Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
476 views
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ H.G nr. 1045 din 15 noiembrie 2000 privind aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului – poziţia 70 din Anexa 16 – pag 33 privind imobilul teren zbor + incinta B..
Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamant împotriva soluţiei de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al primului motiv de recurs invocat, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia primei instanţe nefiind pronunţată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Astfel, recurentul pretinde că instanţa a încălcat limitele învestirii sale şi a analizat hotărârea de guvern contestat prin prisma unor dispoziţii legale ce nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că reclamantul a invocat nelegalitatea parţială a H.G. nr. 1045/2000 (poziţia 70 din Anexa 16 – pag 33), prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, acesta apreciind că terenurile în discuţie au fost în mod nelegal incluse în inventarul centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public al statului, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada dobândirii lor în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, prin vreunul dintre modurile prevăzute de lege.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în forma în vigoare la data emiterii actului contestat, „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.
În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte subliniază faptul că H.G. nr. 1045/2000, privind aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 107 din Constituţia României şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind un act administrativ care nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, ci are exclusiv caracter declarativ de proprietate publică, fiind, în fapt, un act de aprobare a inventarelor întocmite şi, ulterior, însuşite prin acte ale autorităţilor desemnate şi învestite cu atribuţii şi competenţe legale în acest sens.
În acest context, instanţa de fond a apreciat, în mod corect, că susţinerile recurentului conform cărora Statul Român nu poate opune un act de proprietate/un titlu valabil asupra terenului în discuţie pot fi încadrate în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care reglementează modurile de dobândire a proprietăţii publice. În mod similar, s-a reţinut că invocarea încălcării dreptului propriu asupra bunului imobil, respectiv recunoaşterea şi ocrotirea dreptului de proprietate nu pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ, recurentul având posibilitatea exercitării mijloacelor legale specifice prevăzute în materia dreptului de proprietate.
Astfel, în cauză nu se poate vorbi despre analizarea actului contestat prin prisma unor dispoziţii legale ce nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată şi, implicit despre încălcarea vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 nefiind incident.
În privinţa celui de al doilea motiv de recurs formulat de recurentă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor de drept material şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin intermediul acestui motiv de recurs, recurentul continuă şirul argumentelor vizând dispoziţiile incidenţa dispoziţiilor art. 6, respectiv art. 7 din Lega nr. 213/1998, apreciind că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a acestor norme.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Vătămarea unui drept sau interes legitim reprezintă, aşadar, una dintre condiţiile prealabile necesare pentru ca o persoană să poată solicita instanţei de contencios administrativ anularea unui act administrativ sau recunoaşterea unui drept.
În prezenta cauză, susţinerile recurentului nu demonstrează nelegalitatea hotărârii adoptate de guvern şi nici vătămarea de către această autoritate a unui drept existent şi recunoscut de lege în favoarea sa.
Înalta Curte constată, astfel, că H.G. nr. 1045/2000 a fost adoptată cu respectarea atribuţiilor şi competenţelor legale ale Guvernului, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public al statului. De asemenea, înscrisul care atestă dreptul de proprietate invocat de recurent – sentinţa civilă nr. 12098 din 22.11.2018 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2010, dar şi data înregistrării acţiunii respective sunt ulterioare momentului adoptării actului administrativ contestat.
În materia contenciosului administrativ, analiza legalităţii actelor administrative trebuie realizată în raport de situaţia existent la momentul emiterii acestora, iar nu prin raportare la situaţii de fapt sau de drept ce au avut loc ulterior. De asemenea, anularea actelor administrative poate fi dispusă doar dacă se dovedeşte, cu certitudine, încălcarea dispoziţiilor legale ce au constituit temeiul emiterii acestora.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond a analizat legalitatea hotărârii de guvern, în limitele pe care legea contenciosului administrativ le prevede şi a reţinut, în mod corect, că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în baza şi în executarea cărora a fost emisă (Legea nr. 213/1998). De asemenea, la elaborarea actului administrativ au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000, privind tehnica legislativă, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la acea dată, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei, respectiv Consiliul Legislativ.
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
