Cerere în vederea obligării pârâților la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă și luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale

• Legea finanţelor publice nr. 500/2002: art. 17
• Legea finanţelor publice nr. 500/2002: art. 2 alin. (1) pct. 32
• Legea finanţelor publice nr. 500/2002: art. 5
• Legea finanţelor publice nr. 500/2002: art. 6
• Legea nr. 153/2017: art. 8 alin. (2)
• Legea nr. 293/2015: art. 1
• Legea nr. 293/2015: art. 2
• Legea nr. 304/2004: art. 125 alin. (1)
• Legea nr. 304/2004: art. 131 alin. (2)
• Legea nr. 554/2004: art. 20
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496
• O.G. nr. 13/2008: art. 2

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 martie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, a solicitat:

(i) emiterea de pârâtul Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, începând cu 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,154 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții;

(ii) emiterea de pârâtul Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, începând cu 01.12.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON, dar și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții;

(ii) luarea de ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamantă a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, pentru cei trei ani anteriori introducerii acțiunii și în continuare, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 4414 din 5 octombrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Tribunalul București și Ministerul Justiției sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul declarat de pârâtul Tribunalul București

Înalta Curte constată că prima instanță a soluționat în mod just excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, în ceea ce privește pretenția reclamantei de achitare a diferențelor salariale și a accesoriilor acestora.

În recurs, deși recunoaște incidența în speță a considerentelor Deciziei nr. 60/2019, pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Deciziei nr. 13/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală în litigiile dintre angajatori și salariați vizând plata drepturilor salariale, recurentul-pârât Tribunalul București a susținut că au prioritate dispozițiile legii noi a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017, care, prin dispozițiile art. 8 alin. (2), Anexa V, Cap. VIII, Secțiunea 2 din Legea nr. 153/2017, care dispun că Ministerul Justiției stabilește indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor.

Argumentul recurentului-pârât nu schimbă în vreun fel concluzia instanței de fond, întrucât atribuția legală a stabilirii drepturilor salariale și a emiterii actelor administrative specifice nu echivalează cu atribuția plății efective a sumelor către salariații beneficiari. Textul de lege antereferit nu cuprinde nicio mențiune referitoare la titularul obligației de plată a drepturilor salariale, punând în sarcina pârâtului Ministerul Justiției doar obligația de stabilire a drepturilor salariale (a elementelor componente și a cuantumului acestora), astfel cum prevedeau și legile anterioare.

Aceste prevederi se coroborează cu dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care dispun că bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite. Calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic. Totodată, conform dispozițiilor Codului muncii, plata salariului reprezintă o obligație a angajatorului.

Prin urmare, față de obligațiile legale ce revin pârâților Ministerul Justiției și Tribunalul București, Înalta Curte constată că formularea unei cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite unui judecător care activează în cadrul instanței respective nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, prin prisma calității sale de ordonator principal de credite. Raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară între intimata-reclamantă și Tribunalul București, instanță în cadrul căreia activează reclamanta; astfel fiind, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către Tribunalul București, ordonator terțiar de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale, astfel că, în mod corect instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a autorității ministeriale pârâte pe capătul de cerere privind plata diferențelor salariale și a accesoriilor.

Nefondate sunt și criticile de fond ale recurentului-pârât referitoare la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 3/2019 și ale Legii nr. 500/2002, obligația de plată dispusă de instanța de fond în sarcina tribunalului pârât neinterferând în vreun fel cu atribuțiile altor organe statale (Parlamentul).

Înalta Curte reține că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

În acest sens, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3^2 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin „angajarea cheltuielilor” se înțelege acea „fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (…) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală”. În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, instanța de fond a dispus plata de către Tribunalul București a diferențelor salariale și a accesoriilor fără a statua cu privire la modalitatea efectivă de plată, care reprezintă o problemă de punere în executare a hotărârii judecătorești. Efectele produse de O.G. nr. 3/2019 sau orice alt act normativ care stabilește modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanța de contencios administrativ în litigiul de față, în care se analizează doar existența obligației de plată și a debitorului acesteia, urmând ca aspectele legate de achitarea sumelor să facă obiectul fazei execuționale.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Tribunalul București este nefondat sub ambele aspecte de nelegalitate invocate.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției

Criticile vizând soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate, având în vedere că cererea reclamantei de plată a diferențelor salariale se limitează în mod expres la sumele aferente ultimilor trei ani anteriori datei formulării cererii, acesta fiind și motivul respingerii excepției în fond.

