Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
285 views
Soluţia instanţei de recurs
Referitor la cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunţarea Curţii Constituţionale a României asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Este vorba, aşadar, despre un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanţei de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri.
Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.
În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanţa nu poate suspenda cursul judecăţii în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcţie de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.
Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, motiv pentru care va respinge cererea formulată.
În plus, dacă Curtea Constituţională va admite excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte reţine că, în această eventualitate, C. proc. civ. a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situaţiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională dispoziţia care a făcut obiectul excepţiei invocate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare.
Reclamantul A., judecător la Curtea de Apel Târgu Mureş, a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei, reprezentat prin adresa nr. x/2020, de emitere a unui nou ordin de salarizare şi reîncadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care reclamantul este asimilat, potrivit legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor.
Prima instanţă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Târgu Mureş. A obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială, cu luarea în considerare, începând cu data de 02.06.2017 şi în continuare, pentru viitor a coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006.
A obligat pârâţii la plata către reclamant începând cu data de 02.06.2017 şi în continuare, pentru viitor a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferentă, calculate până la data plăţii efective.
A respins ca prescrisă acţiunea în ceea ce priveşte recunoaşterea şi plata drepturilor salariale pentru perioada 09.04.2015-01.06.2017.
Criticile de nelegalitate aduse de recurentul-pârât prin memoriul de recurs, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au vizat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării, precum şi cele privind dreptul reclamantului de a beneficia de coeficientul de multiplicare stabilit de O.U.G. nr. 27/2006
Recurentul-pârât a susţinut că nu au fost administrate probe din care să rezulte că există vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, prima instanţă făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.
Înalta Curte apreciază că aceste susţineri nu sunt de natură să evidenţieze caracterul nelegal al hotărârii recurate, câtă vreme recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a adoptat o practică administrativă în sensul de a nu se conforma dispoziţiilor instanţelor prin care a fost obligat să includă drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în indemnizaţia lunară cuvenită judecătorilor.
În mod corect a constat prima instanţă că la data intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)^1 din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015, respectiv la data de 09.04.2015, existau judecători care aveau recunoscut prin hotărâri judecătoreşti dreptul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare la nivelul indemnizaţiilor cuvenite procurorilor DNA şi DIICOT.
A mai susţinut recurentul-pârât că Decizia nr. 23/2016 şi Decizia nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi reţinute de instanţa de fond, nu îşi găsesc incidenţa în cauza de faţă, întrucât nu poate fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcţie de coeficienţii DNA şi DIICOT, iar pe de altă parte, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare.
Fără a mai relua evoluţia întregului cadru normativ aplicabil în speţă, prezentat pe larg şi de prima instanţă, Înalta Curte constată că dreptul la calcularea indemnizaţiei prin prisma coeficientului de multiplicare stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 09.04.2015 se menţine şi în continuare în considerarea actelor normative adoptate ulterior, inclusiv a art. 1 rap. la art. 3^1 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată, precum şi a art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.
Prin decizia nr. 23/26.09.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 899 din 9 noiembrie 2016, instanţa supremă a dispus că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice”.
În considerentele deciziei ÎCCJ nr. 23/2016 se reţine:
„Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp – 1 ianuarie 2015 – 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015. Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice în aceleaşi condiţii, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) şi (2), s-a menţinut la acelaşi nivel şi în anul 2015. (…) În consecinţă, nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aşadar în cazul intimatului-reclamant sunt incidente prevederile art. 1 alin. (5)^1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, existând obligaţia salarizării acestuia la nivelul maxim.
Totodată, prin decizia nr. 36 din 4.06.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.
A constatat (pct. 78) că, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.
A reţinut că, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală şi că, prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită (pct. 79 şi 80).
A statuat că, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 81).
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că, pentru identitade de raţiune, devin pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză considerentele Deciziei nr. 23/2016 şi Deciziei nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept.
Înalta Curte va respinge şi critica recurentului-pârât în sensul că prin hotărârea pronunţată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.
În acest sens, trebuie menţionat că hotărârile judecătoreşti prin care s-a stabilit calculul indemnizaţiei raportat la coeficientul de multiplicare 19.000 vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, aşa cum în mod eronat susţine recurentul-pârât, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia 36/2018, precum şi prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).
Astfel fiind, criticile invocate de către recurentul-pârât nu pot conduce la reformarea hotărârii primei instanţe, soluţia pronunţată de aceasta fiind legală.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârât, ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
