Cerere de despăgubiri formulată ulterior divorţului. Pronunţarea divorţului anterior intrării în vigoare a Codului civil. Prescripţia extinctivă

13 mart. 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 2396
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 21.02.2011, reclamanta l‑a chemat în judecată pe pârât solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să‑l oblige la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale.

În motivare, arată că a fost căsătorită cu pârâtul în perioada 1979‑2009, timp în care pârâtul a exercitat în mod constant acte de violență fizică și psihică asupra sa, comportament pe care pârâta l‑a suportat cu gândul la copii. Din cauza amenințărilor exercitate de către pârât, nu a fost în măsură să‑și procure certificate medico‑legale, dar a trăit sub o permanentă stare de teamă, pierzându‑și încrederea în sine și demnitatea. Mai arată că pârâtul a părăsit domiciliul comun cu 11 ani înainte de divorț și nu a contribuit la întreținerea familiei, deși era obligat să vegheze la bunăstarea familiei. Totodată, reclamanta este nevoită să urmeze tratament de recuperare și ședințe de consiliere psihologică.

Prin întâmpinare, pârâtul invocă excepția prescripției extinctive, iar pe fond solicită respingerea cererii, apreciind că reprezintă o încercare de denigrare și șicanare.

Prin precizări, reclamanta arată că pretențiile sale vizează fapte săvârșite de către pârât în perioada 1979‑2010. În luna mai 2010, pârâtul s‑a prezentat la locuința sa, cu toate că nu îl mai văzuse de 11 ani, iar, pentru că reclamanta nu i‑a deschis, pârâtul i‑a adresat injurii și expresii jignitoare. A aflat apoi că pârâtul se interesează de la vecini pentru a afla dacă reclamanta are o altă relație, iar aceasta se simte controlată și urmărită în condițiile în care părțile nu mai au o relație.

 

În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatoriul păr­ților și proba testimonială.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor admi­nistrate, instanța reține următoarele:

Pretențiile bănești ale reclamantei se întemeiază pe conduita pârâtului în perioada 1979‑2010, în cadrul relațiilor dintre părți în calitate de soți și foști soți.

Potrivit Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani și a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul moral invocat și împrejurarea că acesta se datorează pârâtului (art. 3 și 8). Având în vedere că, potrivit art. 14, prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei, iar sentința de divorț a fost pronunțată la 15.10.2008 (rămânând ulterior irevocabilă prin neapelare), prezenta cerere, înregistrată la 21.02.2011, respectă terme­nul de 3 ani. În consecință excepția prescripției extinctive va fi respinsă.

Pe fondul cererii, condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului în baza art. 998 C. civ. (în vigoare la data săvârșirii faptelor) sunt următoarele: prejudiciul suferit de reclamantă, fapta ilicită a pârâtului, vinovăția sa și existența unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și fapta ilicită.

Reclamanta a invocat un prejudiciu de ordin moral constând în alte­rarea stării de sănătate și a stimei de sine urmare a violențelor de ordin fizic și psihic la care a supus‑o pârâtul, exercitate în timpul căsătoriei și până în anul 2010.

În privința faptelor care ar fi fost săvârșite în timpul căsătoriei, instanța reține, potrivit sentinței de divorț, că la originea conflictului dintre aceștia s‑au aflat atitudinea pârâtului din prezenta cauză, dar și gelozia reclamantei, că soții nu au putut să‑și refacă relația și că din aceste motive s‑au separat cu 10 ani anterior divorțului.

Cererea de divorț a fost formulată de pârâtul din prezenta cauză, reclamanta s‑a opus, iar divorțul a fost pronunțat din culpa comună a soților. Desigur, această derulare a procesului de divorț nu ar fi împie­dicat admiterea prezentei acțiuni în măsura în care reclamanta ar fi dovedit că, în fapt, pârâtul a avut o conduită care să permită angajarea răspunderii sale civile, însă aceste dovezi nu au fost făcute.

Reclamanta a depus la dosar acte medicale din care rezultă că suferă în prezent de tulburări depresive, iar martorii au indicat existența unor probleme cardiace, însă, în condițiile în care reclamanta însăși a arătat că de 11 ani pârâtul a plecat din locuință, aceste aspecte sunt insuficiente pentru a reține, la data sesizării instanței, un prejudiciu cert, care să nu fi fost reparat încă și aflat în legătură de cauzalitate cu conduita pârâtului, dincolo de orice dubiu rezonabil. Cu atât mai mult cu cât, după cum s‑a arătat, în 2008, reclamanta s‑a opus la acțiunea de divorț declanșată de pârât, ceea ce denotă asumarea situației de fapt de la data respectivă și dorința de menținere a căsătoriei, chiar la nivel formal și în pofida opțiunii de viață diferite a pârâtului.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Referitor la conduita pârâtului după desfacerea căsătoriei, singurele dovezi privind exercitarea unor acte de violență verbală (amenințări, insulte) sunt date de declarațiile martorilor audiați în cauză. Nu au fost dovedite susținerile reclamantei în sensul că ar fi urmărită de pârât sau că ar fi supusă unei presiuni psihice continue din partea acestuia, ci este vorba despre situații concrete în contextul stării de conflict dintre foștii soți, accentuată evident de litigiul de partaj cu privire la bunurile comune, care au inclus apartamentul locuință (care a implicat 2 ani de proces în primă instanță, apel și recurs), și de dorința pârâtului de realizare a dreptului său la plata sultei recunoscut de instanță. Or, acestea sunt aspecte înțelese în contextul asumat de ambele părți și nu justifică anga­jarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Pentru aceste considerente, instanța apreciază cererea reclamantei neîntemeiată și o va respinge.