Or, recurentul-pârât nu a formulat nicio critică referitoare la motivul concret pentru care instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, limitându-se la reiterarea argumentelor expuse în primă instanță. Pe de altă parte, nici nu justifică interesul criticării acestei soluții, câtă vreme, prin sentința atacată, obligația de plată a sumelor de bani s-a dispus doar începând cu data de 18.03.2016 (3 ani anterior introducerii cererii) și până la recunoașterea dreptului de către pârâți.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte reține că pârâtul a criticat soluția de obligare la emiterea unui nou ordin de salarizare, susținând, în esență, că până la data de 01.12.2016 nu se poate avea în vedere o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la VRS majorată la 440,16 RON, întrucât dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2008, care prevăd o majorare a VRS cu 8,5% nu se aplică și categoriei profesionale din care face parte reclamanta, iar după data de 01.12.2016 acțiunea este lipsită de obiect, ca urmare a emiterii unui ordin de ministru care stabilește valoarea indemnizației prin raportare la VRS de 484,18 RON, astfel cum a dispus instanța de fond.

Analizând aspectele referitoare la cuantumul VRS din perspectiva majorării în cuantum de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008, Înalta Curte reține că, într-adevăr, această majorare a fost stabilită prin actul normativ pentru personalul auxiliar de specialitate, nu și pentru categoria judecătorilor, din care face parte reclamanta, care beneficia de o majorare de doar 4%. Însă, în stabilirea sferei de aplicare a acestei majorări, nu se poate face abstracție de modificările legislative ulterioare, de hotărârile judecătorești pronunțate în spețe similare și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, din care rezultă că valoarea de referință sectorială este o constantă, care se înmulțește cu coeficienții de încadrare aplicabili fiecărei categorii (judecători, procurori, personal auxiliar de specialitate) și trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională justiție.

Se are în vedere că salarizarea personalului din sistemul bugetar a fost stabilită prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017), care a suferit o serie de modificări și completări până la abrogare.

Prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări și completări:

„1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții”.

Așadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții.

Ulterior, prin art. 1 și 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție”.

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: „În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare”.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, fiind introdus art. 3^1 prin care se prevede: „Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții”. Având în vedere diferențele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar, pentru persoane care își desfășurau activitatea în aceleași condiții, prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

La data de 31.08.2016 a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 astfel:

„La articolul 3^1, după alin. (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1) – (1^4), cu următorul cuprins:

(1^1) Sintagma «fiecare funcție» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

(1^2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești”.

Înalta Curte observă că prin acest act normativ a fost modificat principiul egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, stipulându-se că acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016, fiind sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3¹alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În soluționarea prezentei cauze prezintă relevanță considerentele 25-32 din Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3^1 alin. (1)^2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

În speță, reclamanta a indicat și a depus la dosar, în susținerea acțiunii, hotărâri judecătorești definitive (sentința civilă nr. 829/12.07.2018, pronunțată de Tribunalului Mureș, secția Civilă în dosarul nr. x/2018; sentința civilă nr. 11177/22.0.2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018; sentința civilă nr. 122/2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2017), prin care s-a recunoscut, la nivelul familiei ocupaționale „Justiție”, aplicarea pentru magistrații procurori și judecători a unei valori de referință sectoriale majorate cu 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008.

Așadar, în cauză s-a dovedit că la nivelul familiei ocupaționale au fost stabilite niveluri salariale prin raportare la VRS în cuantum de 440,16 RON, începând cu data de 09.04.2015, prin includerea majorării de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008, respectiv de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, prin majorarea cu 10% a VRS conform Legii nr. 293/2015, iar de aceste majorări beneficiază și magistrații judecători și procurori.

Aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și la edictarea art. 1 alin. (5^1) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale „Justiție”. În același sens trebuie avute în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat considerentul Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, potrivit căruia „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice”.

În concluzie, nu prezintă relevanță împrejurarea că prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2008 nu privesc categoria magistraților, ci a personalului auxiliar de specialitate, devreme ce valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este legală soluția instanței de fond, prin care s-a reținut că reclamanta are dreptul la stabilirea drepturilor salariale în raport de majorarea de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008, care se reflectă în cuantumul valorii de referință sectoriale, determinând încadrarea reclamantei și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la valoarea de referință sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 (în urma majorării cu 10%, prevăzută de Legea nr. 293/2015).

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la lipsa de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, pe motivul emiterii OMJ nr. 4988/C/29.11.2019, câtă vreme acest ordin nu a fost depus la dosarul cauzei, astfel că nu se pot verifica nici data de la care operează modificarea în nivelul de salarizare și nici conținutul acestuia. De altfel, se observă că, deși potrivit susținerilor recurentului-pârât acest ordin a fost emis la data de 29.11.2019, el nu a fost prezentat instanței de fond în cursul judecării cauzei, până la pronunțarea care a avut loc la data de 30.06.2020.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâții Tribunalul București și Ministerul Justiției, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.