îndatorire pe care instanța de apel a respectat-o.

Așadar, în limitele stabilite de art. 156 C. proc. civ., Înalta Curte nu constată încălcarea normei de procedură, instanța de control judiciar devolutiv motivând respingerea cererii de amânare pe considerentul că judecata apelului nu era la primul termen și dispunând amânarea pronunțării pentru 25.10.2022.

De altfel, cei doi revizuenți nu și-au exercitat dreptul de a depune concluzii scrise, iar cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată la 20.10.2022, nu a fost motivată, astfel încât să prefigureze o vătămare concretă ce le-a fost cauzată prin faptul că nu au putut fi reprezentanți la termenul din 18.10.2022, mai ales că pricina – revizuire, cale extraordinară de atac – se afla la al doilea ciclu procesual după casarea cu trimitere apre rejudecare.

Motivul prin care B. reproșează greșita respingere a cererii de amânare formulată de ceilalți doi recurenți va fi înlăturat ca lipsit de interes, întrucât vătămare procesuală în discuție nu îl vizează.

Prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul B. a susținut că decizia recurată nu este motivată, invocând atât lipsa motivelor cât și existența unor considerente contradictorii; această ultimă ipoteză a fost ilustrată prin contrapunerea statuărilor prin care, pe de o parte, curtea de apel a reținut întrunirea în principiu a condițiilor de admisibilitate ale căii de atac, cu cele potrivit cărora latura civilă nu poate fi revizuită, în cazul dezincriminării faptei penale.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. „Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. În căile de atac, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac și argumentele care au fost înlăturate.

Cazul de modificare evocat sancționează nerespectarea obligației de motivare a hotărârilor judecătorești, încorporată în dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și este reflectat în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului; în acest sens sunt relevante hotărârile pronunțate în cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, Higgins împotriva Franței sau Hirvisari împotriva Finlandei.

Motivarea hotărârii trebuie să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate și se impune ca garanție de legalitate a raționamentului acestuia, fiind în egală măsură indispensabilă exercitării controlului judiciar.

Însă respectarea obligației de motivare se analizează în raport cu natura hotărârii și cu circumstanțele speței, iar în cauza de față este relevant art. 326 alin. (3) C. proc. civ., care – limitând dezbaterile la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază – transferă această configurație și în hotărârea prin care cale de atac este soluționată.

Pentru a contextualiza critica, se va sublinia că în motivarea apelului comun, actualii recurenți au reiterat argumentele expuse în cererile de revizuire; în esență, au susținut că sunt întrunite condițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru că sentința atacată s-a întemeiat pe sentința penală nr. 274/01.10.2013 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2012, iar infracțiunea pentru care au fost condamnați a fost ulterior dezincriminată, ceea ce ar atrage în viziunea lor, potrivit art. 4 C. pen., și stingerea consecințelor civile, deci a prejudiciului. S-au referit, totodată, la fondul cauzei, la aprecierea probelor și la modul în care s-a determinat prejudiciul la acoperirea căruia au fost obligați.

Acestor motive curtea de apel le-a răspuns concordant cadrului procesual prevăzut de lege pentru calea de atac de reformare – obiectul dosarului – fiind analizate condițiile intrinseci ale motivului de revizuire și conchizându-se că nu sunt îndeplinite; în concret, s-a statuat că dezincriminarea faptelor nu modifică starea de fapt din sentința penală nr. 274/01.10.2013 și are efect numai asupra hotărârii de condamnare, evocându-se considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 219/02.06.2020. Această concluzie a făcut de prisos analiza motivelor referitoare la fondul cauzei, care vizau temeinicia cererii și deveneau relevante numai dacă aceasta era încuviințată.

Nici ipoteza de contrarietate a considerentelor nu se verifică; statuările evidențiate – care confirmă că, în principiu, cererea este admisibilă, însă modul în care s-a schimbat hotărârea penală pe care s-a întemeiat cea civilă nu este de natură să atragă incidența ipotezei de revizuire – reflectă o corectă abordare a căii extraordinare de atac, în sensul verificării atât a condițiilor de admisibilitate a cererii, cât și a cerințelor – explicite și implicite – ale motivului concret invocat.

Față de considerentele expuse, instanța supremă va înlătura ambele laturi ale criticii de nemotivare, impunând concluzia că decizia recurată permite decelarea considerentelor pentru care instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținând neîntrunirea în cauză a condițiilor impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în principal pentru că starea de fapt fixată în dosarul nr. x/2012 nu a fost modificată de hotărârile penale pe care s-au întemeiat revizuenții, pronunțate în contestații la executare promovate subsecvent dezincriminării produse prin deciziile Curții Constituționale nr. 405/2016 și 392/2017, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517/08.07.2016 și, respectiv, nr. 504/30.06.2017.

În acest moment al analizei sale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivelor de nelegalitate expuse de recurentul B., astfel încât – statuând asupra caracterului nefondat al recursului – urmează să îl respingă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Continuând examinarea recursului promovat de A. și C. cu criticile circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța supremă va analiza, în primul rând, excepția nulității recursului invocată de intimată, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prin care s-a susținut că autorii căilor de atac reiau argumentele expuse în cererea de revizuire și care au primit deja o dezlegare, atât prin sentința primei instanțe, cât și prin decizia recurată.

Această excepție va fi deopotrivă calificată și analizată drept apărare pe fondul motivului de recurs vizat, întrucât art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând că „instanța poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui”, impune o soluție unitară căii de atac și, deci, exclude anularea în parte a acesteia.

Astfel calificată, apărarea va fi înlăturată, deoarece, în afara aspectelor factuale menționate – care privesc soluția dată fondului cererii de chemare în judecată și sunt, într-adevăr, inadmisibile în prezenta cale de atac -, cei doi recurenți au reproșat instanței de apel statuarea privind aptitudinea dezincriminării faptei de a sta la baza unei cereri întemeiate pe art. 322 pct. 5 teza a doua C. proc. civ., iar această critică privește aplicarea normei de procedură amintite.

Introductiv analizei motivului de recurs, instanța supremă reamintește că principiul securității raporturilor juridice presupune că nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie asupra problemei sale, decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru. Acest principiu este încălcat dacă, în absența unor fapte noi, instanțele revin asupra unei chestiuni care fusese deja tranșată și făcuse obiectul unei decizii definitive; în acest sens sunt hotărârile Curții Europene în cauzele Rozalia Avram împotriva României, Brumărescu împotriva României, Kehaya și alții împotriva Bulgariei sau Riabyhkh împotriva Rusiei.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în contestațiile la executare în favoarea autorilor prezentei căi de atac nu erau de natură să justifice revizuirea sentinței atacate, altfel spus, aceste hotărâri noi nu reprezentau motive substanțiale și imperative care să îndreptățească reexaminarea condițiilor răspunderii civile a acestora.

Revizuenții și-au întemeiat cererea pe următoarele hotărâri: C., pe sentința penală nr. 102/18.04.2019 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția Penală în dosarul nr. x/2019, A., pe decizia penală nr. 382/31.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori pronunțată în dosarul nr. x/2019, iar B., pe sentința penală nr. 72/20.03.2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția Penală în dosarul nr. x/2019 (la aceste hotărâri se va face referire cu sintagma „hotărârile din contestațiile la executare”).

Premisa acestor hotărâri a constituit-o faptul că, prin decizia penală nr. 237/24.02.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 (în continuare, „decizia penală nr. 237/24.02.2015”), Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori a reformat sentința nr. 274/01.10.2013 și a statuat că actualii recurenți nu au încălcat O.U.G. nr. 34/2006, deci că în sarcina lor nu putea fi reținută încălcarea unei legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență. Pe acest fundament, în temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen., a constatat dezincriminată fapta prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, combinat cu art. 248^1 C. pen., pentru care autorii căii de atac au fost condamnați prin sentința penală nr. 274/01.10.2013, definitivă prin decizia penală nr. 237/24.02.2015, și a dispus încetarea executării pedepsei cu închisoarea, a pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor și a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor, aplicate prin hotărârile menționate.

Așadar, instanțele penale de executare au stabilit că dezincriminarea a intervenit întrucât, prin faptele ce au atras condamnarea, revizuenții nu au încălcat un act normativ cu putere de lege, iar această concluzie a atras incidența deciziilor Curții Constituționale nr. 405/2016, 392/2017 și 651/2018. Prin aceasta din urmă decizie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083/20.12.2018, instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile art. 248 din C. pen. de la 1968 sunt constituționale numai în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii” și, respectiv, că sunt neconstituționale soluțiile din art. 4 C. pen. și 595 alin. (1) C. proc. pen.. care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare, cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, respectiv nu o califică drept caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative.

Recurenții afirmă că pentru a li se încuviința cererea de revizuire a sentinței nr. 113/22.12.2016 era suficientă dezincriminarea faptelor pentru care au fost condamnați prin sentința penală nr. 274/01.10.2013; această susținere este greșită, astfel cum instanța supremă va arăta în continuare.

Potrivit art. 322 pct. 5 teza a doua C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, (…) s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.

Reținând că finalitatea acestui caz de revizuire este să remedieze situația în care hotărârea atacată a rămas fără suportul ei probator, constituit din hotărârea desființată sau modificată, Înalta Curte constată că în cauza de față nici hotărârile pronunțate în contestațiile la executare de care autorii căii de atac s-au prevalat și nici dezincriminarea faptelor pentru care au fost condamnați nu produc acest efect.

Dintr-o primă perspectivă, sentința penală nr. 274/01.10.2013 nu a fost desființată sau modificată de hotărârile pronunțate în contestațiile la executare; potrivit art. 598 C. proc. pen.., astfel de hotărâri soluționează situații juridice care afectează executarea unei hotărâri, însă nu pot determina desființarea sau modificarea hotărârii puse în executare, în contrast cu o cerere de revizuire formulată în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., care conduce, în ipoteza admiterii sale, la pronunțarea unei noi hotărâri, potrivit art. 462 alin. (1) din același cod.

Dintr-o a doua perspectivă, instanța supremă reliefează că art. 322 pct. 5 C. proc. civ. obliga instanța la analiza efectului produs de hotărârile pronunțate în contestațiile la executare asupra stării de fapt reținute în sentința atacată, întrucât, contrar criticii analizate, dezincriminarea faptei nu determină ipso facto exonerarea făptuitorului de răspunderea civilă, astfel cum în mod just au statuat instanțele devolutive, dând eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 219/2020 și art. 4 C. pen.

Altfel spus, soluția instanțelor penale nu impunea instanței civile concluzia aneantizării prejudiciului și nici lipsa de vinovăție civilă a actualilor recurenți.

Înalta Curte constată că, prin sentința nr. 113/22.12.2016, instanța de fond a recunoscut autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 274/01.10.2013 complementar analizei pe care a făcut-o condițiilor faptei ilicite și prejudiciului; sentința expune acțiunile și inacțiunile reținute în sarcina fiecăruia dintre pârâți și individualizează paguba cauzată intimatei, în întregime emancipat de dezlegările din dosarul penal. De aceea, această sentință, prin care a fost soluționată pe cale separată acțiunea în răspundere civilă a recurenților, are aptitudinea de a supraviețui dezincriminării penale a faptelor pentru care aceștia au fost condamnați.

În privința faptei ilicite, cu privire la revizuentul A., director al C.E. Turceni S.A., s-a reținut că a dat dispoziții personalului aflat în subordine din cadrul Exploatării Miniere Jilț (în continuare, „D.”), a transmis datele necesare în vederea întocmirii documentației de achiziție a utilajului oferit de E. S.R.L., a semnat adresele nr. x emise de Direcția de investiții și achiziții terenuri – pentru modificarea programului anual de achiziții produse, achiziția utilajului terasier și majorarea valorii estimate -, nota justificativă nr. x/21.08.2007 emisă de Direcția comercială – privind selectarea procedurii de achiziție, negocierea fără publicare prealabilă a unui anunț de participare -, raportul procedurii nr. 24.861/05.09.2007 – prin care comisia de negociere a acceptat oferta E. S.R.L. -, contractul de furnizare produse nr. x/07.09.2007, s-a implicat în recepționarea utilajului și a aprobat efectuarea plății prețului, cauzând prejudicierea C.E. Turceni S.A.