Comentariu

1. Potrivit art. 45 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, dispozițiile art. 388 C. civ. sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s‑au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Înțe­legem că, într‑o primă ipoteză, în cazul în care motivele de divorț s‑au ivit în perioada reglementării anterioare reprezentate de Codul familiei, art. 388 C. civ. nu poate fi aplicat. Totuși, în această situație, nimic nu se opune ca reclamantul să își întemeieze cererea pe dispozițiile dreptului comun, invocând exclusiv regulile răspunderii civile delictuale în vigoare la momentul respectiv, adică art. 998 din Codul civil de la 1864.

Aceasta deoarece, fiind o formă particulară de răspundere civilă delictuală, dar specifică relațiilor dintre soți, în cazul în care motivele de divorț s‑au invit anterior datei de 1 octombrie 2011, soțul interesat va putea invoca dispozițiile art. 998 din Codul civil de la 1864, respectiv art. 1.349 C. civ., în procesele judecate conform noului Cod civil.

Un argument în susținerea acestei teze este acela că, și în prezent, în afara condițiilor impuse de art. 388 C. civ. (divorțul să fie pronunțat din culpa soțului pârât, prejudiciul să fie cauzat prin desfacerea căsătoriei, reclamantul să fie nevinovat), trebuie întrunite, totodată, și condițiile gene­rale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vino­văția rezultând chiar din pronunțarea divorțului din culpa pârâtului).

Adăugăm că, deși în prezent beneficiem de o reglementare expresă a dreptului la despăgubiri al soțului nevinovat, aceasta nu înseamnă că recla­mantul nu ar (mai) avea un drept de a alege între a urma procedura prevăzută de art. 388 C. civ. sau, dimpotrivă, a‑și întemeia cererea exclu­siv pe regulile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală. Particularitatea este aceea că, în timp ce răspunderea civilă antrenată în temeiul art. 388 C. civ. este limitată la prejudiciile cauzate prin desfacerea căsătoriei și care sunt o consecință directă a producerii divorțului, paleta de prejudicii decurgând din încălcarea drepturilor și obligațiilor maritale și care pot reclama reparație în temeiul dreptului comun este mai largă.

 

2. Obligația instanței de a soluționa cererea prin hotărârea de divorț versus condiția ca cererea de despăgubiri să fie formulată odată cu cererea de divorț

Deși, atât în practică, cât și în literatura de specialitate, s‑a dedus din această prevedere condiția ca cererea de despăgubiri să fie formulată odată cu divorțul, textul de lege nu impune această condiție, ci, dimpo­trivă, stabilește doar cadrul judiciar în care va fi soluționată cererea în cazul în care este accesorie divorțului.

O atare interpretare acreditează, pe de o parte, ideea că cererea de despăgubiri poate fi analizată doar în cadrul procesului de divorț, iar, pe de altă parte, că, în cazul în care nu a formulat cererea odată cu divorțul, fostul soț, nu mai are la îndemână calea descrisă de art. 388 C. civ., ci o eventuală cerere va putea fi formulată exclusiv în temeiul art. 1.349 C. civ.

În ceea ce ne privește, condiția soluționării cererii de despăgubiri prin hotărârea de divorț urmează a fi interpretată în sensul că, fiind sesizată cu o cerere de despăgubiri, instanța este obligată să o soluțio­neze tot prin hotărârea de divorț, neputând disjunge capătul accesoriu de cerere, situație firească, deoarece soarta sa depinde de modul de soluționare a capătului principal de cerere.

Dimpotrivă, prin includerea tezei ultime în cuprinsul art. 388 C. civ., legiuitorul a avut în vedere considerente de ordin practic, inclusiv la nivel de probatoriu și care ar face utilă soluționarea unei astfel de cereri odată cu divorțul, precum și realitatea faptică, în sensul că rareori astfel de solicitări au fost formulate în afara procesului de divorț. Nu contestăm ideea că intenția legiuitorului a fost inclusiv de a limita pe cât posibil procedurile contencioase între foștii soți pentru pretenții vizând perioada în care au fost căsătoriți, dar aceasta nu trebuie să conducă la concluzia că astfel de cereri ar fi inadmisibile de plano în cazul în care sunt formulate ulterior divorțului.

Un exemplu în acest sens este chiar speța în discuție, în care instanța a respins acțiunea pentru neîndeplinirea condițiilor privitoare la fapta ilicită și prejudiciu, arătând că, în ipoteza îndeplinirii acestor condiții, cererea de despăgubire ar fi putut fi analizată (conform dreptului comun, reprezentat de art. 998 C. civ. anterior).

În final, răspunzând la întrebarea care este scopul introducerii art. 388 C. civ., în condițiile în care am apreciat anterior că reclamantul ar putea valorifica aceleași drepturi și în temeiul dreptului comun, consi­derăm că intenția legiuitorului a fost, în primul rând, aceea de moder­nizare, de adaptare la realitățile actuale prin prisma consacrării legale a drepturilor recunoscute soțului nevinovat. Deși rare, au existat și în teme­iul vechii reglementări cereri de dezdăunare îndreptate împotriva soțului vinovat de producerea divorțului, iar prin reglementarea expresă a fost stabilit cadrul judiciar în care o astfel de cerere va fi soluționată în ipoteza în care este formulată odată cu divorțul, fiind preferabil, desigur, din motivele sus enumerate, ca aceasta să fie analizată odată cu divorțul, dar fără a se interpreta că, ulterior, astfel de cereri nu ar mai putea fi primite.


Cerere de despăgubiri formulată ulterior divorțului. Pronunțarea divorțului anterior intrării în vigoare a Codului civil. Prescripția extinctivă was last modified: martie 12th, 2020 by Paula-Alina Lupu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice