Cerere în vederea obligării pârâților la emiterea unui nou ordin de salarizare şi reîncadrare a reclamantului cu luarea în considerare a unei indemnizaţii de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizaţiilor procurorilor DNA şi DIICOT, și repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care reclamantul ar fi trebuit să beneficieze

• Legea nr. 153/2017: art. 1
• Legea nr. 153/2017: art. 44
• Legea nr. 47/1992: art. 29 alin. (5)
• NCPC: art. 413 alin. (1) pct. 1
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 509 alin. (1) pct. 11

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. (judecător la Curtea de Apel Târgu Mureș), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, a solicitat instanței să oblige pârâții:

– la emiterea unui nou ordin de salarizare și reîncadrare a reclamantului cu luarea în considerare a unei indemnizații de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA și DIICOT prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016 lit. A) pct. 6-13 în raport cu funcțiile deținute sau cu care reclamantul este asimilat potrivit legii începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, pentru viitor;

– la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA și DIICOT prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016 lit. A) pct. 6-13 în raport cu funcțiile deținute sau cu care reclamantul este asimilat potrivit legii începând cu data de 09.04.2015;

– la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care reclamantul ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu Mureș la plata pentru fiecare lună până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care reclamantul este îndreptățit și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 3855 din 7 iulie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Soluția instanței de recurs

Referitor la cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepției de neconstituționalitate invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Este vorba, așadar, despre un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanței de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri.

Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, motiv pentru care va respinge cererea formulată.

În plus, dacă Curtea Constituțională va admite excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, în această eventualitate, C. proc. civ. a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situațiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care a făcut obiectul excepției invocate.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare.

Reclamantul A., judecător la Curtea de Apel Târgu Mureș, a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției, reprezentat prin adresa nr. x/2020, de emitere a unui nou ordin de salarizare și reîncadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care reclamantul este asimilat, potrivit legii, începând cu 09.04.2015 și în continuare, pentru viitor.

Prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș. A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială, cu luarea în considerare, începând cu data de 02.06.2017 și în continuare, pentru viitor a coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006.

A obligat pârâții la plata către reclamant începând cu data de 02.06.2017 și în continuare, pentru viitor a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculate până la data plății efective.

A respins ca prescrisă acțiunea în ceea ce privește recunoașterea și plata drepturilor salariale pentru perioada 09.04.2015-01.06.2017.

Criticile de nelegalitate aduse de recurentul-pârât prin memoriul de recurs, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au vizat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 1, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării, precum și cele privind dreptul reclamantului de a beneficia de coeficientul de multiplicare stabilit de O.U.G. nr. 27/2006

Recurentul-pârât a susținut că nu au fost administrate probe din care să rezulte că există vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, prima instanță făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT.

Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu sunt de natură să evidențieze caracterul nelegal al hotărârii recurate, câtă vreme recurentul-pârât Ministerul Justiției a adoptat o practică administrativă în sensul de a nu se conforma dispozițiilor instanțelor prin care a fost obligat să includă drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești în indemnizația lunară cuvenită judecătorilor.

În mod corect a constat prima instanță că la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 1 alin. (5)^1 din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015, respectiv la data de 09.04.2015, existau judecători care aveau recunoscut prin hotărâri judecătorești dreptul de stabilire a indemnizației de încadrare la nivelul indemnizațiilor cuvenite procurorilor DNA și DIICOT.

A mai susținut recurentul-pârât că Decizia nr. 23/2016 și Decizia nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și reținute de instanța de fond, nu își găsesc incidența în cauza de față, întrucât nu poate fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcție de coeficienții DNA și DIICOT, iar pe de altă parte, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare.

Fără a mai relua evoluția întregului cadru normativ aplicabil în speță, prezentat pe larg și de prima instanță, Înalta Curte constată că dreptul la calcularea indemnizației prin prisma coeficientului de multiplicare stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 09.04.2015 se menține și în continuare în considerarea actelor normative adoptate ulterior, inclusiv a art. 1 rap. la art. 3^1 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și completată, precum și a art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin decizia nr. 23/26.09.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 899 din 9 noiembrie 2016, instanța supremă a dispus că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma „salarizat la același nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice”.

În considerentele deciziei ÎCCJ nr. 23/2016 se reține:

„Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp – 1 ianuarie 2015 – 31 decembrie 2015, astfel că momentul inițial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice în aceleași condiții, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) și (2), s-a menținut la același nivel și în anul 2015. (…) În consecință, nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare”.

Așadar în cazul intimatului-reclamant sunt incidente prevederile art. 1 alin. (5)^1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, existând obligația salarizării acestuia la nivelul maxim.

Totodată, prin decizia nr. 36 din 4.06.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

A constatat (pct. 78) că, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

A reținut că, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală și că, prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită (pct. 79 și 80).

A statuat că, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 81).

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că, pentru identitade de rațiune, devin pe deplin aplicabile și în prezenta cauză considerentele Deciziei nr. 23/2016 și Deciziei nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept.

Înalta Curte va respinge și critica recurentului-pârât în sensul că prin hotărârea pronunțată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

În acest sens, trebuie menționat că hotărârile judecătorești prin care s-a stabilit calculul indemnizației raportat la coeficientul de multiplicare 19.000 vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, așa cum în mod eronat susține recurentul-pârât, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia 36/2018, precum și prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

Astfel fiind, criticile invocate de către recurentul-pârât nu pot conduce la reformarea hotărârii primei instanțe, soluția pronunțată de aceasta fiind legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârât, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.