Cu referire la revizuentul B. s-a menționat că, în calitate de director al Direcției investiții și achiziții terenuri din cadrul C.E. Turceni S.A., a dat dispoziții personalului din subordine pentru întocmirea caietului de sarcini nr. 21324/01.08.2007 – pe care l-a semnat după efectuarea mai multor modificări, fără a-l mai transmite pentru însușire și semnare de semnatarii variantei inițiale -și a încălcat legislația referitoare la achizițiile publice, semnând adresele nr. x, menționate anterior. Totodată, s-a reținut că a dispus înștiințarea furnizorului pentru remedierea defecțiunilor și efectuarea unei noi recepții, deși utilajul nu era corespunzător, nu avea certificate de calitate și garanție valabil emise, fapt ce ar fi impus înlocuirea lui.

În sfârșit, în privința revizuentului C., s-a avut în vedere că în calitatea sa de director al Direcției comerciale din cadrul C.E. Turceni S.A. a dat dispoziții personalului din subordine atât în privința procedurii de achiziție care să fie selectată – negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare -, cât și cu privire la firmele care să fie invitate, semnând nota justificativă nr. x/21.08.2007, din care a fost eliminată F. S.R.L., una dintre firmele invitate; totodată, a semnat contractul de furnizare produse nr. x/07.09.2007, încălcând dispozițiile legale privind achizițiile publice.

Așadar, faptele ilicite nu sunt negate de hotărârile pronunțate în contestațiile la executare, care le înlătură doar natura penală, dar nu neutralizează eșafodajul probator al sentinței atacate cu revizuire întrucât, chiar dacă actele nu mai constituie infracțiune, ele constituie încălcări ale atribuțiilor de serviciu și sunt apte să producă prejudicii civile, antrenând răspunderea civilă a autorilor.

Cum prejudiciile civile nu sunt suprimate de înlăturarea caracterului penal al faptelor, apare nefondată și critica prin care autorii recursului afirmă că „nemaiexistând fapta cu caracter penal, nu mai există nici prejudiciul”.

În cauza de față, recurenții au fost obligați la plata unei sume reprezentând diferența dintre prețul achitat de intimată către E. S.R.L. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007 și valoarea reală a utilajului terasier, stabilită pe baza raportului de evaluare, din care s-a scăzut valoarea amortizării. Instanța de fond a reținut că Tribunalul Gorj, secția Comercială, în dosarul nr. x/2008 a dispus, prin sentința nr. 292/11.06.2008, rezoluțiunea contractului de vânzare în temeiul căruia intimata a achiziționat utilajul, tocmai pentru că acesta prezenta defecțiuni și nu putea fi utilizat conform destinației.

Așadar, cuantificarea pierderii patrimoniale suferită de intimată s-a fundamentat pe împrejurarea că, prin faptele ilicite rezumate anterior, intimata a fost determinată să achite un preț care nu reflecta valoarea reală a utilajului. În consecință, prejudiciul la acoperirea căruia actualii recurenți au fost obligați nu este nici negat și nici invalidat de dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 combinat cu art. 248^1 C. pen., pentru care au fost condamnați, dezincriminare determinată de faptul că autorii căii de atac nu au încălcat o lege sau o ordonanță a guvernului.

Față de considerentele expuse, instanța supremă – constatând că niciunul dintre motivele recurenților C. și A. nu au fost apte să dovedească nelegalitatea deciziei recurate -, va respinge recursul promovat de aceștia.

Drept urmare, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurentul-revizuent B. și de către recurenții A. și C..

Sursa informației: www.scj.ro.